ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4477/2010

Asupra recursului penal de față:

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 168/P/2010 din data de 20 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Neamț, s-a dispus condamnarea inculpatului S.V., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. și art. 76 alin. (2) C. pen. și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 27 august 2008 până la 20 octombrie 2010.

În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

S-a luat act că partea vătămată C.G. nu s-a constituit parte civilă.

În temeiul art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen., art. 998 C. civ. și art. 313 din Legea nr. 95/2006 a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile în sumă de 50,23 lei către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență P.D.N.O. Iași și de 765,60 lei către partea civilă Serviciul de Ambulanță Județean Neamț.

S-a luat act că inculpatul a fost asistat de apărător ales.

În temeiul art. 189 și art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2300 lei cheltuieli judiciare.

S-a reținut în sarcina inculpatului S.V. comiterea infracțiunii prev. de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., fapta constând în aceea că la data de 7 august 2008, i-a aplicat victimei C.G., în mod repetat, mai multe lovituri pe întreg corpul, lovituri în urma cărora la data de 11 august 2008 a decedat.

Inculpatul a fost arestat preventiv la data de 28 august 2008 prin încheierea nr. 26 din aceeași dată a Tribunalului Neamț, în temeiul art. 149

1

C. proc. pen., rap. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsură ce ulterior a fost prelungită și apoi menținută în condiții legale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, cauza primind termen de judecată la data de 14 decembrie 2010.

Instanța de apel a stabilit pentru data de 7 decembrie 2010 un termen intermediar în vederea verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive luată față de inculpatul S.V.

Prin încheierea din 7 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în Dosarul nr. 43213/103/2008, în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. în referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive dispusă  față de inculpat și s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului S.V. și s-au respins, ca nefondate cererile de revocare a măsurii arestării preventive și, respectiv de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara reținându-se că temeiurile care au determinat arestarea inculpatului impun în continuare privarea de libertate a acestuia, că nu au încetat și nici nu s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, fapt dovedit cu probatoriul administrat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o ca fiind netemeinică, întrucât s-a apreciat în mod greșit că lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare să se dispună revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu sau țara.

Recursul este nefondat.

Analizând hotărârea recurată, actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a disp. art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., constată că aceasta este legală și temeinică, urmând a o menține ca atare.

Astfel, în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, instanța, dacă constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea, de îndată în libertate a inculpatului. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, impun în continuare privarea de libertate, aceasta dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Din probatoriul administrat în cauză respectiv - procesul verbal de cercetare la fața locului, procesul verbal de conducere în teren cu planșă fotografică, raportul de necropsie medico - legală nr. din 03 noiembrie 2008 întocmit de I.M.L. Iași, adresele emise de unitățile de spitalizare, declarațiile părții vătămate, declarațiile martorilor S.M., M.I., A.L., E.D., E.P., P.V.M., A.C.R., C.C., S.E.S., C.M., raport de expertiză medico - legală psihiatrică din 06 octombrie 2008 efectuat de I.N.M.L. M.M. București, avizul Comisiei de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale din 15 septembrie 2010, toate coroborate cu declarațiile inculpatului, rezultă presupunerea rezonabilă că acesta a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată și față de care s-a dispus condamnarea sa de către prima instanță, aspect reținut în mod corect de instanță.

În raport de gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, de urmarea produsă, de frecvența infracțiunilor de același gen și de necesitatea unei prevenții generale, s-a constatat în mod corect că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, subzistă și că se impune menținerea acestei măsuri.

În aprecierea persistenței pericolului social concret pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., (cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001), prin care s-a statuat că în măsura în care dreptul național recunoaște prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă.

Într-adevăr privarea de libertate este o măsură gravă iar menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă. Din perspectiva C.E.D.O. apărarea ordinii publice, este pertinentă și suficientă dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

Menținerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală.

În cauză, în raport de gravitatea infracțiunii pentru care este judecat inculpatul, de împrejurările concrete în care se presupune că a fost comisă fapta, de urmarea produsă, s-a apreciat în mod corect că inculpatul prezintă un pericol concret și actual pentru ordinea publică.

Menținerea măsurii privative luată față de inculpat este necesară în continuare pentru a se asigura un sentiment de securitate, prin reacția fermă a autorităților judiciare în asigurarea unei înfăptuiri a justiției, în cazul acestor infracțiuni deosebit de grave, ca o ripostă a autorităților pentru protejarea interesului general al societății, evitându-se astfel posibilitățile de calificare ca lipsite de eficiență a decursurilor judiciare.

Susținerea recurentului inculpat potrivit căreia perioada cât a fost arestat preventiv în cauză echivalează cu o durată rezonabilă așa cum a fost definită de reglementările europene, este neîntemeiată.

În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragr. 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. 11, potrivit cărora „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată anterioară” ex. data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante. Astfel, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee care este corelativă noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).

Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a avut în vedere și „comportamentul acuzatului” cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franței).

Instanța de fond aplicând aceste principii la speța dedusă judecății, a reținut, în mod just că, durata arestării preventive a inculpatului, nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții.

Astfel, și din această perspectivă s-a apreciat corect că lăsarea inculpatului în libertate, în această fază a procesului penal ar genera, o stare de insecuritate socială, întrucât prezintă un pericol concret pentru ordinea publică temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. examinate prin raportare la probele administrate se mențin.

În ceea ce privește criticile recurentului inculpat,vizând respingerea cererii sale de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, acestea nu pot fi analizate, întrucât potrivit disp. art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de înlocuire a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.

Pentru considerentele arătate cum nici din oficiu  nu s-au indicat motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii recurate, văzând și disp. art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.V. împotriva încheierii din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău pe care o menține ca legală și temeinică.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) din C. proc. pen., urmează a dispune obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.V. împotriva încheierii din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. 43213/103/2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 decembrie 2010.