ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3340/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3340/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 437 din

22 decembrie 2009 Tribunalul Vaslui a respins cererea de schimbare a încadrării

juridice a faptei săvârșită de inculpatul C.C. din infracțiunea de tentativă la

omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. în infracțiunea de

tentativă la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. cu

reținerea scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Prin sentința

penală sus-menționată prima instanță l-a condamnat pe inculpatul C.C. (fiul lui

l. și al M.) la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

În baza art. 71

alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) teza a ll-a și b) C. pen.

În baza art. 350

alin. (1) C. pen. a menținut măsura arestării preventive și conform art. 88 alin.

(1) C. pen. a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive de la

29 martie 2009 la zi.

Totodată,

prima instanță a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul

Clinic de Urgență P.D.N.O. lași și în baza art. 313 din Legea nr. 95/2006

modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, l-a obligat pe inculpat să plătească

acestei părți civile suma de 3810,53 lei, cu titlu de despăgubiri civile, sumă

actualizată la data executării și care reprezintă cheltuieli de spitalizare.

De asemenea,

Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea

vătămată R.J., constituită parte civilă cu suma de 6000 lei daune materiale și

50.000 lei daune morale.

În baza art. 14

și art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 și următoarele C. civ., l-a

obligat pe inculpatul C.C. să plătească părții civile R.J. suma de 1780.46 lei

cu titlu de despăgubiri civile (daune materiale în cuantumul dovedit cu

înscrisurile depuse) și suma de 20.000 lei daune morale.

În temeiul art.

118 lit. b) C. pen., prima instanță a confiscat de la inculpatul C.C. un topor

cu coadă de lemn, corp delict care a fost înregistrat la poziția nr. 75/2009 în

registrul de corpuri delicte al instanței și a dispus conservarea în continuare

a unui fes dublu, culoare neagră, proprietatea părții vătămate R.J.

Tribunalul

Vaslui prin aceeași hotărâre, în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., l-a

obligat pe inculpatul C.C. să plătească statului cheltuieli judiciare în sumă

totală de 650 lei, din care suma de 211 lei, reprezentând contravaloarea

expertizei medico-legală și onorariului pentru apărător desemnat din oficiu

pentru partea vătămată R.J., va fi avansată din fondurile M.J.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut că inculpatul C.C. și

partea vătămată R.J. locuiesc în satul Lupești, com. Mălușteni, jud. Vaslui

preexistând, de mai mulți ani, între ei o stare conflictuală, inculpatul lovind

partea vătămată de mai multe ori (în anul 2002 a fost condamnat de două ori

pentru săvârșirea infracțiunii de lovire asupra părții vătămate R.J.), ultimul

conflict având loc în cursul lunii februarie 2009, când, acesta i-a lovit pe

partea vătămată și pe frații acesteia.

S-a reținut

că partea vătămată R.J. are grijă de locuința numitului R.R., care locuiește în

Bârlad, dar are pe raza satului Lupești o suprafață de 40 ha teren, împreună cu

frații săi, fiind considerat în sat drept „boier", iar la data de 27

martie 2009, R.R. i-a spus fiului său R.M., care locuia tot în Bârlad, să

meargă cu mașina lui la Lupești să vândă grâu, astfel că, în jurul orelor

10,00, au ajuns în Lupești și l-au chemat pe R.J. să vină cu cheile pentru a le

deschide poarta.

S-a mai

relevat că în fata locuinței lui R.R. există o suprafață de teren, care e

proprietatea sa și pe care a delimitat-o de drumul public, cu un gard metalic

și cu poartă de acces, iar R.M. împreună cu partea vătămată R.J. au plecat cu

mașina prin sat anunțând oamenii că pot veni să cumpere grâu.

Ulterior la

locuința lui R.R. au venit mai multe persoane dornice să cumpere grâu printre

care și martora T.E., (vecină și, totodată, nașa inculpatului C.C.), martorul R.O.

și au mai venit cu căruța soția părții vătămate, numita R.G., cu copilul și cu

mama părții vătămate, aceasta din urmă dorind să cumpere grâu.

