ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 320/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19 februarie

2010, reclamanta Direcția Generală de Taxe și Impozite Locale a sectorului 1

București a solicitat anularea procesului-verbal nr. 10953/16 decembrie 2009

privind verificarea modului de încasare și virare a veniturilor municipiului

București întocmit de pârâta Primăria Municipiului București - Direcția

Venituri.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut că prin actul administrativ contestat a fost

obligată în mod nelegal să plătească suma de 698.886 RON, reprezentând taxa

pentru servicii de reclamă și publicitate, deoarece taxa respectivă se varsă la

bugetul local, conform dispozițiilor art. 270 din Legea nr. 571/2003 privind C.

fisc. și în consecință, nu trebuia virată la bugetul municipiului București.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat

sentința civilă nr. 1541/28 februarie 2011, prin care a admis acțiunea și a

anulat procesul-verbal privind verificarea modului de încasare și virare a

veniturilor municipiului București nr. 10953/16 decembrie 2009 întocmit de

Primăria Municipiului București - Direcția Venituri și adresa nr. 1031/25

ianuarie 2010 prin care Direcția Generală Economică din cadrul primăriei pârâte

a menținut procesul-verbal în limita sumei de 698.886,15 RON.

Hotărârea instanței

de fond s-a întemeiat pe dispozițiile art. 270 din C.fisc. și art. 2 alin. (1)

pct. 7 și 8 din Legea nr. 273/2006, cu motivarea că, intenția legiuitorului

este evidentă, în sensul reglementării taxei pentru servicii de reclamă și

publicitate ca fiind o taxă datorată bugetului subdiviziunii

administrativ-teritoriale, definit ca bugetul local al unui sector prin legea

finanțelor publice.

Instanța de fond a

respins apărarea pârâtei privind legalitatea procesului-verbal de control

atacat în raport cu Hotărârea nr. 210/1999 adoptată de Consiliul General al

Municipiului București, reținând lipsa de temei a unei asemenea susțineri față

de principiul ierarhiei actelor normative, în sensul că hotărârea invocată nu

poate contraveni reglementărilor cuprinse în acte normative cu forță juridică

superioară, cum sunt legile în baza cărora a fost contestat actul

administrativ.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București, solicitând

modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta a criticat

hotărârea instanței de fond pentru încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., arătând că nu a fost motivată soluția dată în cauză,

fiind expuse numai considerentele din cererea de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, s-a

susținut că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2)

lit. h) și i) din Legea nr. 215/2001 și ale art. 2 pct. 52 și 56 din Legea nr.

273/2006, potrivit cărora, numai municipiul București face parte din categoria

unităților administrativ-teritoriale, iar sectorul municipiului București

reprezintă o subdiviziune a entității administrativ-teritoriale.

De asemenea, s-a

învederat că instanța de fond nu a analizat nici dispozițiile art. 270 alin.

(2) din C. fisc., care prevăd că taxa pentru serviciile de reclamă și

publicitate se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale

în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă și publicitate și nu

cel al subdiviziunii acestei unități administrativ-teritoriale.

Referitor la

Hotărârea nr. 210/1999 a Consiliului General al Municipiului București,

recurenta a susținut că instanța de fond a apreciat greșit lipsa de relevanță a

acestui act normativ, deși conform dispozițiilor sale, Direcția Generală de

Taxe și Impozite Locale sector 1 are numai atribuția de colectare a veniturilor

municipiului București și de virare a lor la bugetul municipiului București.

În acest sens s-a

precizat că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca taxa de publicitate să se facă

venit la bugetul local al sectoarelor municipiului București, ar fi adoptat o

prevedere expresă în cuprinsul legii, așa cum s-a procedat în cazul impozitului

pe mijloacele de transport marfă cu masă totală maximă autorizată egală sau mai

mare de 12 tone, stabilit prin dispozițiile art. 295 alin. (2) din Legea nr.

571/2003 privind C. fisc.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Prima critică

formulată în recurs cu privire la nerespectarea dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată, constatându-se că

hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

Motivarea soluției

pronunțate este în concordanță cu actele dosarului și cu dispozițiile legale

incidente față de obiectul cauzei, fiind expuse argumentele de fapt și de drept

pentru care a fost admisă acțiunea și s-a dispus anularea actului administrativ

întocmit de autoritatea recurentă.

Criticile formulate

de recurentă pe fondul pricinii sunt de asemenea nefondate, întrucât prima

instanță a constatat corect nelegalitatea procesului-verbal privind verificarea

modului de încasare și virare a veniturilor municipiului București nr.

