ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1227/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1227/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 192 din 26 noiembrie

2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția penală, a fost condamnatul

inculpatul C.M.E., la pedeapsa de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. (cu excepția dreptului

de a alege), pentru tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen.,

raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea

inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de

vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis

inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și

b) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă

și până la terminarea executării pedepsei.

Conform art. 350 C. proc. pen., a fost

menținută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a fost

dedusă din pedeapsă perioada arestării preventive de la 14 iulie 2008 la zi.

Sub aspectul laturii civile, inculpatul a

fost obligat să plătească părții vătămate B.C., constituită parte civilă, suma

de 29.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și 40.000 lei cu

titlu de despăgubiri pentru daune morale.

De asemenea, inculpatul a mai fost obligat la

plata sumelor de 3.259,94 lei despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de

spitalizare către Spitalul Clinic de Urgență București și respectiv 411,12 lei,

cu același titlu, către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Buzău, sume

la care se adaugă dobânda calculată de la data pronunțării hotărârii și până la

achitarea debitelor.

În fine, inculpatul a mai fost obligat la 500

lei cheltuieli judiciare către partea vătămată B.C., reprezentând onorariu

pentru apărător și 2.000 lei, cu același titlu, către stat.

Pentru dispune în acest sens, prima instanță

a reținut următoarele:

Inculpatul C.M.E., în vârstă de 26 de ani,

locuiește în municipiul Buzău și, în relațiile obișnuite cu persoane de vârste

apropiate, a cunoscut partea vătămată B.C., în vârstă de 22 de ani, care

locuiește împreună cu părinții săi, într-un apartament dintr-un bloc din

același cartier situat în municipiul Buzău.

Întâlnirile acestora erau ocazionale și

întâmplătoare, în principal, la o sală de internet, la baruri sau întâlniri de

grup lângă blocurile la care locuiau.

În seara zilei de 02 septembrie 2006, în

jurul orei 23,00, inculpatul C.M.E., zis „B.”, care se afla în stare avansată

de ebrietate, a ajuns în fața blocului 15 A, unde se aflau numiții M.A.L., M.C.G.

și C.S. și, cu toate că nu era în relații deosebite cu vreuna din aceste

persoane, a rămas la discuții în grup, în fața scărilor de intrare în bloc.

La scurt timp, a venit în același loc și

partea vătămată B.C., care s-a integrat în discuțiile persoanelor din grup,

prin care și inculpatul C.M.E.

Între timp, în același loc, a apărut numitul

H.A. care, de asemenea, locuiește în același bloc și, după ce a parcat

autoturismul, s-a oprit în fața scării de acces în bloc, la discuții cu

persoanele din grup.

Inculpatul a intrat în discuții cu acesta

cerând să-l cinstească cu o bere.

Partea vătămată B.C. a apreciat ca

nepotrivită atitudinea inculpatului față de H.A., care era pe poziția de a

accepta solicitarea, și a intervenit în semn de protecție în favoarea acestuia,

care era ținut de braț de inculpat.

Inculpatul C.M.E. a fost deranjat de

intervenția părții vătămate, care i-a reproșat acest fapt, și a plecat în mod

spontan în direcția blocului în care locuiește.

Ajuns la domiciliu, inculpatul a luat un

cuțit de dimensiuni medii, în scop de agresiune, și s-a întors în fața blocului

nr. 15 unde se afla partea vătămată B.C., împreună cu M.A.L. și M.C.G.

Inculpatul s-a apropiat de partea vătămată B.C.

și de celelalte persoane, după care a scos cuțitul amenințător, cuțit pe care,

până la acel moment, l-a avut ascuns la brâu.

Partea vătămată a realizat că este în pericol

să fie lovită cu cuțitul și, în această conjunctură, s-a retras, intrând în

holul blocului împreună cu M.A.L., iar M.C.G. a fugit ocolind blocul.

Inculpatul a urmărit partea vătămată și a

încercat să intre în holul blocului, dar aceasta, împreună cu M.A.L., au

încercat să țină ușa blocată, să nu poată intra inculpatul. Inculpatul a lovit

cu cuțitul geamul ușii, pe care l-a spart, timp în care partea vătămată B.C. și

martora M.A.L. au realizat că nu mai sunt în siguranță și s-au retras spre

corpul B, prin luminatorul comun de la parter.

Partea vătămată, imediat ce a ieșit din bloc,

în parcare, a fost surprinsă de inculpatul C.M.E. care l-a lovit cu cuțitul în

zona toracică.

Victima a continuat să se deplaseze spre

blocul său și, pe traseu, s-a întâlnit cu martorii G.G.C. și T.V., cărora le-a

spus ce i s-a întâmplat, iar ei l-au ajutat să ajungă în fața blocului și i-au

anunțat părinții despre situația respectivă.

