ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1173/2007

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 978/ C din

8 octombrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială, a fost admisă în

parte acțiunea reclamantei O.M.B. iar pârâta R.N.P. – D.S. Vâlcea a fost

obligată la plata sumei de 976.532.488 lei contravaloare material lemnos

exploatat de pe terenul reclamantei, plus cheltuieli de judecată în sumă de

61.075.648 lei.

Apelul declarat de pârâtă

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 14/ A/C din 16

februarie 2005 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ, iar sentința de fond schimbată în tot în sensul respingerii

acțiunii ca inadmisibilă, reclamanta având la dispoziție o acțiune de drept

comun, întemeiată pe dispozițiile Legii 75/2002 și nu pe îmbogățirea fără justă

cauză.

Această decizie a fost recurată

de către reclamantă, recursul său fiind admis prin decizia nr. 4402 din 30

septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

decizia fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecarea apelului pe fond.

Instanța de recurs a reținut

că excepția inadmisibilității acțiunii a fost greșit admisă de instanța de apel

deoarece reclamanta a invocat îmbogățirea fără justă cauză, cerere admisibilă

în temeiul Ordinului nr. 112 din 13 februarie 1998 al Ministrului Apelor,

Pădurilor și Protecției Mediului și celor dispuse prin sentința civilă nr. 1605

din 21 noiembrie 2000 de către Judecătoria Brezoi, respectiv sistarea tăierilor

și valorificarea resurselor lemnoase de pe suprafața de 6.300 ha. pădure ce

urma a se retroceda reclamantei.

Rejudecând apelul, în fond

după casare, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ, prin decizia nr. 29/ A/C din 15 martie 2006, a admis apelul

pârâtei și a schimbat în parte sentința de fond în sensul că pârâta a fost

obligată la 329.705.271 lei (32.970,571 RON) contravaloare material lemnos pe

perioada 2001-2002, cu cheltuieli de judecată în sumă de 4.789,32 RON la fond,

plus 1.906,62 RON cheltuieli în apel.

Instanța de apel, invocând

dispozițiile art. 84 C. proc. civ., a calificat acțiunea reclamantei ca fiind o

acțiune în răspundere civilă delictuală și nu o acțiune în îmbogățire fără

justă cauză reținând că, după emiterea ordinului nr. 112/1998 și pronunțarea

sentinței civile nr. 1605/2000 a Judecătoriei Brezoi, reclamanta a continuat să

exploateze fondul forestier cu rea credință, deși avea cunoștință că

respectivul fond urma să fie retrocedat reclamantei.

Analizând însă excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocată de apelantă, instanța de apel a

reținut că pretențiile reclamantei sunt prescrise pentru perioada 1999 - 2000,

făcând aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât reclamanta a fost

pusă în posesie în 2002, curtea a acordat despăgubiri pentru perioada 2001 - 2002,

care, potrivit suplimentului de expertiză efectuat în apel, însumează

392.349.273 ROL, din care s-a dedus TVA în sumă de 62.644.002 ROL, așa încât

venitul net obținut de pârâtă și la care a fost obligată să-l restituie

reclamantei, a fost considerat ca fiind în valoare de 329.705.271 ROL.

S-a reținut, de asemenea, că

pârâta nu este îndreptățită la restituirea cheltuielilor cu întreținerea

fondului în perioada analizată deoarece ea a continuat exploatarea cu rea

credință, așa încât urmează să suporte integral prejudiciul creat.

Nemulțumite de această

decizie atât reclamanta cât și pârâta au declarat recurs, solicitând

modificarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate.

În recursul său, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7,8,9 și 10 C. proc. civ., recurenta reclamantă

critică decizia din apel pentru greșita admitere a prescripției dreptului la

acțiune, considerând că dreptul său s-a născut abia la data punerii în posesie

asupra terenului forestier, adică în 2002, așa încât acțiunea sa a fost

promovată în termen.

De asemenea, instanța de

apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (2)

din Decretul 167/1958, ea neputând promova acțiunea decât la momentul când a

cunoscut cu cât s-a mărit patrimoniul pârâtei.

