ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5008/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 2896/PI din 29

octombrie 2010 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, a

respins excepția inadmisibilității, a admis în parte cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții M.N. și B.B. împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata a câte 3500 euro

pentru prejudiciul moral propriu al fiecărui reclamant și a câte 3000 euro

pentru prejudiciul moral suferit de ascendentul acestora de gradul I, M.G.. A

respins restul pretențiilor, precum și cererea de obligare a pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Prin Decizia nr. 842

din 04 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte hotărârea atacată

și a respins în totalitate acțiunea.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că motivul pentru care reclamanții nu au dreptul la

despăgubiri morale în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 este dat de faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic

al cererii introductive, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, că în conformitate cu art. 147 alin. (1)

din Constituție dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice în 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul

Oficial, dacă în acest interval Parlamentul nu pune în acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Nu se poate reține că

reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci aveau doar posibilitatea

de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care o puteau pune în

executare doar la momentul la care ar fi devenit definitivă, ceea ce în speță

nu se verifică. Pe de altă parte, atât reclamanții, cât și părinții acestora,

până la deces, au beneficiat de o indemnizație lunară în baza Decretului-lege

nr. 118/1990. Curtea a reținut că reclamanții nu au adus critici soluției

pronunțate de instanța de fond sub aspectul despăgubirilor materiale.

În termen legal,

împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului au susținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu

înlătură drepturile stabilite deja printr-o lege anterioară, că nu trebuie

făcută vreo distincție, din punctul de vedere al dreptului de a cere

despăgubiri morale, între persoanele care au suferit condamnări politice prin

sentințe penale și persoanele care au suferit măsura administrativă a

deportării, singura distincție ce trebuie făcută fiind aceea referitoare la

cuantumul despăgubirii. Au criticat decizia recurată și sub aspectul

neacordării daunelor materiale, susținând că este necesar a se face distincție

între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca

efect al măsurii administrative, cum este și situația de față, că art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele

care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sunt

îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri

mobile sau imobile care le-au fost confiscate ca efect al acestei măsuri, cu excepția

bunurilor pentru care au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001. Cât

privește Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta trebuie

analizată din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, a

art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 din Convenție și

a art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru a nu se face o discriminare între

persoanele care au formulat cereri în baza aceleiași legi - nr. 221/2009, însă

la momente diferite.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte observă

că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 6, 7

și 8 ale art. 304 C. proc. civ., recurenții-reclamanți enumerând doar aceste

dispoziții legale, fără a face vreo încadrare concretă a criticilor formulate

în aceste cazuri de modificare. Analizând decizia recurată, nu se constată vreo

situație de plus petita ori extra petita, nici nemotivarea hotărârii ori

inserarea în considerente a unor motive contradictorii sau străine de natura

pricinii.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a cere

modificarea ori casarea unei hotărâri "când instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia." Referirea legiuitorului la "actul juridic

dedus judecății", al cărui înțeles "lămurit și vădit

neîndoielnic" privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică.

Nu în ultimul rând,

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu

poate fi analizat, în condițiile abrogării acestui text de lege prin art. 1

pct. 111

1

din OUG nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

De altfel, în mare

parte criticile formulate de reclamanți nu vizează hotărârea atacată și nu au

legătură cu cauza, constituind motive de recurs ce pot fi invocate generic în

cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009.

Motivele de recurs

urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la

această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Motivul de recurs

referitor la neacordarea daunelor materiale nu poate fi analizat de instanță,

în condițiile în care reclamanții nu au formulat asemenea critici în apel, iar

caracterul recursului de cale de atac extraordinară, de reformare,

nedevolutivă, nu permite analizarea criticilor formulate omisso medio.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate

în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.N. și B.B. împotriva Deciziei nr. 842 din 04

mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - GV