ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1227/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 192 din 26 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția penală, a fost condamnatul inculpatul C.M.E., la pedeapsa de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. (cu excepția dreptului de a alege), pentru tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și b) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă și până la terminarea executării pedepsei.

Conform art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedeapsă perioada arestării preventive de la 14 iulie 2008 la zi. Sub aspectul laturii civile, inculpatul a fost obligat să plătească părții vătămate B.C., constituită parte civilă, suma de 29.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și 40.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. De asemenea, inculpatul a mai fost obligat la plata sumelor de 3.259,94 lei despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgență București și respectiv 411,12 lei, cu același titlu, către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Buzău, sume la care se adaugă dobânda calculată de la data pronunțării hotărârii și până la achitarea debitelor.

În fine, inculpatul a mai fost obligat la 500 lei cheltuieli judiciare către partea vătămată B.C., reprezentând onorariu pentru apărător și 2.000 lei, cu același titlu, către stat. Pentru dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: Inculpatul C.M.E., în vârstă de 26 de ani, locuiește în municipiul Buzău și, în relațiile obișnuite cu persoane de vârste apropiate, a cunoscut partea vătămată B.C., în vârstă de 22 de ani, care locuiește împreună cu părinții săi, într-un apartament dintr-un bloc din același cartier situat în municipiul Buzău. Întâlnirile acestora erau ocazionale și întâmplătoare, în principal, la o sală de internet, la baruri sau întâlniri de grup lângă blocurile la care locuiau.

În seara zilei de 02 septembrie 2006, în jurul orei 23,00, inculpatul C.M.E., zis „B.”, care se afla în stare avansată de ebrietate, a ajuns în fața blocului 15 A, unde se aflau numiții M.A.L., M.C.G. și C.S. și, cu toate că nu era în relații deosebite cu vreuna din aceste persoane, a rămas la discuții în grup, în fața scărilor de intrare în bloc. La scurt timp, a venit în același loc și partea vătămată B.C., care s-a integrat în discuțiile persoanelor din grup, prin care și inculpatul C.M.E. Între timp, în același loc, a apărut numitul H.A. care, de asemenea, locuiește în același bloc și, după ce a parcat autoturismul, s-a oprit în fața scării de acces în bloc, la discuții cu persoanele din grup.

Inculpatul a intrat în discuții cu acesta cerând să-l cinstească cu o bere. Partea vătămată B.C. a apreciat ca nepotrivită atitudinea inculpatului față de H.A., care era pe poziția de a accepta solicitarea, și a intervenit în semn de protecție în favoarea acestuia, care era ținut de braț de inculpat. Inculpatul C.M.E. a fost deranjat de intervenția părții vătămate, care i-a reproșat acest fapt, și a plecat în mod spontan în direcția blocului în care locuiește. Ajuns la domiciliu, inculpatul a luat un cuțit de dimensiuni medii, în scop de agresiune, și s-a întors în fața blocului nr. 15 unde se afla partea vătămată B.C., împreună cu M.A.L. și M.C.G. Inculpatul s-a apropiat de partea vătămată B.C.

și de celelalte persoane, după care a scos cuțitul amenințător, cuțit pe care, până la acel moment, l-a avut ascuns la brâu. Partea vătămată a realizat că este în pericol să fie lovită cu cuțitul și, în această conjunctură, s-a retras, intrând în holul blocului împreună cu M.A.L., iar M.C.G. a fugit ocolind blocul. Inculpatul a urmărit partea vătămată și a încercat să intre în holul blocului, dar aceasta, împreună cu M.A.L., au încercat să țină ușa blocată, să nu poată intra inculpatul. Inculpatul a lovit cu cuțitul geamul ușii, pe care l-a spart, timp în care partea vătămată B.C. și martora M.A.L. au realizat că nu mai sunt în siguranță și s-au retras spre corpul B, prin luminatorul comun de la parter.