De asemenea,

tot acolo a mai venit și numita C.M., mama inculpatului, căreia R.R. îi dăduse

o parcelă de pământ să o lucreze, care dorea să aibă grijă de casa lui R.R. nefiind

de acord, după cum a declarat chiar acesta, să fie lăsată casa în grija

exclusivă a lui R.J., afirmând că nu era bun de nimic.

Din acest

motiv, s-a constatat că exista o stare conflictuală între C.M. și R.J.

Prima

instanță a mai reținut că, în aceeași zi, la locuința lui Ralea Radu, cei doi

au reluat aceeași temă de discuție, care a fost auzită de T.E. și R.R., care au

susținut că partea vătămată nu a înjurat-o pe C.M.

După această

discuție, C.M. l-a sunat pe inculpat spunându-i că a fost înjurată de R.J. a

înjurat-o, iar inculpatul s-a enervat, a luat o secure și a plecat către

locuința lui R.R.

Între timp, R.M.

a mutat mașina din fața porții casei sale, pentru ca soția părții vătămate să

poată băga căruța în curte, și a lăsat-o la o distanță de aprox. 20 m de poarta

de acces către proprietate. După ce a parcat mașina, a coborât și stătea de

vorbă cu partea vătămată R.J., iar în preajmă mai erau și soția părții vătămate

R.J., precum și mama acestuia.

Prima

instanță a mai menționat în cuprinsul hotărârii, cu privire la situația de

fapt, că la scurt timp, inculpatul C.C. a intrat pe poarta de acces, având în

mână o secure venind direct la partea vătămată R.J. și întrebându-l de ce a

înjurat-o pe mama lui, însă partea vătămată R.J. nu a mai avut timp să

răspundă,întrucât inculpatul a ridicat securea deasupra capului și a lovit

vizând zona capului părții vătămate. Partea vătămată a ridicat brațul stâng

să-și apere capul, moment în care a fost lovit peste braț, însă partea vătămată

R.J. a prins cu mâna de secure, trăgând de ea și încercând să-l dezarmeze pe

inculpat.

În acel

moment, inculpatul a scos de spatele pantalonilor un cuțit iar partea vătămată

s-a speriat, a dat drumul la secure și pentru a nu fi lovită în piept, a fugit

înspre poarta de acces. Când a ajuns în apropierea porții, partea vătămată R.J.

s-a uitat în spate să vadă dacă nu-l ajunge inculpatul, întorcând capul către

dreapta.

Prima

instanță a mai reținut că inculpatul a ajuns-o din urmă pe vătămată și a

lovit-o cu tăișul securii în cap, exact în momentul în care partea vătămată a

întors capul să vadă dacă nu este urmărită, imediat partea vătămată a căzând la

pământ, în stare inconștiență.

S-a mai

relevat că, după comiterea faptei, inculpatul a plecat în direcția opusă celei

din care venise, având securea în mână, iar partea vătămată R.J. a fost transportată

la Spitalul Clinic de Urgență lași unde a fost operată.

Conform

raportului de expertiză medico-legală din 10 iunie 2009 întocmit de S.M.L. Jud.

Vaslui, partea vătămată R.J. a prezentat leziuni traumatice de tipul fracturii

cominutive fronto-parietale drepte, hematomului extradural parietal drept, cu

efect compresiv, pneumatocelului subarahnoidian frontal drept și plăgilor

contuze.

Leziunile au

putut fi produse prin lovire cu un corp dur, posibil topor, aplicate pe planul

superior al extremității cefalice, posibil lovitură, iar plăgile contuze de la

nivelul membrului superior stâng pot fi produse prin lovire cu și de obiecte

contondente, posibil leziuni de apărare a extremității cefalice, prin ridicarea

membrului superior stâng, poziția persoanei agresate și a agresorului în

momentul recepționării loviturii fiind, cel mai probabil, față în față.

S-a conchis

în sensul că leziunile pot data din 27 martie 2009, au necesitat pentru

vindecare 40-45 zile îngrijiri medicale și i-au pus în primejdie viața părții

vătămate.

S-a constatat

că urmare a traumatismului suferit, partea vătămată a rămas cu infirmitate

fizică permanentă, prin deficit osos post craniectomie de necesitate.