În ceea ce privește

calificarea acțiunii sale, recurenta reclamantă consideră că instanța de apel a

calificat greșit ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală și nu în

îmbogățire fără just temei, încălcând astfel atât principiul disponibilității

cât și cele statuate irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție de casare a primei decizii date în apel.

Precizează că temeiul

restituirii suprafeței forestiere l-a constituit Legea nr. 167/1997 și nu Legea

nr. 1/2000 cum a susținut pârâta, așa încât în cauză sunt aplicabile cele

stabilite prin Ordinul nr. 112/1998 prin care s-au interzis tăierile din

suprafețele ce urmau a fi retrocedate foștilor proprietari.

Prin recursul său, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă critică decizia

din apel considerând că ea a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a

legii, întrucât reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate nu în

temeiul Legii nr. 169/1997, ci în temeiul Legii nr. 1/2000, lege în baza căreia

ea a și dobândit personalitate juridică.

În consecință, Ordinul nr. 112/1998

nu era aplicabil în cauză, dreptul reclamantei la despăgubiri urmând să fie

considerat doar după momentul punerii ei în posesie (iulie 2002), anterior

acestui moment fondul forestier fiind proprietate publică aflat în

administrarea ei.

Chiar dacă prin Hotărârea nr.

6370/1/2000 a Comisiei Județene Vâlcea pentru aplicarea legii fondului funciar

a fost validată anexa 54 cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate

în favoarea reclamantei, această hotărâre este doar un act premergător emiterii

titlului de proprietate și nu titlu de proprietate.

De asemenea, și această

recurentă critică decizia din apel privitoare la calificarea acțiunii ca fiind

o acțiune în răspundere civilă delictuală, considerând că nu sunt întrunite

toate elementele pentru admiterea acesteia.

În consecință, s-a solicitat

respingerea acțiunii iar în subsidiar, să se deducă din despăgubirile

solicitate cheltuielile făcute de ea pentru obținerea profitului, cheltuieli la

care este îndreptățită în temeiul Legii nr. 75/2002, așa încât consideră că nu

poate fi obligată decât la restituirea profitului net obținut de ea în sumă de

53.079.217 lei, calculat până la 3 decembrie 2001, dată la care a fost pusă în

executare sentința civilă nr. 1605/2000.

Recursul reclamantei este

întemeiat.

Dintre motivele de

nelegalitate invocate în recursul său și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. curtea apreciază, în temeiul dispozițiilor art. 306

alin. (3) C. proc. civ., că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct.

8, 9 și 10 C. proc. civ., critici din care se vor analiza doar primele două,

dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., fiind abrogate prin Legea nr. 219/2005,

în vigoare la data declarării recursului.

Critica recurentei privind

schimbarea temeiului juridic și calificarea acțiunii sale este întemeiată

deoarece instanța de apel, având în vedere considerentele deciziei nr. 4402 din

30 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a statuat irevocabil

că este o acțiune întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză, nu mai putea face

o altă calificare, încălcând astfel atât principiul disponibilității cât și

dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, curtea

apreciază ca întemeiată și critica privind soluționarea excepției prescripției

dreptului la acțiune și greșita interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (2)

din Decretul nr. 167/1958, dispoziții menționate și interpretate de instanța de

apel, deși calificase anterior acțiunea reclamantei ca fiind în răspundere

civilă delictuală și nu în îmbogățire fără justă cauză.

Prin acțiunea promovată la

18 martie 2004 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri începând

cu anul 2000 (precizare făcută la termenul din 11 ianuarie 2006, pentru tăieri

efectuate de pe suprafața forestieră în posesia căreia a fost pusă la 24 iulie

2002.

Deși prin sentința civilă nr.

1605/2000 a Judecătoriei Brezoi s-a dispus sistarea tăierilor și

valorificărilor resurselor lemnoase de pe terenul ce urma a se retroceda reclamantei,

aceasta a luat cunoștință de întinderea prejudiciului suferit abia la data

punerii în posesie, dată în raport de care acțiunea sa nu este prescrisă, așa

încât instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 8 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât temeiul juridic în

baza căruia s-a restituit reclamantei suprafața forestieră formează și obiectul

uneia dintre criticile invocate în recursul pârâtei se va analiza acest aspect

în recursul pârâtei.

