ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3770/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 476 din 3

decembrie 2009, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul N.M.,

în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D. și M.A.N., respingând totodată și

acțiunea formulată de același reclamant, în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P.,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

În acest sens, instanța a reținut

că, prin cererea sa, reclamantul a solicitat, inițial, obligarea pârâtului C.N.C.D.

să-i comunice soluția adoptată în dosarul nr. 830/2007, întocmit ca urmare a

petiției sale nr. 20257 din 27 decembrie 2007, într-un termen rezonabil de 10

zile, sub sancțiunea unei amenzi de 50 lei/zi întârziere, iar prin cererea

precizatoare formulată la 15 aprilie 2009 și-a modificat demersul inițial

solicitând, în contradictoriu cu M.A.N. și S.R. prin M.F.P., desființarea

Hotărârii C.N.C.D. nr. 742/2008, comunicată la 25 martie 2009, cu consecința

constatării unei stări de discriminare directă, concretizat în nerecunoașterea și

neacordarea dreptului de pensie militară, în forma pensiei de serviciu, la

îndeplinirea condițiilor de vârstă, respectiv, începând cu data de 1 octombrie

2005, cu consecința recomandărilor corespunzătoare către entitatea cu drept de

inițiativă legislativă.

Instanța de fond a mai reținut că,

prin Hotărârea nr. 742/2008 C.N.C.D. a respins excepția lipsei calității de

reclamant a M.A.N. și a admis excepția necompetenței materiale a C.N.C.D.,

admițând totodată excepția tardivității cererii prin care s-a solicitat dreptul

la pensie militară în forma pensiei de serviciu, în contextul în care fapta de

discriminare reclamată de petent a constat în aceea că, prin art. 15 din Legea nr.

164/2001, până la modificarea prin O.U.G. nr. 77/2007, nu s-a recunoscut

dreptul la pensie militară de stat, la împlinirea vârstei de 55 de ani, dacă

trecerea în rezervă are loc anterior acestei date, ci la împlinirea vârstei

standard de pensionare prevăzută de Legea nr. 19/2000, în timp ce art. 12 din

lege acordă acest drept celor care a împlinit 55 de ani la data trecerii în

rezervă, dacă îndeplinesc celelalte condiții.

În acest context, curtea de apel a

apreciat că data săvârșirea faptei de discriminare reclamantă este data

împlinirii vârstei de 55 de ani sau, eventual, data emiterii deciziei M.A.N. prin

care s-a respins cererea petentului de înscriere la pensia solicitată, dată în

raport de care, față de dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

sesizarea a fost tardiv formulată, așa cum corect s-a apreciat prin hotărârea C.N.C.D.

S-a reținut, de asemenea, că în

condițiile în care, potrivit O.G. nr. 137/2000, controlul C.N.C.D. se manifestă

exclusiv în privința exercitării drepturilor ce decurg din aplicarea legii,

fapta de discriminare reclamantă excede atribuțiile acestei instituții.

În sfârșit, instanța de fond a

constatat că cererea reclamantului a rămas fără obiect față de faptul că, prin

O.U.G. nr. 77/2007 s-a modificat reglementarea din art. 15 din Legea nr. 164/2001

și reclamantului i s-a recunoscut dreptul la pensie militară de stat, la

împlinirea vârstei de 55 de ani.

În raport de toate aceste aspecte,

instanța de fond a constatat legalitatea și temeinicia hotărârii contestate.

Împotriva sentinței curții de apel a

declarat recurs reclamantul.

Recurentul a susținut, în esență,

că, hotărârea C.N.C.D. contestată nu cuprinde nicio referire la dispozițiile

Ordinului nr. 144/2008; discriminarea reclamată are caracter perpetuu prin

raportare la nerecunoașterea dreptului său la pensie și îl îndreptățește să conteste

acest aspect pe tot parcursul intervalului în care situația persistă; hotărârea

C.N.C.D. contestată este total și profund contradictorie în condițiile în care

admiterea necompetenței materiale a C.N.C.D. trebuia să facă de prisos

examinarea tardivității; refuzul instanței de a examina fondul cererii, pe

temeiul admiterii unor excepții, încalcă dreptul la justiție.

Recursul este nefondat.

Astfel, în conformitate cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, „

prin discriminare se

înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de

rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex,

orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt

criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii,

folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul

politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții

publice”, iar potrivit art. 2 al aceluiași articol, „

Orice comportament activ

ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau

defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o

persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri

de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform

prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale”.

Așadar, alin. (1) definește

„discriminarea”, mai exact, conținutul comportamentului discriminator, în timp

ce alin. (2) instituie răspunderea contravențională pentru un asemenea

comportament, dar niciunul nu se referă explicit la subiectul acestui

comportament.

În economia ordonanței

însă, dispozițiile art. 2 sunt consecutive celor ale art. 1 alin. (3) care

prevăd cine este subiectul obligației de a respecta principiul egalității între

cetățeni, garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor

constituționale ale cetățenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are

obligația să respecte principiile egalității și nediscriminării”.

În fine, din coroborarea

acestor texte rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor

constituționale enumerate în textul art. 1, îngrădiți sau împiedicați în

exercițiul lor.

În speță, recurentul a

invocat vătămarea dreptului său la acordarea pensiei militare, în forma pensiei

de serviciu, la îndeplinirea condițiilor de vârstă, prin efectul reglementării

cuprinse în art. 15 din Legea nr. 164/2001, până la modificarea acesteia, prin

O.U.G. nr. 77/2007, astfel încât se constată că niciunul dintre elementele

necesare constituirii existenței unei situații discriminatorii nu este

îndeplinit în speță, neexistând nicio încălcare, de către autoritate, a unui

drept prevăzut de lege, în condițiile în care aceasta nu a făcut altceva decât

să aplice legea în vigoare.

Așa fiind, se constată

că, atât C.N.C.D. cât și prima instanță au reținut, în mod corect, că cererea

recurentului, excede obiectul său de activitate astfel cum este reglementat de

dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

Pe de altă parte, în

conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, aplicabile

la data sesizării C.N.C.D., „Persoana care se consideră discriminată poate

sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau, de la

data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei”.

Rezultă așadar că

intervalul de un an reglementat de lege este un termen de decădere a cărui

modalitate de calcul este expres prevăzută de lege astfel încât critica

recurentului constând în posibilitatea de sesizare oricând în timp este

neîntemeiată, calculul termenului nefăcându-se în funcție de alte criterii

decât cele, expres, prevăzute de lege.

În raport de aspectele

menționate se constată, așa cum corect a reținut instanța de fond, că

modalitatea C.N.C.D. de soluționare a cererii recurentului, prin admiterea unei

dintre excepțiile analizate, pe de o parte, nu implică niciun aspect de

contradictorialitate, iar pe de altă parte nu încalcă dreptul la justiție al

recurentului întrucât nu implică refuzul de examinare a fondului cererii ci

numai analizarea unor excepții a căror admitere face de prisos soluționarea pe

fond a acțiunii.

Așa fiind, constatând că

potrivit art. 304 și 304

1

C. proc. civ., nu există motive de casare

sau modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge,

ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de N.M.

împotriva sentinței civile nr. 476 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 septembrie 2010.