Tribunalul

Vaslui a reținut că fapta inculpatului C.C. de a aplica o lovitură cu tăișul

unei securi, în zona capul părții vătămate R.J., cauzându-i leziuni care i-au

pus în primejdie viața, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

tentativă la omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

Pentru

infracțiunea săvârșită, prima instanță i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 6

ani închisoare, la individualizarea căreia, în cadrul criteriilor generale

prevăzute de art. 52 și 72 C. pen., a avut în vedere conduita inculpatului pe

tot parcursul procesului penal, împrejurările în care a fost comisă fapta,

gradul de pericol social concret al faptei, urmarea produsă, dar și urmările ce

se puteau produce, precum și antecedența sa penală.

Din cazierul

judiciar al inculpatului, aflat la fila 76 dosar de urmărire penală, s-a reținut

că inculpatul a mai fost condamnat de două ori pentru săvârșirea infracțiunii

de loviri și alte violențe, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., că a fost

condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru o

infracțiune de furt calificat, fiind arestat preventiv timp de o lună de zile,

rezultând astfel că inculpatul este o fire violentă, conflictuală, certată cu

legea.

De asemenea,

Tribunalul Vaslui a mai avut în vedere și relațiile conflictuale vechi dintre

familiile inculpatului și părții vătămate, inculpatul recunoscând că în luna

februarie 2009 i-a bătut pe partea vătămată și pe alți doi frați ai acesteia,

astfel instanța a apreciat că nu se impune reținerea de circumstanțe atenuante

în favoarea inculpatului.

De asemenea,

prima instanță a înlăturat apărarea inculpatului, în sensul că ar fi fost

provocat de partea vătămată prin conduita sa față de mama inculpatului și că

s-ar fi impus reținerea scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.,

considerând că discuția contradictorie dintre partea vătămată și mama

inculpatului, pe un fond preexistent de dușmănie între familiile celor două

părți și în condițiile în care inculpatul este cunoscut ca o fire violentă, nu

putea să-i producă acestuia din urmă o stare de puternică tulburare, astfel

încât să justifice o asemenea circumstanță.

În

considerentele hotărârii pronunțate, prima instanță a mai menționat că din

probatoriul administrat în cauză a rezultat că inculpatul i-a mai agresat pe

partea vătămată și pe frații acesteia, astfel, că s-a apreciat că ar fi putut

evita un nou conflict dacă nu s-ar fi deplasat la locul unde au fost discuții

între partea vătămată și mama inculpatului purtat.

Potrivit art.

71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei, prima instanță a interzis inculpatului

exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.,

fiind evident că gravitatea faptei comise de inculpat îl face pe acesta nedemn

de a fi ales în administrații publice sau în funcții elective publice și de a

ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

Constatând

că, atât urmărirea penală, cât și cercetarea judecătorească s-au desfășurat cu

luarea măsurii arestării preventive a inculpatului și pentru că acestuia i-a

aplicat o pedeapsă privativă de libertate, conform, art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., prima instanță a menținut starea de arest preventiv a inculpatului, în

temeiul dispozițiilor art. 88 alin. (1) C. pen. și a dedus din pedeapsa

aplicată, durata reținerii și arestării preventive începând cu data de 29

martie 2009 la zi.

Cu privire la

soluționarea laturii civile a cauzei, prima instanță a constatat că partea civilă

Spitalul Clinic de Urgență P.D.N.O. lași a solicitat obligarea inculpatului la

plata cheltuielilor efectuate cu partea vătămată și, întrucât au fost dovedite

aceste pretenții civile, în baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin

O.U.G. nr. 72/2006, l-a obligat pe inculpat să plătească acestei părți civile

despăgubiri în sumă de 3810,53 lei, sumă actualizată la data executării și care

reprezintă cheltuieli de spitalizare.

Tribunalul

Vaslui a mai reținut că partea vătămată R.J. s-a constituit parte civilă cu

suma de 6000 lei, reprezentând despăgubiri materiale, precum și suma de 50.000

lei reprezentând daune morale, iar cu ocazia dezbaterilor, partea vătămată și-a

redus pretențiile civile la suma de 1780,46 lei, pretenții dovedite cu

înscrisuri depuse la fila 149 dosar fond.

