ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3310/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

formează obiectul recursului

Prin sentința nr. 172 din 12

octombrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul D.C. în contradictoriu cu

pârâtul MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE și a constatat nulitatea

absolută a articolului 2 din Ordinele nr. 161, 162 și 163 din 14 martie 2008,

emise de pârât, în ceea ce privește interdicția schimbării destinației

obiectivelor pentru care s-a emis fiecare ordin, fiind obligat, totodată,

pârâtul să restituie reclamantului suma de 200.588 lei, ce reprezintă diferență

taxă scoatere definitivă din fond forestier nedatorată.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut în esență, următoarele:

În executarea sentinței nr. 31 din 5

februarie 2008 a Curții de apel Ploiești, Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale a emis la data de 14 martie 2008, Ordinele nr. 161, 162 și

163 prin care a aprobat scoaterea definitivă din fondul forestier național,

fără compensare echivalentă, a trei suprafețe de teren, în vederea realizării

obiectivelor

“

C.R.O. II Buzău”, „ C.S.O. II Buzău”

și „ C.C.O. II Buzău”, și a stabilit, în sarcina reclamantului D.C., obligația

de a achita un rest de plată pentru taxa de scoatere din fondul forestier, în

cuantum total de 200.588 lei.

Deși, în preambulul celor trei

ordine de scoatere definitivă din fondul forestier a suprafețelor de teren

pentru care a solicitat aprobare reclamantul D.C., sunt indicate temeiurile de

drept din actele normative în vigoare la momentul formulării cererilor nr.

264080, nr. 264081 și nr. 264082 din 5 noiembrie 2007, în art. 2 din fiecare ordin

este înscrisă obligația „este interzisă schimbarea destinației obiectivului” C.R.O.

II Buzău, respectiv C.S.O. II Buzău și C.C.O. II Buzău, fără ca în Codul silvic

în vigoare atât la data formulării cererilor, cât și la data emiterii celor

trei ordine, sau în O.G. nr. 96/1998, sau în Legea nr. 18/1991 cu modificările

ulterioare, să fie reglementată vreo astfel de interdicție. Astfel

posibilitatea scoaterii definitive de terenuri din fondul forestier este

reglementată de art. 56 din Legea nr. 26/1996, fiind condiționată de predarea

de teren în schimb sau de plata contravalorii terenului, de art. 24 și art. 27

din O.G. nr. 96/1998 și de art. 95 din Legea nr. 18/1991 cu modificările

ulterioare, însă niciunul din aceste texte de lege nu prevede interdicția

instituită în sarcina reclamantului prin art. 2 din Ordinele nr. 161, 162 și

163 din 14 martie 2008.

Având în vedere că prin cele trei

ordine pârâtul a stabilit în sarcina reclamantului obligații ce nu au temei

legal, întrucât în actele normative aplicabile în materie nu există interdicția

statuată de către pârât, Curtea a constatat că aceste dispoziții din cele trei

ordine sunt nule absolut, vătămând în drepturile și interesele legitime ale

reclamantului, fiind incidente dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ.

În ceea ce privește obligațiile

stabilite în sarcina reclamantului, privind diferențele de taxă de scoatere

definitivă din fondul forestier, stabilită prin cele trei ordine, instanța de

fond a reținut că acestea au fost greșit calculate în baza Ordinului nr. 933/2007,

acestea ar fi trebuit calculate în baza Ordinului nr. 416/2006, în vigoare la

momentul depunerii celor trei cereri, precum și pe parcursul termenului de 30

de zile, înăuntrul căruia cererile trebuiau soluționate.