Partea vătămată, imediat ce a ieșit din bloc, în parcare, a fost surprinsă de inculpatul C.M.E. care l-a lovit cu cuțitul în zona toracică. Victima a continuat să se deplaseze spre blocul său și, pe traseu, s-a întâlnit cu martorii G.G.C. și T.V., cărora le-a spus ce i s-a întâmplat, iar ei l-au ajutat să ajungă în fața blocului și i-au anunțat părinții despre situația respectivă. Victima a fost transportată la Spitalul Județean de Urgență Buzău, fiind internată cu diagnosticul „Plagă înjunghiată toraco-abdominală dreapta, șoc hemoragie" fiind necesară intervenția chirurgicală de urgență. Din raportul de constatare medico-legală a rezultat că partea vătămată B.C. a suferit leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp înțepător-tăietor și au necesitat pentru vindecare 35 - 40 zile de îngrijiri medicale, iar prin gravitatea lor, leziunile suferite i-au pus viața în primejdie.

S-a mai reținut că, în cursul urmăririi penale, după săvârșirea faptei, inculpatul a dispărut de la domiciliu și s-a sustras de la cercetări, fiind dat în urmărire după ce, în prealabil, Tribunalul Buzău a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a acestuia, iar la data de 14 iulie 2008 a fost prins la Punctul de Frontieră Curtici, județul Arad, în momentul în care voia să treacă în Ungaria. Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul C.M.E., care a susținut că aceasta este nelegală și netemeinică. Astfel, s-a susținut că în mod greșit a fost condamnat pentru tentativă de omor, lucru care nu corespunde realității, deoarece nu a avut intenția de a ucide și, ca atare, a solicitat admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței și schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă.

O altă critică s-a referit la faptul că, în mod nejustificat, prima instanță nu a reținut că infracțiunea a fost comisă în stare de provocare și, ca atare, trebuia să fie reținută circumstanța atenuantă a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., cu consecința aplicării unei pedepse minime având În vedere că lucrurile nu s-au întâmplat așa cum s-a reținut în actul de acuzare (în sensul că era prieten cu partea vătămată), la data comiterii faptei s-au împins reciproc și chiar a fost lovit cu pumnul de către aceasta. Curtea de apel, verificând hotărârea atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului în raport de criticile invocate și din oficiu, sub toate aspectele, așa cum prevăd dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., a constatat că apelul declarat de către inculpat este nefondat. Prin decizia penală nr. 5 din 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului. Prin aceeași decizie a fost menținută starea de arest, s-a dedus durata măsurilor preventive și a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: Instanța de fond a dat o justă interpretare probelor administrate în cauză, reținând o corectă situație de fapt, așa cum a fost arătată în mod detaliat mai înainte, în sensul că, în ziua de 2 septembrie 2006, inculpatul C.M.E., în loc public, a lovit cu cuțitul pe partea vătămată B.C., producându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viața în primejdie.

Probele administrate în cauză, respectiv declarația părții vătămate, declarațiile martorilor, raportul de expertiză medico-legală, planșele foto, procesele verbale de constatare încheiate de organele de poliție, procesele verbale de confruntare și declarațiile inculpatului, au dovedit, fără echivoc, vinovăția acestuia în comiterea infracțiunii de tentativă de omor și, în mod legal, prima instanță a dispus condamnarea acestuia. S-a apreciat că critica invocată de inculpat, în sensul că fapta acestuia constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, și nu infracțiunea de tentativă de omor calificat, este neîntemeiată deoarece fapta de a lovi cu cuțitul partea vătămată B.C., într-un loc public, provocându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viața în primejdie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.

În sprijinul acestei încadrări juridice, instanța de apel a arătat că inculpatul a folosit un obiect apt de a ucide, a aplicat lovitura cu cuțitul într-o zonă vitală a corpului, iar intensitatea loviturii a fost mare, întrucât a produs o plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne. Sub aspectul laturii subiective, instanța de apel a menționat că inculpatul s-a înarmat cu un obiect de agresiune și, chiar dacă nu ar fi avut intenția directă de a ucide, prin modalitatea concretă de acțiune a avut reprezentarea gravității faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părții vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voința și acțiunea lui (viata victimei fiind salvată datorită asistentei medicale acordată de urgență).