10.953/16 decembrie 2009 al Primăriei Municipiului București - Direcția

Venituri, ca fiind întocmit de o persoană fără competențe de control în cazul

taxelor constituite ca venituri la bugetele locale ale unităților

administrativ-teritoriale.

Instanța de fond a

constat întemeiat că Direcția de Venituri din cadrul Primăriei Municipiului

București nu avea calitatea de a verifica modul de încasare și virare a taxei

pentru servicii de reclamă și publicitate prevăzută de dispozițiile art. 270

alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., conform cărora,

această taxă se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale

în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă și publicitate.

Această reglementare

a fost interpretată de prima instanță în concordanță cu dispozițiile art. 2

pct. 7 și 8 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, care în

cazul municipiului București au definit din punct de vedere fiscal noțiunea de

buget local, ca fiind bugetul sectorului și bugetul municipiului București, ca

reprezentând echivalentul bugetului județean.

Din interpretarea logică

și gramaticală a acestor prevederi legale, instanța de fond a stabilit corect

că sectoarele municipiului București sunt asimilate localităților (orașe,

municipii), iar municipiul București este asimilat județului.

Concluzia instanței

de fond s-a întemeiat și pe dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

273/2006, care prevăd noțiunea de buget local al sectorului în reglementarea

referitoare la comune, orașe și municipii, menționând bugetul local al

municipiului București după noțiunea de buget local al județului.

De asemenea, au fost

corect avute în vedere dispozițiile art. 2 pct. 5 din aceeași lege, prin care

au fost nominalizate autoritățile administrației publice locale, cu referire

expresă la Consiliul General al Municipiului București, definit ca o autoritate

a administrației publice locale corespunzătoare consiliului județean și la

consiliul local al sectorului, ca fiind corespondentul consiliilor locale ale

comunelor, orașelor și municipiilor.

Critica formulată în

recurs sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. h) și i) din

Legea nr. 215/2001, republicată, se dovedește a fi nefondată în condițiile în

care, între entitatea controlată și cea care a efectuat controlul nu există

raporturi de subordonare cu privire la constituirea la bugetul local al

unității administrativ-teritoriale a veniturilor reprezentând taxa pentru

servicii de reclamă și publicitate.

Reglementând regimul

general al autonomiei locale, Legea nr. 215/2001 a prevăzut expres în art. 6

alin. (2) că, în relațiile dintre autoritățile administrației publice locale și

consiliul județean, pe de o parte, precum și între consiliul local și primar,

pe de altă parte, nu există atribuții de subordonare.

Față de conceptul de

autonomie locală și de întinderea autonomiei locale, recunoscute prin art. 3 și

4 din Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la 15 octombrie 1985 la

Strasbourg și ratificată prin Legea nr. 199/1997, se reține că, orice control

administrativ asupra activității autorității publice locale nu trebuie să

privească, în mod normal, decât asigurarea legalității și a principiilor

constituționale.

Din acest motiv,

competențele atribuite autorităților administrației publice locale trebuie să

fie depline și exclusive, fără a fi puse în cauză sau limitate de către o altă

autoritate centrală sau regională, decât în cazurile prevăzute de lege.

În consecință,

atribuirea denumirii sectoarelor de subdiviziuni administrativ-teritoriale nu

împiedică exercitarea de către acestea a prerogativelor unității administrativ-teritoriale,

în domeniile și în limitele prevăzute de lege.

Recurenta a susținut

neîntemeiat legalitatea actului său de control față de Hotărârea nr. 210/1999 a

Consiliului General al Municipiului București, care la art. 7 a prevăzut că,

Direcția Impozite, Taxe Locale și Metodologie Legislativă din aparatul propriu

al Primăriei Municipiului București va verifica și controla modul în care

compartimentele de specialitate din cadrul primăriilor sectoarelor municipiului

București își exercită atribuțiile privind înregistrarea, încasarea și virarea

sumelor cuvenite bugetului municipiului București.

Potrivit legislației

în vigoare la data adoptării acestei hotărâri, primarul general era ordonator

principal de credite, iar primarii sectoarelor erau ordonatori secundari de

credite, situație modificată ulterior prin adoptarea Legii nr. 273/2006, care

la art. 21 alin. (2) a recunoscut atât primarului general al municipiului

București, cât și primarilor sectoarelor municipiului București, calitatea de

ordonatori principali de credite ai bugetelor locale.

Cadrul legislativ în

vigoare la data întocmirii procesului-verbal de control atacat în cauză

justifică pe deplin concluzia primei instanțe că nu prezintă relevanță în

soluționarea pricinii Hotărârea nr. 210/1999 a Consiliului General al

Municipiului București.

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de Primăria Municipiului București, prin Primar General, împotriva

Sentinței civile nr. 1541 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.