Consideră instanța de fond că

împrejurarea că cele trei ordine au fost emise la 14 martie 2008, moment la

care era în vigoare Ordinul nr. 933/2007, nu are relevanță în ceea ce privește

valoarea despăgubirilor datorate de către reclamant, întrucât documentațiile

depuse de acesta la 05 noiembrie 2007 au fost complete, M.A.D.R. nu a constatat

neregularități a celor trei documentații, însă nu a emis ordinele în termen de

30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003, aprobată prin

Legea nr. 486/2003, ce s-a împlinit la 05 decembrie 2007. Se mai apreciază că

întrucât, la momentul formulării cererilor, documentația de scoatere definitivă

din fondul forestier erau complete, în raport cu această dată se calculează

despăgubirile datorate de reclamant pentru terenuri, conform Ordinului nr. 416/2006,

și nu în conformitate cu Ordinul nr. 933/2007, care a intrat în vigoare la 14

decembrie 2007, dată la care expirase termenul legal de 30 de zile prevăzut de

art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003, înăuntrul căruia pârâtul era obligat

să soluționeze cererile reclamantului, astfel că obligarea acestuia la plata

diferențelor de taxe, precizate în art.3 din fiecare ordin și achitate cu

ordinele de plată nr. 8, 9 și 10 din 27 martie 2008, este nelegală,

impunându-se restituirea sumei de 200.588 de lei, ce reprezintă diferență

scoatere definitivă din fond forestier, nedatorată.

Împotriva sentinței nr. 172 din 12

octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, în termen legal a declarat recurs Ministerul Agriculturii, Pădurilor

și Dezvoltării Rurale.

Au fost invocate motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

în dezvoltarea cărora recurentul-pârâtă a susținut în esență următoarele:

Astfel, referitor la cererea care

vizează anularea art. 2 din cele trei ordine susține recurentul-pârât că instanța

de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea limitelor legii atunci când a

constatat nulitatea absolută în condițiile în care potrivit Legii nr. 554/2004,

ar fi putut doar eventual să anuleze, în tot sau în parte actul administrativ

supus controlului.

Pe fondul cererii susține

recurentul-pârât că aprobarea scoaterii din fondul forestier s-a făcut în

considerarea realizării exclusive a obiectivelor menționate în mod expres în

cuprinsul ordinelor, deoarece a admite contrariul, înseamnă a admite

posibilitatea schimbării destinației în contra prevederilor legale, cu

depășirea situațiilor exprese și limitativ prevăzute de lege în cazul cererilor

care vizează scoaterea din fondul forestier național, ce vădit excede voinței

legiuitorului.

Drept urmare, fiind o obligație

stabilită prin lege, raportat la dispozițiile art. 15 din Constituția României

și art. 5 C. civ., chiar prin neînserarea acesteia în conținutul ordinelor

emise de M.A.D.R., se constată că oricum reclamantul este ținut de respectarea

acestei dispoziții, așa încât, instanța de fond ar fi trebuit să constate că

admiterea acțiunii este lipsită de finalitate, atâta timp cât nu se poate

deroga prin dispoziții contrare de la normele imperative care interesează

ordinea publică.

Referitor la admiterea cererii

privind restituirea sumei de 200.588 lei, susține recurentul-pârât că instanța

de fond în mod greșit a admis această pretenție deoarece obligația civilă, în

speță imperfectă, prevede că restituirea nu este permisă atunci când obligația

a fost executată de bunăvoie. În măsura în care reclamantul aprecia că aceasta

contravine legii, avea dreptul și obligația ca anterior achitării sumei, să

conteste măsura dispusă de minister. Ori reclamantul a achitat de bunăvoie suma

a cărei restituire o solicită, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe

în obținerea unui drept sancționată de legiuitor cu inadmisibilitatea.

Mai susține recurentul-pârât că

obligațiile bănești aferente scoaterii definitive din fondul forestier sunt

cele stabilite prin actul normativ în vigoare la data emiterii aprobării, adică

a obligației legale în sarcina beneficiarului, ce nici în extremis nu poate fi

considerată o plată nedatorată, fiind o sursă de venit la bugetul de stat.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma criticilor recurentului-pârât ce pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a apărărilor formulate

și raportat la prevederile legale incidente, dar și sub toate aspectele,

potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

formulat în cauză este fondat, în considerarea celor în continuare arătate.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 96/1998

privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier

național

“

indiferent de forma de proprietate,

strategia de punere în valoare economică, socială și ecologică a pădurilor este

un atribut al statului” iar potrivit art. 5 din același act normativ „titularii

dreptului de proprietate asupra fondului forestier, proprietate publică sau

privată, își exercită dreptul de proprietate în limitele și în condițiile

legii”. Așadar, chiar dacă dreptul de proprietate al intimatului-reclamant este

garantat constituțional, atributele acestuia sunt recunoscute în limitele

determinate de legea specială.

