ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2354/2006
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2354/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința nr. 104 din 15 aprilie
2005, Tribunalul Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a
admis în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamanta O.M.N., în
contradictoriu cu pârâta D.S.B., a obligat pârâta la plata sumei de 71.851.147
lei cu titlu de debit și 181.252.969 lei cu titlu de dobândă legală, precum și
la dobânzile legale ce vor fi calculate până la achitarea efectivă a debitului.
S-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul
a reținut că la data de 30 octombrie 2003, între părți s-a încheiat contractul
de administrare nr. 10969, potrivit căruia D.S.B., prin O.S.N. se obliga să
administreze în regim silvic, în baza Legii nr. 26/1996, Legii nr. 141/1999 și
a altor reglementări, suprafața de 1360 ha fond forestier aparținând reclamantei O.M.N. În baza acestui contract și potrivit înscrisurilor depuse la dosar
pârâta a valorificat cantitatea de 1973 m.c. masă lemnoasă, încheind în acest sens contract de vânzare – cumpărare a masei lemnoase pe picior în urma
licitației cu societatea F.G., realizând venituri în sumă de 1.069.802.774 lei.
Din această sumă urmau a fi scăzute cheltuielile directe efectuate cu paza, așa
cum rezultă din raportul de expertiză în sumă de 19.084.691 lei și cheltuielile
indirecte reprezentând 30 % din cheltuielile directe recunoscute de D.S., în
sumă de 5.725.407 lei, în total 24.810.098 lei.
S-a mai reținut că pârâta, invocând
bugetul de venituri și cheltuieli a susținut că din suma datorată urmează a fi
scăzute cheltuielile cu întreținerea drumurilor forestiere, ori aceste
cheltuieli nu pot fi reținute în sarcina reclamantei, câtă vreme pârâta a
primit sumele respective de la buget, așa cum rezultă din evidențele contabile,
iar pe de altă parte, reclamanta nu este agent economic ci organizație
nonprofit și în raport cu prevederile art. 17/1 din O.G. nr. 96/1998 până la
punerea în posesie conform Legii 1/2000, toate lucrările se execută din
fondurile R.N.P.
Procedura de eliberare a titlului de
proprietate a fost efectuată în cursul anului 2004, rezultând că suma ce
urmează a fi plătită reclamantei este de 1.044.992.676 lei, din care se vor
deduce sumele plătite după începerea procesului.
S-a reținut că nu pot fi avute în
vedere sumele specificate de către pârâtă cu titlu de compensare, deoarece nu
există nici un document legal întocmit în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri au
declarat apel ambele părți. Reclamanta a solicitat admiterea apelului și
schimbarea în parte a sentinței, în sensul de a obliga pârâta la plata
integrală a cheltuielilor de judecată, dat fiind faptul că achitarea sumelor
datorate s-a produs după punerea în întârziere și după promovarea acțiunii.
Pârâta R.N.P. a declarat recurs
împotriva aceleiași hotărâri, calificat de către Curtea de Apel Ploiești
„Apel”, prin care a solicitat admiterea acestuia, desființarea sentinței
atacate și pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamantă.
Curtea de Apel Ploiești, prin
decizia nr. 257 din 11 octombrie 2005, a admis apelul declarat de reclamanta O.M.N., a schimbat în parte sentința nr. 104 din 15 aprilie 2005 pronunțată
de Tribunalul Bacău, în sensul că, a obligat pârâta și la plata sumei de
23.468.245 lei cheltuieli de judecată.
A respins, prin aceeași decizie
apelul declarat de pârâta R.N.P.R. – D.S.B., ca nefondat.
În considerentele acestei decizii,
instanța de apel a reținut, cu privire la apelul declarat de reclamantă că
achitarea unor sume de către pârâtă s-a efectuat după punerea în întârziere
prin executorul judecătoresc respectiv la data de 30 iunie 2004, și după
introducerea acțiunii (5 octombrie 2004) astfel că instanța de fond trebuia să
acorde reclamantei cheltuielile de judecată în întregime.
Cât privește apelul declarat de
pârâtă, instanța a reținut că primul motiv de apel este nefondat, deoarece
actul de control intervenit de D.G.F.P. Buzău nu se referă la perioada și
situația contractului încheiat cu reclamanta, iar regimul fiscal este greșit,
așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de P.M. Reclamanta, fiind o
organizație non profit nu i se poate aplica reținerea de 10 % din valoarea
masei lemnoase vândute pe picior ca și în cazul agenților economici cu
activitate de exploatare forestieră și/sau de preluare a lemnului. Normele
legale în materie stabilesc și împrejurarea că până la punerea efectivă în
posesie nu se pot opri cheltuielile referitoare la drumuri și alte lucrări
tehnice pentru terenuri care urmau să fie retrocedate.
Referitor la critica privind
compensarea convențională, Curtea de Apel Ploiești a înlăturat-o, de asemenea,
ca nefondată, având în vedere că sumele pretinse nu au fost dovedite, astfel că
bine a procedat instanța de fond în pronunțarea soluției atacate.