Victima a fost transportată la Spitalul

Județean de Urgență Buzău, fiind internată cu diagnosticul „Plagă înjunghiată

toraco-abdominală dreapta, șoc hemoragie" fiind necesară intervenția

chirurgicală de urgență.

Din raportul de constatare medico-legală a

rezultat că partea vătămată B.C. a suferit leziuni traumatice care au putut fi

produse prin lovire cu corp înțepător-tăietor și au necesitat pentru vindecare

35 - 40 zile de îngrijiri medicale, iar prin gravitatea lor, leziunile suferite

i-au pus viața în primejdie.

S-a mai reținut că, în cursul urmăririi

penale, după săvârșirea faptei, inculpatul a dispărut de la domiciliu și s-a

sustras de la cercetări, fiind dat în urmărire după ce, în prealabil,

Tribunalul Buzău a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a acestuia,

iar la data de 14 iulie 2008 a fost prins la Punctul de Frontieră Curtici,

județul Arad, în momentul în care voia să treacă în Ungaria.

Împotriva sentinței a declarat apel

inculpatul C.M.E., care a susținut că aceasta este nelegală și netemeinică.

Astfel, s-a susținut că în mod greșit a fost condamnat pentru tentativă de

omor, lucru care nu corespunde realității, deoarece nu a avut intenția de a

ucide și, ca atare, a solicitat admiterea apelului, desființarea în parte a

sentinței și schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare

corporală gravă. O altă critică s-a referit la faptul că, în mod nejustificat,

prima instanță nu a reținut că infracțiunea a fost comisă în stare de provocare

și, ca atare, trebuia să fie reținută circumstanța atenuantă a provocării

prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., cu consecința aplicării unei pedepse

minime având

În vedere că lucrurile nu s-au întâmplat așa

cum s-a reținut în actul de acuzare (în sensul că era prieten cu partea

vătămată), la data comiterii faptei s-au împins reciproc și chiar a fost lovit

cu pumnul de către aceasta.

Curtea de apel, verificând hotărârea atacată

pe baza actelor și lucrărilor dosarului în raport de criticile invocate și din

oficiu, sub toate aspectele, așa cum prevăd dispozițiile art. 371 alin. (2) C.

proc. pen., a constatat că apelul declarat de către inculpat este nefondat.

Prin decizia penală nr. 5 din 29 ianuarie

2009, Curtea de Apel Ploiești, secția penală, a respins, ca nefondat, apelul

inculpatului.

Prin aceeași decizie a fost menținută starea

de arest, s-a dedus durata măsurilor preventive și a fost obligat inculpatul la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de

apel a reținut următoarele:

Instanța de fond a dat o justă interpretare

probelor administrate în cauză, reținând o corectă situație de fapt, așa cum a

fost arătată în mod detaliat mai înainte, în sensul că, în ziua de 2 septembrie

2006, inculpatul C.M.E., în loc public, a lovit cu cuțitul pe partea vătămată B.C.,

producându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viața în primejdie.

Probele administrate în cauză, respectiv

declarația părții vătămate, declarațiile martorilor, raportul de expertiză

medico-legală, planșele foto, procesele verbale de constatare încheiate de

organele de poliție, procesele verbale de confruntare și declarațiile

inculpatului, au dovedit, fără echivoc, vinovăția acestuia în comiterea

infracțiunii de tentativă de omor și, în mod legal, prima instanță a dispus

condamnarea acestuia.

S-a apreciat că critica invocată de inculpat,

în sensul că fapta acestuia constituie infracțiunea de vătămare corporală

gravă, și nu infracțiunea de tentativă de omor calificat, este neîntemeiată

deoarece fapta de a lovi cu cuțitul partea vătămată B.C., într-un loc public,

provocându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viața în primejdie,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor

calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i)

C. pen.

În sprijinul acestei încadrări juridice,

instanța de apel a arătat că inculpatul a folosit un obiect apt de a ucide, a

aplicat lovitura cu cuțitul într-o zonă vitală a corpului, iar intensitatea

loviturii a fost mare, întrucât a produs o plagă penetrantă în zona abdominală,

cu lezarea de organe interne.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de

apel a menționat că inculpatul s-a înarmat cu un obiect de agresiune și, chiar

dacă nu ar fi avut intenția directă de a ucide, prin modalitatea concretă de

acțiune a avut reprezentarea gravității faptei sale, inclusiv posibilitatea

uciderii părții vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente

de voința și acțiunea lui (viata victimei fiind salvată datorită asistentei

medicale acordată de urgență).

De asemenea, a fost apreciată, ca

neîntemeiată, și critica referitoare la nereținerea circumstanței atenuante a

scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., de către prima

instanță.

