ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3310/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea pronunțată de curtea de apel, ce formează obiectul recursului Prin sentința nr. 172 din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul D.C. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE și a constatat nulitatea absolută a articolului 2 din Ordinele nr. 161, 162 și 163 din 14 martie 2008, emise de pârât, în ceea ce privește interdicția schimbării destinației obiectivelor pentru care s-a emis fiecare ordin, fiind obligat, totodată, pârâtul să restituie reclamantului suma de 200.588 lei, ce reprezintă diferență taxă scoatere definitivă din fond forestier nedatorată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut în esență, următoarele: În executarea sentinței nr. 31 din 5 februarie 2008 a Curții de apel Ploiești, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a emis la data de 14 martie 2008, Ordinele nr. 161, 162 și 163 prin care a aprobat scoaterea definitivă din fondul forestier național, fără compensare echivalentă, a trei suprafețe de teren, în vederea realizării obiectivelor “ C.R.O. II Buzău”, „ C.S.O. II Buzău” și „ C.C.O. II Buzău”, și a stabilit, în sarcina reclamantului D.C., obligația de a achita un rest de plată pentru taxa de scoatere din fondul forestier, în cuantum total de 200.588 lei.

Deși, în preambulul celor trei ordine de scoatere definitivă din fondul forestier a suprafețelor de teren pentru care a solicitat aprobare reclamantul D.C., sunt indicate temeiurile de drept din actele normative în vigoare la momentul formulării cererilor nr. 264080, nr. 264081 și nr. 264082 din 5 noiembrie 2007, în art. 2 din fiecare ordin este înscrisă obligația „este interzisă schimbarea destinației obiectivului” C.R.O. II Buzău, respectiv C.S.O. II Buzău și C.C.O. II Buzău, fără ca în Codul silvic în vigoare atât la data formulării cererilor, cât și la data emiterii celor trei ordine, sau în O.G. nr. 96/1998, sau în Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, să fie reglementată vreo astfel de interdicție.

Astfel posibilitatea scoaterii definitive de terenuri din fondul forestier este reglementată de art. 56 din Legea nr. 26/1996, fiind condiționată de predarea de teren în schimb sau de plata contravalorii terenului, de art. 24 și art. 27 din O.G. nr. 96/1998 și de art. 95 din Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, însă niciunul din aceste texte de lege nu prevede interdicția instituită în sarcina reclamantului prin art. 2 din Ordinele nr. 161, 162 și 163 din 14 martie 2008. Având în vedere că prin cele trei ordine pârâtul a stabilit în sarcina reclamantului obligații ce nu au temei legal, întrucât în actele normative aplicabile în materie nu există interdicția statuată de către pârât, Curtea a constatat că aceste dispoziții din cele trei ordine sunt nule absolut, vătămând în drepturile și interesele legitime ale reclamantului, fiind incidente dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

În ceea ce privește obligațiile stabilite în sarcina reclamantului, privind diferențele de taxă de scoatere definitivă din fondul forestier, stabilită prin cele trei ordine, instanța de fond a reținut că acestea au fost greșit calculate în baza Ordinului nr. 933/2007, acestea ar fi trebuit calculate în baza Ordinului nr. 416/2006, în vigoare la momentul depunerii celor trei cereri, precum și pe parcursul termenului de 30 de zile, înăuntrul căruia cererile trebuiau soluționate. Consideră instanța de fond că împrejurarea că cele trei ordine au fost emise la 14 martie 2008, moment la care era în vigoare Ordinul nr. 933/2007, nu are relevanță în ceea ce privește valoarea despăgubirilor datorate de către reclamant, întrucât documentațiile depuse de acesta la 05 noiembrie 2007 au fost complete, M.A.D.R.

nu a constatat neregularități a celor trei documentații, însă nu a emis ordinele în termen de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003, aprobată prin Legea nr. 486/2003, ce s-a împlinit la 05 decembrie 2007. Se mai apreciază că întrucât, la momentul formulării cererilor, documentația de scoatere definitivă din fondul forestier erau complete, în raport cu această dată se calculează despăgubirile datorate de reclamant pentru terenuri, conform Ordinului nr. 416/2006, și nu în conformitate cu Ordinul nr. 933/2007, care a intrat în vigoare la 14 decembrie 2007, dată la care expirase termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2) din O.U.G.

nr. 27/2003, înăuntrul căruia pârâtul era obligat să soluționeze cererile reclamantului, astfel că obligarea acestuia la plata diferențelor de taxe, precizate în art.3 din fiecare ordin și achitate cu ordinele de plată nr. 8, 9 și 10 din 27 martie 2008, este nelegală, impunându-se restituirea sumei de 200.588 de lei, ce reprezintă diferență scoatere definitivă din fond forestier, nedatorată. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 172 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora recurentul-pârâtă a susținut în esență următoarele: Astfel, referitor la cererea care vizează anularea art. 2 din cele trei ordine susține recurentul-pârât că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea limitelor legii atunci când a constatat nulitatea absolută în condițiile în care potrivit Legii nr. 554/2004, ar fi putut doar eventual să anuleze, în tot sau în parte actul administrativ supus controlului. Pe fondul cererii susține recurentul-pârât că aprobarea scoaterii din fondul forestier s-a făcut în considerarea realizării exclusive a obiectivelor menționate în mod expres în cuprinsul ordinelor, deoarece a admite contrariul, înseamnă a admite posibilitatea schimbării destinației în contra prevederilor legale, cu depășirea situațiilor exprese și limitativ prevăzute de lege în cazul cererilor care vizează scoaterea din fondul forestier național, ce vădit excede voinței legiuitorului.