În ceea ce privește impozitul pe
care l-ar datora apelanta pârâtă statului, instanța de control judiciar a
reținut că în măsura în care aceasta nu era ordonator de credite, nu avea
posibilitatea legală de a opri acest impozit, pentru care nu a făcut dovada că
l-ar fi virat.
La data de 30 noiembrie 2005, pârâta
R.N.P. – R. – D.S.B. a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel,
întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 – 9, așa cum a precizat oral la
termenul de judecată din data de 16 iunie 2006, arătând că din eroare au fost
indicate prin cererea de recurs art. 282 și urm. C. proc. civ.
Criticile formulate de pârâtă în
recurs sunt identice cu cele formulate în apel și vizează greșita aplicare a
legii în raport de contractul de administrare încheiat între părți și a
regimului fiscal aplicabil acestuia.
Astfel, pârâta susține că acest
contract urmează regimul fiscal al administratorului, cum de altfel s-a
pronunțat și raportul întocmit de D.G.F.P. Buzău, care a precizat că „toate
taxele și impozitele au fost calculate și virate corect către bugetul de stat,
bugetele locale și fondurile speciale”, conform Legii nr. 414/2002.
În acest context, recurenta arată că
fondul de drumuri a fost constituit, reținut și virat conform H.G. nr. 1168/2002
modificat prin H.G. nr. 1136/2003; că reclamanta nu a produs nici o dovadă
privind repartizarea unei cote de masă lemnoasă pentru anul 2003; că instanțele
au interpretat greșit unele probe, cu neobservarea prevederilor art. 2 lit. a)
și art. 3 alin. (5) din actul normativ mai sus arătat, care reglementează
strict modul de constituire și proveniența acestui fond și nu virarea sumelor la D.S.
De asemenea, se susține că, chiar
dacă reclamanta este o organizație non profit, acest aspect nu are nici o
legătură cu modul de constituire și virare a taxelor, impozitelor și fondurilor
speciale, obligațiile părților decurgând din contractul de administrare nr. 10969
din 30 octombrie 2003, cu obligațiile și drepturile reglementate de legile în
vigoare, aspecte ignorate de instanțele de judecată.
Cât privește operațiunea de
compensare între părți, recurenta susține că este pe deplin dovedită prin
adresa 867 din 18 februarie 2004, parafată de reclamantă și înaintată la D.S.B. la aceeași dată, iar potrivit calculelor pârâtei suma în discuție este de 91.500.000
lei, aferentă anului 2003, astfel că această sumă este recunoscută de către
reclamantă și deci scăzută din sumele obținute din exploatarea și valorificarea
masei lemnoase.
O ultimă critică formulată de
recurentă vizează respingerea concluziilor expertizei ce stabilește în sarcina
acesteia plata unei sume de 47.583.487 lei fără o motivare corectă și explicită
a acestei soluții, confundând, în opinia recurentei statutul organizației non
profit cu cel al obligativității achitării obligațiilor bugetare pentru
activități purtătoare de taxe și impozite ceea ce este și în cazul în speță.
Pentru aceste motive, recurenta a
solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate, iar pe fond
respingerea acțiunii reclamantei.
Recursul este nefondat și va fi
respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la critica formulată de
pârâtă referitor la fondul de drumuri, reglementat de H.G. 1168/2002, astfel
cum a fost modificat prin H.G. 1136/2003, Curtea constată că este nefondată
având în vedere prevederile art. 3 alin. (5) din H.G. nr. 1168/2002, care face
trimitere la art. 2 lit. a) din același act normativ și din care rezultă că se
poate reține 10 % din valoarea masei lemnoase vândute pe picior pentru agenții
economici cu activitate de exploatare forestieră și/sau de preluare a lemnului,
ceea ce nu este cazul reclamantei, aceasta fiind o organizație non profit.
Pe de altă parte, art. 17
1
din Legea nr. 75/2002 stabilește că până la punerea în posesie nu se pot opri
cheltuielile referitoare la drumuri și acele lucrări tehnice pentru bunuri care
urmează a fi retrocedate. Ori, în speță, corect s-a stabilit că procedura de
eliberare a titlului de proprietate s-a efectuat în cursul anului 2004.
Critica privind compensarea
convențională este de asemenea nefondată, bine instanțele de judecată au reținut
că susținerea recurentei nu a fost dovedită cu înscrisuri legale, întocmite în
acest sens.
Cât privește afirmația recurentei în
sensul că înlăturarea concluziilor expertizei efectuate de expertul desemnat de
tribunal nu este motivată clar și explicit de către instanța de apel, Curtea
apreciază că este nefondată. Instanța poate omologa sau nu un raport de
expertiză, care în fond reprezintă o probă ce urmează a fi coroborată cu
altele, în cazul de față și-a însușit explicit punctul de vedere al expertului
desemnat de reclamantă, apreciind că acesta este cel corect de altfel,
neformulând obiecțiuni se presupune că a achiesat la concluziile acolo
exprimate.
Așa fiind, urmează ca în temeiul art.
312 C. proc. civ., să se respingă recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta
R.N.P. – R. RA București, prin D.S.B., împotriva deciziei nr. 257 din 11
octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios
administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 26 iunie 2006.