În motivarea acestei opinii, instanța de apel

a arătat că din modul în care a acționat inculpatul, în sensul că la data

comiterii faptei a părăsit grupul de tineri din fața blocului, a ajuns în

apartament, de unde a luat un cuțit, după care a revenit în același loc, a

urmărit victima și a aplicat o lovitură cu cuțitul în zona toracică, nu se

poate susține că fapta a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice

tulburări, sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate

B.C., produsă prin violență, sau printr-o atingere gravă a demnității persoanei

acestuia sau printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Cu privire la pedeapsa principală de 8 ani

închisoare, la care inculpatul a fost condamnat, curtea de apel a constatat că

aceasta a fost just individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72

C. pen., deoarece prima instanță a dat o corectă interpretare și aplicare a

acestor dispozițiuni, ținând seama de gravitatea deosebită a faptei, modul și

condițiile în care a fost săvârșită, precum și conduita făptuitorului atât în

faza de urmărire penală, cât și în instanță.

Astfel, reține instanța de apel, în timpul

urmăririi penale, inculpatul a avut o atitudine de obstrucționare a activității

de urmărire penală prin dispariția de la domiciliu și sustragere de la

urmărirea penală, în condițiile în care realiza gravitatea faptei săvârșite și

avea cunoștință că este urmărit de organele de poliție. După ce a fost prins,

inculpatul nu a avut o atitudine total sinceră, încercând să prezinte o stare

de fapt nereală și neplauzibilă, care să-i atenueze răspunderea penală,

În sensul că nu ar fi intenționat să lovească

cu cuțitul și că, în conflictul final, partea vătămată s-a manifestat agresiv

și a intrat involuntar cu corpul în cuțit.

De fapt, mai reține instanța de prim control

judiciar, aceeași atitudine a avut-o inculpatul și cu ocazia reaudierii sale în

cursul judecării apelului.

În final, instanța de apel a concluzionat că,

pentru aceste motive, nu se poate reține în favoarea inculpatului

circumstanțele atenuante personale prevăzute de art. 74 C. pen. și reducerea

pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul de lege, așa cum s-a solicitat.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat

prezentul recurs, motivele fiind expuse oral, cu ocazia dezbaterilor, și

menționate în partea introductivă a hotărârii.

Prealabil examinării recursului, Înalta Curte

constată următoarele:

- cu acordul său, inculpatul a fost ascultat

atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, în recurs inculpatul

invocând „dreptul la tăcere”;

- în recurs, inculpatul nu a propus și nu au

fost administrate alte probe pe situația de fapt;

- motivele de recurs sunt identice cu cele de

apel și, totodată, au constituit apărări la instanța de fond, ambele instanțe

examinând și pronunțându-se motivat, în condițiile legii, pe toate aspectele

invocate [(cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută

de art. 182 alin. (2) C. pen., cererea de reținere a circumstanței provocării -

art. 73 lit. b) C. pen. și, respectiv, cererea de reținere a altor circumstanțe

atenuante)];

- în esență, inculpatul nu a contestat

situația de fapt, ci doar anumite împrejurări în care fapta a fost comisă

(invocând pretinsa provocare din partea victimei);

- cazurile de casare în care pot fi încadrate

motivele de recurs sunt cele prevăzute de art. 385

9

pct. 17, 18 și

14 C. proc. pen.

Recursul inculpatului este nefondat, pentru

motivele ce se vor arăta.

Ambele instanțe, cu argumente rezultate din

probatoriul administrat și cu argumente juridice pertinente, au dispus în

sensul arătat anterior asupra celor 3 cereri ale inculpatului, schimbarea

încadrării juridice, reținerea provocării și reținerea altor circumstanțe

atenuante (pag. 3-4 ale sentinței, pag. 5-6 ale deciziei), Înalta Curte

apreciind că nu se impune reiterarea acestora, fiind însă necesară completarea

lor după cum urmează:

Esențial pentru încadrarea juridică a faptei

inculpatului, după caz, în tentativă de omor calificat [(art. 20 raportat la art.

174 - art. 175 lit. i) C. pen.)] ori în vătămare corporală gravă [(art. 182 alin.

(2) C. pen.)], este stabilirea formei și modalității vinovăției cu care a

săvârșit fapta.

Dacă în cazul infracțiunii de vătămare

corporală gravă făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în

cazul tentativei de omor acesta acționează cu intenția de ucidere. Este

adevărat că infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., poate avea ca

element subiectiv și intenția depășită însă, în acest caz, făptuitorul

acționează nu cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare

corporală, rezultatul mai grav, punerea în primejdie a vieții persoanei, fiind

imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar și

caracteristică pentru forma mixtă de vinovăție „praeterintenție” (intenție

depășită).

În cazul infracțiunii de omor (rămasă în

forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârșite până în

momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin

natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite, că infractorul a avut

intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma.