Față de

aceste împrejurări, în baza dispozițiilor art. 14 și art. 346 alin. (1) C.

proc. pen., art. 998 și următoarele C. civ., prima instanță l-a obligat pe

inculpatul C.C. să achite către partea civilă R.J. suma de 1780,46 lei, cu

titlu de despăgubiri civile.

Cu privire la

daunele morale solicitate de partea vătămată, prima instanță a reținut că

partea vătămată a suferit fizic și psihic, urmare a infracțiunii săvârșite de

inculpat, din analiza probatoriului administrat în cauză, reținând că părții

vătămate R.J. i-au fost cauzate leziuni traumatice care au necesitat pentru

vindecare un număr de 40-45 zile de îngrijiri medicale, că a fost internat în

spital și că a rămas cu o infirmitate permanentă prin deficit osos post

craniectomie de necesitate.

Față de

considerentele sus menționate, prima instanță a constatat că, în cauză, sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și, pentru aceste motive, a

admis, în parte, pretențiile civile formulată de partea civilă R.J., apreciind

că acordarea sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o

reparare rezonabilă pentru suferința și consecințele negative pe care Ie-a

resimțit pe plan fizic și psihic, ca urmare a atingerii integrității corporale.

Împotriva

sentinței pronunțată de Tribunalul Vaslui, în primă instanță, au declarat apel

inculpatul C.C. și partea civilă R.J., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Apelantul

inculpatul a solicitat reținerea circumstanței atenuante a provocării,

susținând că între părți exista o situație conflictuală mai veche generată în

mod constant de atitudinea părții vătămate. A mai arătat că, în ziua conflictului,

inculpatul a primit un telefon de la mama sa, care i-a relatat că a avut un

conflict cu partea vătămată, moment în care inculpatul a reacționat și a mers

la partea vătămată și i-a aplicat o lovitură, aflându-se sub imperiul unei

puternicei tulburări provocată de atitudinea anterioară a părții vătămate față

de mama sa.

Apelanta

parte civilă a susținut că inculpatul i-a produs prin infracțiune o infirmitate

fizică permanentă, iar sumele acordate de instanța de fond ca despăgubiri

morale și materiale sunt insuficiente, raportat la infirmitatea cauzată și a

solicitat majorarea cuantumului daunelor morale și materiale.

Curtea de

Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 96

din 3 iunie 2010, a constatat că ambele apeluri sunt nefondate și, în baza art.

379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de

partea civilă R.J. și de inculpatul C.C. împotriva sentinței penale nr. 437 din

22 decembrie 2009 a Tribunalului Vaslui pe care a menținut-o.

Prin aceeași

decizie, instanța de prim control judiciar a menținut starea de arest a

inculpatului C.I.C. și a dedus durata arestului preventiv de la 22 decembrie 2009

la zi, obligându-l, totodată, la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a

decide astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că instanța de

fond a administrat un probatoriu complet, care a fost just și corespunzător

evaluat, iar faptele și împrejurările reținute corespundeau probelor și

reprezentau adevărul în cauză.

S-a mai

relevat că în cursul judecării apelului au fost audiați martorii R.Ș.T. și R.I.,

propuși de inculpat și respectiv de partea civilă, însă declarațiile acestora

nu au modificat situația de fapt reținută.

Referitor la

apelul declarat de inculpat, instanța de prim control judiciar a constatat că

instanța de fond, în mod just, nu a reținut în favoarea inculpatului

circumstanța atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.,

întrucât situația conflictuală preexistentă în care, de fiecare dată,

inculpatul s-a manifestat agresiv, lovind de mai multe ori pe partea vătămată,

ultimul conflict având loc în luna februarie 2009, îl exclude pe inculpat de la

beneficiul provocării.

De asemenea

s-a mai relevat că telefonul primit de la mama acestuia privind faptul că

partea vătămată a înjurat-o, nu era de natură a-i provoca inculpatului o stare

de puternică tulburare în sensul art. 73 lit. b) C. pen., cu atât mai mult cu

cât s-a constatat că declarațiile martorilor nu au confirmat existența

injuriilor.