Potrivit art. 24 alin. (1) lit. b)

din O.G. nr. 96/1998 „ reducerea suprafeței pădurilor din fondul forestier

național este interzisă”, singurele excepții fiind reglementate de același

articol la lit. a)-d), sub condiția existenței aprobării și avizului

autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, potrivit art. 27

din același act normativ și art. 95 din Legea nr. 18/1991, acordate strict și

limitativ pentru lucrarea solicitată și circumscrisă excepțiilor reglementate

de lege.

Temeiul de drept al aprobării

scoaterii definitive din fondul național forestier, în cazul

intimatului-reclamant, îl constituie art. 24 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 96/1998,

fiind vorba de realizarea a trei obiective cu caracter sportiv, cultural și

medical.

Așadar reclamantul a obținut avizul

și aprobarea prin Ordinele nr. 161, 162 și 163 emise de Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale la data de 14 martie 2008, pentru scoaterea definitivă

din fondul forestier național, fără compensare echivalentă, a trei suprafețe de

teren, cu defrișarea vegetației forestiere, în scopul exclusiv al realizării

obiectivelor

“

C.S.O. II Buzău”, C.R.O. II Buzău”

și „C.C.O. II Buzău”.

Din interpretarea teleologică a

dispozițiilor art. 24 din O.G. nr. 96/1998 rezultă fără putere de tăgadă că

intimatului-reclamant îi era interzisă realizarea altor obiective decât cele

pentru care a obținut avizul și aprobarea prin cele trei ordine emise de M.A.D.R.

Așadar, temeiul juridic al

interdicției schimbării destinației obiectivelor propuse a fi construite,

înserate în art. 2 din Ordinele nr. 161, 162 și 163 din 14 martie 2008, îl

constituie art. 24 din O.G. nr. 96/1998.

Prin urmare instanța de fond în mod

neîntemeiat a apreciat că nu există temei legal pentru interdicția statuată de

către M.A.D.R.., în art. 2 din cele trei ordine mai sus menționate.

De asemenea, Înalta Curte constată

că de la data depunerii cererilor de către intimat și până la data emiterii

celor trei ordine, actele normative în materie au suportat modificări care nu

prevăd și dispoziții tranzitorii de soluționare a cererilor anterior depuse așa

că, în mod corect recurentul-pârât a emis Ordinele nr. 161, 162 și 163 din 14

martie 2008, în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data emiterii,

cu respectarea principiului

tempus regit actum

.

Faptul că cererile nr. 264080,

264081 și 264082 depuse de intimatul-reclamant la data de 05 noiembrie 2007, au

fost aprobate în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate la data de 05

februarie 2008, nu justifică aplicarea unor dispoziții legale care nu mai sunt

în vigoare la momentul emiterii Ordinelor pentru scoaterea definitivă din

fondul forestier național a terenurilor, cum în mod greșit a apreciat instanța

de fond.

Prin urmare Înalta Curte constată că

în mod greșit instanța de fond a conchis în sensul că obligațiile stabilite în

sarcina intimatului-reclamant, privind diferență de taxă de scoatere definitivă

din fondul forestier, trebuiau stabilite în baza Ordinului nr. 416-2006, în

vigoare la momentul formulării cererilor, 05 noiembrie 2007, și nu în baza

Ordinului nr. 933/2007, în vigoare la momentul emiterii ordinelor de către M.A.D.R.

În consecință, față de temeinicia

criticilor recurentului-pârât, în temeiul art. 312 alin. (2) alin. (2) C. proc.

civ. se va admite recursul de față, și se va modifica sentința atacată în

sensul că se va respinge acțiunea formulată de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

MINISRERUL MEDIULUI și PĂDURILOR împotriva sentinței nr. 172 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și pe fond

respinge acțiunea formulată de reclamantul D.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie

2010.