Astfel, există tentativă de omor, și nu de

vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod încât

provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori

folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul

necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic

infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al

actului infracțional.

Anumite stări ale infractorului ori

defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au

relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a

acționat, iar nu din elemente exterioare.

Forma și modalitatea intenției, element al

laturii subiective a infracțiunii, rezultă din materialitatea actului, printre

altele, din relațiile personale anterioare existente între inculpat și victimă,

din obiectul vulnerant folosit, numărul și intensitatea loviturilor, zona

anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.

Aceste aspecte au fost avute în vedere de

ambele instanțe care au arătat, în motivarea hotărârilor, că fapta s-a produs

pe fondul unui conflict anterior între inculpat și victimă, prin deplasarea

inculpatului la locuința sa în vederea luării și folosirii unui obiect apt de a

produce moartea (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă

anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare

intensitate, care a avut consecințe grave (plagă penetrantă în zona abdominală,

cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viața victimei,

acte medicale și medico-legale), la care se adaugă atitudinea inculpatului

imediat după săvârșirea faptei (dispariția sa de la domiciliu, sustragerea de

la cercetări, acesta, intenționând să treacă în Ungaria, fiind prins la

graniță).

Modul de săvârșire a faptei, precum și

împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, astfel cum au fost relevate de

probele administrate, și anterior menționate, exclud apărarea inculpatului în

sensul că nu ar fi acționat cu intenție de omor, ci cu intenția generală de

vătămare, faptă care, în opinia sa, ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit

și neprevăzut de el (punerea în primejdie a vieții victimei).

Înalta Curte mai constată și că, între

momentul luării rezoluției infracționale și cel al punerii în aplicare a

acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte,

concluzia excluderii actului spontan, care înlătură apărarea inculpatului

potrivit căreia ar fi săvârșit fapta ca o reacție la comportamentul provocator

a părții vătămate, iar pe de altă parte, concluzia existenței unei perioade

suficiente de timp pentru a reflecta, conștient, asupra posibilelor consecințe

cu potențial letal al respectivului act.

În declarațiile date în cursul urmăririi penale

și după prinderea sa, precum și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul

a susținut că partea vătămată l-ar fi lovit cu pumnul, cu cureaua pe care a

scos-o de la pantaloni, și chiar cu o piatră.

În fața instanței de apel, inculpatul a

susținut însă că partea vătămată „ ... fără motiv mi-a aplicat o lovitură cu

pumnul în zona feței”.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie

circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice

tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate,

produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin

altă acțiune ilicită gravă”.

Aspectele invocate de inculpat în apărarea sa

nu au fost confirmate de martorii audiați în cursul judecății.

Starea conflictuală a fost generată de

comportamentul inculpatului față de numitul H.A., pe fondul unei avansate sări

de ebrietate, comportament care a justificat intervenția părții vătămate în

favoarea acestuia. Altercația fizică, imediat următoare, între inculpat și

partea vătămată, relevată mai ales în declarațiile date la urmărirea penală de

către martorii audiați, nu a fost însă de natură a induce inculpatului o stare

fizică sau emoțională de gravitatea celei la care face referire art. 73 lit. b)

C. pen., mai ales că acesta recunoaște existența unei relații de prietenie

între ei.

Aceste considerații, de natură probatorie și

legală, corect au justificat respingerea cererii de reținere a circumstanței

atenuante a provocării.

Tinerețea inculpatului și lipsa antecedentelor

penale, invocate de apărare, dar mai ales săvârșirea faptei în stare avansată

de ebrietate, a justificat aplicarea de către prima instanță, prin corecta

individualizare potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., a unei

pedepse de 8 ani închisoare, situată cu 6 luni închisoare peste limita minimă

prevăzută de lege în cazul tentativei de omor calificat (7 ani și 6 luni

închisoare).

În acord cu cele două instanțe, Înalta Curte

apreciază ca neîntemeiată cererea de reținere în favoarea inculpatului a

acestor împrejurări ca circumstanțe atenuante.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca

circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările

luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau

caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât

numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în

cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

Astfel, „conduita bună”, în sensul art. 74 lit.

a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absența antecedentelor penale.

Celelalte date personale ale inculpatului,

așa cum s-a menționat anterior, au fost avute în vedere ca și criterii de

individualizare a pedepsei, în condițiile art. 72 C. pen.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul inculpatului.

Potrivit art. 385

17

alin. (4)

raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., din

pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive

privative de libertate.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul C.M.E. împotriva deciziei penale nr. 5 din 29 ianuarie 2009 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată, durata

reținerii și arestării preventive de la 14 iulie 2008 la 2 aprilie 2009.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2 aprilie

2009.