De asemenea, a fost apreciată, ca neîntemeiată, și critica referitoare la nereținerea circumstanței atenuante a scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., de către prima instanță. În motivarea acestei opinii, instanța de apel a arătat că din modul în care a acționat inculpatul, în sensul că la data comiterii faptei a părăsit grupul de tineri din fața blocului, a ajuns în apartament, de unde a luat un cuțit, după care a revenit în același loc, a urmărit victima și a aplicat o lovitură cu cuțitul în zona toracică, nu se poate susține că fapta a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări, sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate B.C., produsă prin violență, sau printr-o atingere gravă a demnității persoanei acestuia sau printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Cu privire la pedeapsa principală de 8 ani închisoare, la care inculpatul a fost condamnat, curtea de apel a constatat că aceasta a fost just individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., deoarece prima instanță a dat o corectă interpretare și aplicare a acestor dispozițiuni, ținând seama de gravitatea deosebită a faptei, modul și condițiile în care a fost săvârșită, precum și conduita făptuitorului atât în faza de urmărire penală, cât și în instanță. Astfel, reține instanța de apel, în timpul urmăririi penale, inculpatul a avut o atitudine de obstrucționare a activității de urmărire penală prin dispariția de la domiciliu și sustragere de la urmărirea penală, în condițiile în care realiza gravitatea faptei săvârșite și avea cunoștință că este urmărit de organele de poliție.

După ce a fost prins, inculpatul nu a avut o atitudine total sinceră, încercând să prezinte o stare de fapt nereală și neplauzibilă, care să-i atenueze răspunderea penală, În sensul că nu ar fi intenționat să lovească cu cuțitul și că, în conflictul final, partea vătămată s-a manifestat agresiv și a intrat involuntar cu corpul în cuțit. De fapt, mai reține instanța de prim control judiciar, aceeași atitudine a avut-o inculpatul și cu ocazia reaudierii sale în cursul judecării apelului. În final, instanța de apel a concluzionat că, pentru aceste motive, nu se poate reține în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante personale prevăzute de art. 74 C. pen. și reducerea pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul de lege, așa cum s-a solicitat.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul recurs, motivele fiind expuse oral, cu ocazia dezbaterilor, și menționate în partea introductivă a hotărârii. Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele: - cu acordul său, inculpatul a fost ascultat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, în recurs inculpatul invocând „dreptul la tăcere”; - în recurs, inculpatul nu a propus și nu au fost administrate alte probe pe situația de fapt; - motivele de recurs sunt identice cu cele de apel și, totodată, au constituit apărări la instanța de fond, ambele instanțe examinând și pronunțându-se motivat, în condițiile legii, pe toate aspectele invocate [(cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cererea de reținere a circumstanței provocării - art. 73 lit. b) C. pen.

și, respectiv, cererea de reținere a altor circumstanțe atenuante)]; - în esență, inculpatul nu a contestat situația de fapt, ci doar anumite împrejurări în care fapta a fost comisă (invocând pretinsa provocare din partea victimei); - cazurile de casare în care pot fi încadrate motivele de recurs sunt cele prevăzute de art. 385 9 pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen. Recursul inculpatului este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta. Ambele instanțe, cu argumente rezultate din probatoriul administrat și cu argumente juridice pertinente, au dispus în sensul arătat anterior asupra celor 3 cereri ale inculpatului, schimbarea încadrării juridice, reținerea provocării și reținerea altor circumstanțe atenuante (pag.

3-4 ale sentinței, pag. 5-6 ale deciziei), Înalta Curte apreciind că nu se impune reiterarea acestora, fiind însă necesară completarea lor după cum urmează: Esențial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă de omor calificat [(art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen.)] ori în vătămare corporală gravă [(art. 182 alin. (2) C. pen.)], este stabilirea formei și modalității vinovăției cu care a săvârșit fapta. Dacă în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în cazul tentativei de omor acesta acționează cu intenția de ucidere.