Recursul pârâtei este nefondat.

Critica privind temeiul

legal al reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei este nefondată

deoarece, din actele dosarului rezultă că ea a dobândit acest drept în temeiul

Hotărârii nr. 6370 din 27 octombrie 2000 a Comisiei Județene pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor comisie care și-a

argumentat hotărârea pe dispozițiile Legii nr. 18/1991 republicată și a Legii nr.

1/2000.

Această hotărâre a fost

atacată de pârâtă în justiție, cererea sa fiind respinsă prin sentința civilă nr.

520 din 19 aprilie 2001 a Judecătoriei Brezoi definitivă prin decizia civilă nr.

18 din 8 ianuarie 2002 a Tribunalului Vâlcea.

Recurenta pârâtă susține în

mod nejustificat că această hotărâre a Comisiei Județene Vâlcea nu reprezintă

titlu de proprietate ci numai un act premergător, deoarece hotărârile

judecătorești menționate probează contrariul.

De altfel, în speță este

lipsit de relevanță temeiul în baza căruia s-a făcut reconstituirea dreptului

de proprietate câtă vreme despăgubirile solicitate au fost ulterioare acestei

date, iar subunitatea pârâtei, O.S. Brezoi, recunoscuse vocația reclamantei la

restituirea suprafeței forestiere încă din 17 februarie 2000, când a fost

semnat protocolul dintre reprezentanții reclamantei, Primăriei Brezoi, O.C. și

SC C.F. SA.

Ceea ce interesează însă

critica pârâtei este de a se stabili dacă reclamanta se poate prevala de

Ordinul nr. 112/1998 emis de Ministrul Apelor, Pădurilor și Protecției

Mediului, ordin anterior emiterii titlului de proprietate al reclamantei.

Această problemă a fost

irevocabil stabilită prin decizia nr. 4402/2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială și nu mai poate fi repusă în discuție. Din

considerentele deciziei de casare rezultă că excepția de inadmisibilitate a

acțiunii a fost greșit admisă cadrul legal invocat, Ordinul nr. 112/1998 cât și

sentința civilă nr. 1605/2000 a Judecătoriei Brezoi fiind relevante „în

stabilirea corectă a situației de fapt și de drept”.

În consecință, critica

reclamantei sub acest aspect urmează a fi respinsă, instanța de apel

pronunțându-se în raport și de decizia de casare, obligatorie în temeiul

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, este

nejustificată și critica privind cuantumul despăgubirilor și nededucerea cheltuielilor

efectuate de ea pentru întreținerea fondului, deoarece ea nu a formulat cerere

reconvențională în acest sens.

Cât privește schimbarea

calificării acțiunii reclamantei, această critică a fost analizată în recursul

reclamantei, motivare valabilă și pentru recursul pârâtei.

Deși sub acest aspect

critica recurentei pârâte este întemeiată ea nu poate conduce la schimbarea

soluției pe fond în ceea ce o privește pe pârâtă.

În consecință, curtea va

admite recursul reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,

coroborat cu art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și va modifica decizia din apel

în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat, sentința de fond urmând a

fi menținută ca temeinică și legală, iar recursul pârâtei urmează a fi respins

ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art.

274 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 1.875,42 lei către recurenta reclamantă, suma reprezentând

taxele de timbru achitate și onorariul avocatului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta O.M.B. Brezoi împotriva deciziei nr. 29/ A-C din 15 martie 2006 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, pe

care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtei R.N.P.R. – D.S. Rm. Vâlcea

declarat împotriva sentinței civile nr. 978/ C din 8 octombrie 2004 a

Tribunalului Vâlcea, secția comercială.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat pârâta R.N.P.R. – D.S. Rm. Vâlcea de împotriva aceleeași

decizii.

Obligă recurenta pârâtă R.N.P.R.

– D.S. Rm. Vâlcea la plata sumei de 1.875,42 lei cheltuieli de judecată către

reclamanta O.M.B. Brezoi.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 martie 2007.