S-a conchis

de către instanța de apel că, în fapt, actul provocator al injuriilor la adresa

mamei inculpatului nici nu s-a produs, așa cum au declarat martorii T.E. și R.R.,

care au auzit discuția acestora.

Prin urmare,

instanța de apel a apreciat că inculpatul nu putea săvârși infracțiunea în

stare de provocare, actul provocator fiind inexistent, reținând, totodată că,

încadrarea juridică dată faptei comisă de inculpat este legală, nefiindu-i

aplicabile dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. și că pedeapsa aplicată a fost

just individualizată, fiind proporțională cu fapta comisă și cu persoana

inculpatului.

Referitor la

apelul părții civile, instanța deprim control judiciar a reținut că partea

vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 6000 lei daune materiale și

respectiv 50.000 lei daune morale, însă ulterior, în cursul dezbaterilor,

partea civilă a redus pretențiile privind daunele materiale la suma de 1780,46

lei (fila 160 dosar fond) sumă ce, de altfel, a fost dovedită în cauză cu

înscrisuri.

În ceea ce

privește despăgubirile morale, raportat la prejudiciul moral pretins suferit

prin leziunile și consecințele fizice produse de inculpat prin infracțiune,

instanța de prim control judiciar a apreciat cuantumul de 20.000 lei, stabilit

de către instanța de fond, ca fiind rezonabil și reprezentând o justă și

integrală despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, așa încât a constatat

că nu se impune nici o majorare a acestor despăgubiri.

Așa fiind,

conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile

formulate de inculpat și de partea civilă și a menținut sentința penală atacată

ca fiind legală și temeinică.

Conform art. 160

b

C. proc. pen. și art. 381 C. proc. pen. a menține starea de arest preventiv a

inculpatului și a dedus la zi durata arestării preventive de la 22 decembrie

2009.

Împotriva Deciziei

penale nr. 96/ A din 3 iunie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și

pentru cauze cu minori, în termen legal, a formulat recurs inculpatul C.C.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motivele detaliate în

cuprinsul practicatei prezentei decizii.

Astfel, în

esență, recurentul inculpat C.C., prin apărător, a invocat dispozițiile art. 385

9

pct. 17 și pct. 14 C. proc. pen. și, în esență, a solicitat admiterea

recursului, casarea ambelor hotărâri și, pe fond, în rejudecare, să se dispună

reținerea în favoarea acestuia a circumstanței atenuante a scuzei provocării

prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. și, acordându-i eficiență, să se dispună

reducerea pedepsei aplicată inculpatului, conform dispozițiilor art. 76 alin. (1)

lit. a) C. pen., sub minimul special, întrucât anterior săvârșirii faptei

avusese loc un incident între inculpat și partea vătămată, care l-a amenințat

că „îl va băga în pușcărie", fapt ce i-a provocat inculpatului o puternică

tulburare, sub influența căreia a și acționat.

A mai

susținut că inculpatul regretă săvârșirea faptei și că nu mai insistă în

critica vizând casarea deciziei penale și trimiterea cauzei spre rejudecare în

vederea audierii unor martori.

Recursul

formulat de inculpatul C.C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte

de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din

oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen.

combinate cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C.

proc. pen., constată că, atât prima instanță, cât și instanța de prim control

judiciar a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului,

pe baza unei juste evaluări a ansamblului probator administrat în cauză, dând

faptei comisă de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

Examinând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sunt nefondate și

lipsite de orice suport probator susținerile formulate de inculpatul C.C., în

sensul că se impune reținerea în favoarea sa a scuzei provocării, întrucât, așa

cum, de altfel, au remarcat și instanțele anterioare, conflictul la care face

referire inculpatul (atitudinea injurioasă a părții vătămate la adresa mamei

inculpatului din ziua respectivă) și, cu privire la care, susține că i-ar fi

declanșat o puternică stare de tulburare sub imperiul cărei a acționat asupra

părții vătămate, lovind-o cu securea, este nereal.