Este adevărat că infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., poate avea ca element subiectiv și intenția depășită însă, în acest caz, făptuitorul acționează nu cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav, punerea în primejdie a vieții persoanei, fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar și caracteristică pentru forma mixtă de vinovăție „praeterintenție” (intenție depășită). În cazul infracțiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite, că infractorul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma.

Astfel, există tentativă de omor, și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a acționat, iar nu din elemente exterioare.

Forma și modalitatea intenției, element al laturii subiective a infracțiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relațiile personale anterioare existente între inculpat și victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul și intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc. Aceste aspecte au fost avute în vedere de ambele instanțe care au arătat, în motivarea hotărârilor, că fapta s-a produs pe fondul unui conflict anterior între inculpat și victimă, prin deplasarea inculpatului la locuința sa în vederea luării și folosirii unui obiect apt de a produce moartea (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viața victimei, acte medicale și medico-legale), la care se adaugă atitudinea inculpatului imediat după săvârșirea faptei (dispariția sa de la domiciliu, sustragerea de la cercetări, acesta, intenționând să treacă în Ungaria, fiind prins la graniță).

Modul de săvârșire a faptei, precum și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, astfel cum au fost relevate de probele administrate, și anterior menționate, exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acționat cu intenție de omor, ci cu intenția generală de vătămare, faptă care, în opinia sa, ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit și neprevăzut de el (punerea în primejdie a vieții victimei). Înalta Curte mai constată și că, între momentul luării rezoluției infracționale și cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan, care înlătură apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârșit fapta ca o reacție la comportamentul provocator a părții vătămate, iar pe de altă parte, concluzia existenței unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conștient, asupra posibilelor consecințe cu potențial letal al respectivului act.

În declarațiile date în cursul urmăririi penale și după prinderea sa, precum și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul a susținut că partea vătămată l-ar fi lovit cu pumnul, cu cureaua pe care a scos-o de la pantaloni, și chiar cu o piatră. În fața instanței de apel, inculpatul a susținut însă că partea vătămată „ ... fără motiv mi-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feței”. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă”. Aspectele invocate de inculpat în apărarea sa nu au fost confirmate de martorii audiați în cursul judecății.

Starea conflictuală a fost generată de comportamentul inculpatului față de numitul H.A., pe fondul unei avansate sări de ebrietate, comportament care a justificat intervenția părții vătămate în favoarea acestuia. Altercația fizică, imediat următoare, între inculpat și partea vătămată, relevată mai ales în declarațiile date la urmărirea penală de către martorii audiați, nu a fost însă de natură a induce inculpatului o stare fizică sau emoțională de gravitatea celei la care face referire art. 73 lit. b) C. pen., mai ales că acesta recunoaște existența unei relații de prietenie între ei. Aceste considerații, de natură probatorie și legală, corect au justificat respingerea cererii de reținere a circumstanței atenuante a provocării.

Tinerețea inculpatului și lipsa antecedentelor penale, invocate de apărare, dar mai ales săvârșirea faptei în stare avansată de ebrietate, a justificat aplicarea de către prima instanță, prin corecta individualizare potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., a unei pedepse de 8 ani închisoare, situată cu 6 luni închisoare peste limita minimă prevăzută de lege în cazul tentativei de omor calificat (7 ani și 6 luni închisoare). În acord cu cele două instanțe, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată cererea de reținere în favoarea inculpatului a acestor împrejurări ca circumstanțe atenuante.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel, „conduita bună”, în sensul art. 74 lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absența antecedentelor penale. Celelalte date personale ale inculpatului, așa cum s-a menționat anterior, au fost avute în vedere ca și criterii de individualizare a pedepsei, în condițiile art. 72 C. pen.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului. Potrivit art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M.E. împotriva deciziei penale nr. 5 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată, durata reținerii și arestării preventive de la 14 iulie 2008 la 2 aprilie 2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 aprilie 2009.