Drept urmare, fiind o obligație stabilită prin lege, raportat la dispozițiile art. 15 din Constituția României și art. 5 C. civ., chiar prin neînserarea acesteia în conținutul ordinelor emise de M.A.D.R., se constată că oricum reclamantul este ținut de respectarea acestei dispoziții, așa încât, instanța de fond ar fi trebuit să constate că admiterea acțiunii este lipsită de finalitate, atâta timp cât nu se poate deroga prin dispoziții contrare de la normele imperative care interesează ordinea publică. Referitor la admiterea cererii privind restituirea sumei de 200.588 lei, susține recurentul-pârât că instanța de fond în mod greșit a admis această pretenție deoarece obligația civilă, în speță imperfectă, prevede că restituirea nu este permisă atunci când obligația a fost executată de bunăvoie.

În măsura în care reclamantul aprecia că aceasta contravine legii, avea dreptul și obligația ca anterior achitării sumei, să conteste măsura dispusă de minister. Ori reclamantul a achitat de bunăvoie suma a cărei restituire o solicită, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe în obținerea unui drept sancționată de legiuitor cu inadmisibilitatea. Mai susține recurentul-pârât că obligațiile bănești aferente scoaterii definitive din fondul forestier sunt cele stabilite prin actul normativ în vigoare la data emiterii aprobării, adică a obligației legale în sarcina beneficiarului, ce nici în extremis nu poate fi considerată o plată nedatorată, fiind o sursă de venit la bugetul de stat. 3. Hotărârea instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentului-pârât ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a apărărilor formulate și raportat la prevederile legale incidente, dar și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este fondat, în considerarea celor în continuare arătate. Potrivit art. 2 din O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național “ indiferent de forma de proprietate, strategia de punere în valoare economică, socială și ecologică a pădurilor este un atribut al statului” iar potrivit art. 5 din același act normativ „titularii dreptului de proprietate asupra fondului forestier, proprietate publică sau privată, își exercită dreptul de proprietate în limitele și în condițiile legii”.

Așadar, chiar dacă dreptul de proprietate al intimatului-reclamant este garantat constituțional, atributele acestuia sunt recunoscute în limitele determinate de legea specială. Potrivit art. 24 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 96/1998 „ reducerea suprafeței pădurilor din fondul forestier național este interzisă”, singurele excepții fiind reglementate de același articol la lit. a)-d), sub condiția existenței aprobării și avizului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, potrivit art. 27 din același act normativ și art. 95 din Legea nr. 18/1991, acordate strict și limitativ pentru lucrarea solicitată și circumscrisă excepțiilor reglementate de lege. Temeiul de drept al aprobării scoaterii definitive din fondul național forestier, în cazul intimatului-reclamant, îl constituie art. 24 alin. (1) lit. d) din O.G.

nr. 96/1998, fiind vorba de realizarea a trei obiective cu caracter sportiv, cultural și medical. Așadar reclamantul a obținut avizul și aprobarea prin Ordinele nr. 161, 162 și 163 emise de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la data de 14 martie 2008, pentru scoaterea definitivă din fondul forestier național, fără compensare echivalentă, a trei suprafețe de teren, cu defrișarea vegetației forestiere, în scopul exclusiv al realizării obiectivelor “ C.S.O. II Buzău”, C.R.O. II Buzău” și „C.C.O. II Buzău”. Din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 24 din O.G. nr. 96/1998 rezultă fără putere de tăgadă că intimatului-reclamant îi era interzisă realizarea altor obiective decât cele pentru care a obținut avizul și aprobarea prin cele trei ordine emise de M.A.D.R.

Așadar, temeiul juridic al interdicției schimbării destinației obiectivelor propuse a fi construite, înserate în art. 2 din Ordinele nr. 161, 162 și 163 din 14 martie 2008, îl constituie art. 24 din O.G. nr. 96/1998. Prin urmare instanța de fond în mod neîntemeiat a apreciat că nu există temei legal pentru interdicția statuată de către M.A.D.R.., în art. 2 din cele trei ordine mai sus menționate.

De asemenea, Înalta Curte constată că de la data depunerii cererilor de către intimat și până la data emiterii celor trei ordine, actele normative în materie au suportat modificări care nu prevăd și dispoziții tranzitorii de soluționare a cererilor anterior depuse așa că, în mod corect recurentul-pârât a emis Ordinele nr. 161, 162 și 163 din 14 martie 2008, în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data emiterii, cu respectarea principiului tempus regit actum . Faptul că cererile nr. 264080, 264081 și 264082 depuse de intimatul-reclamant la data de 05 noiembrie 2007, au fost aprobate în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate la data de 05 februarie 2008, nu justifică aplicarea unor dispoziții legale care nu mai sunt în vigoare la momentul emiterii Ordinelor pentru scoaterea definitivă din fondul forestier național a terenurilor, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.

Prin urmare Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a conchis în sensul că obligațiile stabilite în sarcina intimatului-reclamant, privind diferență de taxă de scoatere definitivă din fondul forestier, trebuiau stabilite în baza Ordinului nr. 416-2006, în vigoare la momentul formulării cererilor, 05 noiembrie 2007, și nu în baza Ordinului nr. 933/2007, în vigoare la momentul emiterii ordinelor de către M.A.D.R. În consecință, față de temeinicia criticilor recurentului-pârât, în temeiul art. 312 alin. (2) alin. (2) C. proc. civ. se va admite recursul de față, și se va modifica sentința atacată în sensul că se va respinge acțiunea formulată de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de MINISRERUL MEDIULUI și PĂDURILOR împotriva sentinței nr. 172 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și pe fond respinge acțiunea formulată de reclamantul D.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2010.