Astfel, din declarațiile

martorilor oculari T.E. (f. 98-101 d.u.p.) și R.R. (f. 91-92 d.u.p.), care s-au

coroborat între ele a rezultat cu certitudine că așa-zisul „act provocator al

injuriilor la adresa mamei inculpatului" nici nu s-a produs, așa cum ambii

au susținut atunci când au afirmat că au auzit discuția dintre partea vătămată

R.J. și C.M. (mama inculpatului).

De altfel,

chiar dacă, prin absurd, așa ar fi stat lucrurile, simplul apel telefonic

primit de la mama sa, prin care aceasta i-a transmis faptul că partea vătămată

a înjurat-o, (deși existența acelor injurii nu s-a dovedit), nu era de natură

a-i provoca inculpatului o stare de puternică surescitare sau tulburare, în

sensul dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., astfel încât să determine

comportamentul atât de agresiv al inculpatului care s-a înarmat cu o secure și

s-a deplasat la locul unde se afla partea vătămată, cu vădita intenția de a-i

aplica mai mult decât o corecție fizică.

Potrivit

dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., pentru existența circumstanței atenuante

legale a scuzei provocării, se cer întrunite cumulativ mai multe condiții:

infracțiunea să fie săvârșită sub stăpânirea unei puternice emoții; starea

aceasta să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate prin

infracțiune; provocarea să fi fost săvârșită de victima infracțiunii printr-o

atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, iar

riposta la acțiunea de provocare, trebuie îndreptată împotriva autorului

actului provocator, condiții care rezultă din probele administrate.

Înalta Curte,

examinând actele și lucrările dosarului constată că, așa cum justificat au

reținut și instanțele anterioare, între inculpat și partea vătămată exista o

situație conflictuală mai veche, întreținută și de atitudinea constant agresivă

a inculpatului, cunoscut în localitate ca o fire violentă (având, de altfel,

condamnări anterioare pentru același gen de fapte) și care, de fiecare dată

când a avut prilejul, s-a manifestat în acest mod, lovind de mai multe ori pe

partea vătămată, ultimul conflict având loc în luna februarie 2009, când i-a

agresat, atât pe partea vătămată cât și pe cei doi frați ai acestuia.

Așadar, prima

instanță și apoi și instanța de prim control judiciar, pe baza unei juste

evaluări a materialului probator administrat și în mod temeinic au considerat

că inculpatului C.C. se impune a i se reține în sarcină fapta de tentativă la

omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., fără aplicarea

dispozițiilor vizând scuza provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.,

câtă vreme lovitura aplicată părții vătămate R.J. (cu tăișul securii), cu

intensitate în zona capului, a produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare

45 de zile de îngrijiri medicale, au determinat o infirmitate permanentă și i-au

pus acesteia viața în pericol, acțiune violentă ce nu s-a manifestat urmare

unei puternice tulburări produsă de atitudinea provocatoare a părții vătămate.

Prin urmare

fată de considerentele mai sus arătate, se constată că inculpatului nu-i pot fi

aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. vizând scuza

provocării, astfel că, atât prima instanță, cât și instanța de prim control

judiciar au procedat corect atunci când au înlăturat această solicitare ca

nefondată și nesusținută în materialul probator.

Nici

solicitarea formulată, în subsidiar, de recurentul inculpat vizând reducerea

cuantumului pedepsei aplicată de prima instanță și menținută de instanța de

prim control judiciar nu poate fi primită, întrucât din probatoriul administrat

și minuțios analizat de instanțele anterioare a rezultat cu certitudine că

inculpatul este cel care a lovit-o cu intensitate, cu tăișul securii pe partea

vătămată în zona capului, producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare

40-45 de zile îngrijiri medicale și i-au pus în primejdie viața părții

vătămate, iar urmare traumatismului suferit, partea vătămată a rămas cu

infirmitate fizică permanentă, prin deficit osos post craniectomie de

necesitate.

Înalta Curte

reține că infracțiunea de omor se săvârșește cu intenția de a suprima viața

persoanei, intenție care poate fi directă sau indirectă, după cum făptuitorul,

prevăzând moartea victimei, ca rezultat al activității sale, a urmărit sau

acceptat producerea acestui rezultat, iar în speța supusă examinării, inculpatul

C.C. a acționat, în mod evident cu intenția de a ucide, întrucât a lovit cu

tăișul securii, cu intensitate, în zona capului pe partea vătămată, care a

căzut imediat inconștientă, la sol.

