ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5008/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 2896/PI din 29 octombrie 2010 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, a respins excepția inadmisibilității, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M.N. și B.B. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata a câte 3500 euro pentru prejudiciul moral propriu al fiecărui reclamant și a câte 3000 euro pentru prejudiciul moral suferit de ascendentul acestora de gradul I, M.G..

A respins restul pretențiilor, precum și cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul. Prin Decizia nr. 842 din 04 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte hotărârea atacată și a respins în totalitate acțiunea.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că motivul pentru care reclamanții nu au dreptul la despăgubiri morale în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este dat de faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al cererii introductive, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, că în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice în 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, dacă în acest interval Parlamentul nu pune în acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Nu se poate reține că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care o puteau pune în executare doar la momentul la care ar fi devenit definitivă, ceea ce în speță nu se verifică. Pe de altă parte, atât reclamanții, cât și părinții acestora, până la deces, au beneficiat de o indemnizație lunară în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Curtea a reținut că reclamanții nu au adus critici soluției pronunțate de instanța de fond sub aspectul despăgubirilor materiale. În termen legal, împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc.

civ. În dezvoltarea recursului au susținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile stabilite deja printr-o lege anterioară, că nu trebuie făcută vreo distincție, din punctul de vedere al dreptului de a cere despăgubiri morale, între persoanele care au suferit condamnări politice prin sentințe penale și persoanele care au suferit măsura administrativă a deportării, singura distincție ce trebuie făcută fiind aceea referitoare la cuantumul despăgubirii.

Au criticat decizia recurată și sub aspectul neacordării daunelor materiale, susținând că este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este și situația de față, că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile care le-au fost confiscate ca efect al acestei măsuri, cu excepția bunurilor pentru care au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cât privește Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta trebuie analizată din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru a nu se face o discriminare între persoanele care au formulat cereri în baza aceleiași legi - nr. 221/2009, însă la momente diferite. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Înalta Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 6, 7 și 8 ale art. 304 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți enumerând doar aceste dispoziții legale, fără a face vreo încadrare concretă a criticilor formulate în aceste cazuri de modificare. Analizând decizia recurată, nu se constată vreo situație de plus petita ori extra petita, nici nemotivarea hotărârii ori inserarea în considerente a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Pe de altă parte, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia." Referirea legiuitorului la "actul juridic dedus judecății", al cărui înțeles "lămurit și vădit neîndoielnic" privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică.

Nu în ultimul rând, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu poate fi analizat, în condițiile abrogării acestui text de lege prin art. 1 pct. 111 1 din OUG nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005. De altfel, în mare parte criticile formulate de reclamanți nu vizează hotărârea atacată și nu au legătură cu cauza, constituind motive de recurs ce pot fi invocate generic în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009. Motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Motivul de recurs referitor la neacordarea daunelor materiale nu poate fi analizat de instanță, în condițiile în care reclamanții nu au formulat asemenea critici în apel, iar caracterul recursului de cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, nu permite analizarea criticilor formulate omisso medio. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.N. și B.B. împotriva Deciziei nr. 842 din 04 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2012. Procesat de GGC - GV