Față de

gravitatea faptei comisă, prin prisma circumstanțelor reale efective, dar și a

circumstanțelor personale ale inculpatului (care a mai avut anterior și alte

conflicte cu legea penală), nu numai a celor legate de comportamentul

procesual, precum și față de consecințele acestei fapte reprobabile (partea vătămată

rămânând cu o infirmitate permanentă) ori față de urmările ce s-ar fi putut

produce, se constată că ambele instanțe au procedat la o judicioasă

individualizare a pedepsei, atât în ceea ce privește cuantumul, cât și a

modalității de executare, în sensul unei evaluări concrete a criteriilor

statuate de legiuitor în dispozițiile art. 72 C. pen.

Astfel,

potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama

de dispozițiile părții generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate in partea

specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana

inculpatului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală.

În speța

supusă analizei, față de modul concret de săvârșire a faptei, cuantumul

pedepsei de 6 ani închisoare, asigură realizarea concretă a scopurilor

pedepsei, iar executarea sa, prin privare de libertate, va da posibilitate

inculpatului C.C., ca prin programele educaționale desfășurate și în mediu

închis, cu valorificarea aptitudinilor acestuia, să conducă, chiar și prin

restrângerea libertății presupusă de o asemenea modalitate de executare, la

conștientizarea consecințelor faptei sale, în vederea unei reinserții sociale

reale a acestuia.

De altfel, ca

să-și poată îndeplini funcțiile consfințite de dispozițiile art. 52 C. pen.,

care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa

trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de

libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol

social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și

atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

Funcțiile de

constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi

realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama

de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în

sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Prin urmare,

raportat la modalitatea concretă în care inculpatul C.C. a acționat, față de

pericolul concret creat prin punerea în pericol a vieții și integrității

corporale a părții vătămate R.J., corect ambele instanțe au apreciat că

pedeapsa stabilită la 6 ani închisoare, în regim de privare de libertate,

reflectă atât periculozitatea faptei, cât și intervalul de timp necesar pentru

atingerea scopului pedepsei și pentru reeducarea inculpatului dedus judecății.

În

consecință, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face

decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament

antisocial extrem și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile

statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legii și să dea o

ripostă fermă și proporțională cu gravitatea faptelor comise .

Pentru aceste

motive, Înalta Curte constată că o reducere a cuantumului pedepsei aplicată

inculpatului nu ar fi temeinică, întrucât s-ar lipsi de conținut dispozițiile art.

72 și art. 52 C. pen. și s-ar crea astfel o vădită disproporție între scopul

urmărit și rezultatul acesteia.

În ceea ce

privește latura civilă a cauzei, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect

soluționată, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a

inculpatului și prejudiciul nepatrimonial încercat de partea civilă, atât prima

instanță, cât și instanța de prim control judiciar procedând corespunzător

principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern și

exigențelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Așadar,

corect s-a apreciat că nu se impune o majorare a cuantumului despăgubirilor

acordate, fie cu titlu de despăgubiri materiale, fie cu titlu de despăgubiri

morale părții civile R.J., primele fiind pe deplin dovedite cu înscrisurile

atașate la dosar, iar celelalte, fiind corect evaluate de prima instanță și

menținute la același cuantum de instanța de prim control judiciar de 20.000

lei, sumă stabilită de către instanța de fond, ca fiind rezonabilă și

reprezentând o justă și integrală despăgubire pentru prejudiciul moral suferit,

prin leziunile și consecințele fizice produse de fapta inculpatului.

Fată de cele

menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul C.C. împotriva Deciziei penale nr. 96 din 3 iunie 2010 a Curții de

Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 385

17

alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) și art. 381 alin. (1) C. proc. pen. se

va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului inculpatul C.C. durata arestării

preventive de la 29 martie 2009 la 27 septembrie 2010.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J., conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva Deciziei penale nr. 96

din 3 iunie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din

pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la

29 martie 2009 la 27 septembrie 2010.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 27 septembrie 2010.