ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1173/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 978/ C din 8 octombrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei O.M.B. iar pârâta R.N.P. – D.S. Vâlcea a fost obligată la plata sumei de 976.532.488 lei contravaloare material lemnos exploatat de pe terenul reclamantei, plus cheltuieli de judecată în sumă de 61.075.648 lei. Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 14/ A/C din 16 februarie 2005 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, iar sentința de fond schimbată în tot în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă, reclamanta având la dispoziție o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile Legii 75/2002 și nu pe îmbogățirea fără justă cauză.

Această decizie a fost recurată de către reclamantă, recursul său fiind admis prin decizia nr. 4402 din 30 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, decizia fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecarea apelului pe fond. Instanța de recurs a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii a fost greșit admisă de instanța de apel deoarece reclamanta a invocat îmbogățirea fără justă cauză, cerere admisibilă în temeiul Ordinului nr. 112 din 13 februarie 1998 al Ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și celor dispuse prin sentința civilă nr. 1605 din 21 noiembrie 2000 de către Judecătoria Brezoi, respectiv sistarea tăierilor și valorificarea resurselor lemnoase de pe suprafața de 6.300 ha.

pădure ce urma a se retroceda reclamantei. Rejudecând apelul, în fond după casare, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 29/ A/C din 15 martie 2006, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința de fond în sensul că pârâta a fost obligată la 329.705.271 lei (32.970,571 RON) contravaloare material lemnos pe perioada 2001-2002, cu cheltuieli de judecată în sumă de 4.789,32 RON la fond, plus 1.906,62 RON cheltuieli în apel. Instanța de apel, invocând dispozițiile art. 84 C. proc. civ., a calificat acțiunea reclamantei ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală și nu o acțiune în îmbogățire fără justă cauză reținând că, după emiterea ordinului nr. 112/1998 și pronunțarea sentinței civile nr. 1605/2000 a Judecătoriei Brezoi, reclamanta a continuat să exploateze fondul forestier cu rea credință, deși avea cunoștință că respectivul fond urma să fie retrocedat reclamantei.

Analizând însă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de apelantă, instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei sunt prescrise pentru perioada 1999 - 2000, făcând aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Întrucât reclamanta a fost pusă în posesie în 2002, curtea a acordat despăgubiri pentru perioada 2001 - 2002, care, potrivit suplimentului de expertiză efectuat în apel, însumează 392.349.273 ROL, din care s-a dedus TVA în sumă de 62.644.002 ROL, așa încât venitul net obținut de pârâtă și la care a fost obligată să-l restituie reclamantei, a fost considerat ca fiind în valoare de 329.705.271 ROL. S-a reținut, de asemenea, că pârâta nu este îndreptățită la restituirea cheltuielilor cu întreținerea fondului în perioada analizată deoarece ea a continuat exploatarea cu rea credință, așa încât urmează să suporte integral prejudiciul creat.

Nemulțumite de această decizie atât reclamanta cât și pârâta au declarat recurs, solicitând modificarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7,8,9 și 10 C. proc. civ., recurenta reclamantă critică decizia din apel pentru greșita admitere a prescripției dreptului la acțiune, considerând că dreptul său s-a născut abia la data punerii în posesie asupra terenului forestier, adică în 2002, așa încât acțiunea sa a fost promovată în termen. De asemenea, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul 167/1958, ea neputând promova acțiunea decât la momentul când a cunoscut cu cât s-a mărit patrimoniul pârâtei.

În ceea ce privește calificarea acțiunii sale, recurenta reclamantă consideră că instanța de apel a calificat greșit ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală și nu în îmbogățire fără just temei, încălcând astfel atât principiul disponibilității cât și cele statuate irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de casare a primei decizii date în apel. Precizează că temeiul restituirii suprafeței forestiere l-a constituit Legea nr. 167/1997 și nu Legea nr. 1/2000 cum a susținut pârâta, așa încât în cauză sunt aplicabile cele stabilite prin Ordinul nr. 112/1998 prin care s-au interzis tăierile din suprafețele ce urmau a fi retrocedate foștilor proprietari. Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta pârâtă critică decizia din apel considerând că ea a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, întrucât reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate nu în temeiul Legii nr. 169/1997, ci în temeiul Legii nr. 1/2000, lege în baza căreia ea a și dobândit personalitate juridică. În consecință, Ordinul nr. 112/1998 nu era aplicabil în cauză, dreptul reclamantei la despăgubiri urmând să fie considerat doar după momentul punerii ei în posesie (iulie 2002), anterior acestui moment fondul forestier fiind proprietate publică aflat în administrarea ei. Chiar dacă prin Hotărârea nr. 6370/1/2000 a Comisiei Județene Vâlcea pentru aplicarea legii fondului funciar a fost validată anexa 54 cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, această hotărâre este doar un act premergător emiterii titlului de proprietate și nu titlu de proprietate.

De asemenea, și această recurentă critică decizia din apel privitoare la calificarea acțiunii ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, considerând că nu sunt întrunite toate elementele pentru admiterea acesteia. În consecință, s-a solicitat respingerea acțiunii iar în subsidiar, să se deducă din despăgubirile solicitate cheltuielile făcute de ea pentru obținerea profitului, cheltuieli la care este îndreptățită în temeiul Legii nr. 75/2002, așa încât consideră că nu poate fi obligată decât la restituirea profitului net obținut de ea în sumă de 53.079.217 lei, calculat până la 3 decembrie 2001, dată la care a fost pusă în executare sentința civilă nr. 1605/2000. Recursul reclamantei este întemeiat.

Dintre motivele de nelegalitate invocate în recursul său și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. curtea apreciază, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., critici din care se vor analiza doar primele două, dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., fiind abrogate prin Legea nr. 219/2005, în vigoare la data declarării recursului. Critica recurentei privind schimbarea temeiului juridic și calificarea acțiunii sale este întemeiată deoarece instanța de apel, având în vedere considerentele deciziei nr. 4402 din 30 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a statuat irevocabil că este o acțiune întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză, nu mai putea face o altă calificare, încălcând astfel atât principiul disponibilității cât și dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. De asemenea, curtea apreciază ca întemeiată și critica privind soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune și greșita interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, dispoziții menționate și interpretate de instanța de apel, deși calificase anterior acțiunea reclamantei ca fiind în răspundere civilă delictuală și nu în îmbogățire fără justă cauză.

Prin acțiunea promovată la 18 martie 2004 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri începând cu anul 2000 (precizare făcută la termenul din 11 ianuarie 2006, pentru tăieri efectuate de pe suprafața forestieră în posesia căreia a fost pusă la 24 iulie 2002. Deși prin sentința civilă nr. 1605/2000 a Judecătoriei Brezoi s-a dispus sistarea tăierilor și valorificărilor resurselor lemnoase de pe terenul ce urma a se retroceda reclamantei, aceasta a luat cunoștință de întinderea prejudiciului suferit abia la data punerii în posesie, dată în raport de care acțiunea sa nu este prescrisă, așa încât instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât temeiul juridic în baza căruia s-a restituit reclamantei suprafața forestieră formează și obiectul uneia dintre criticile invocate în recursul pârâtei se va analiza acest aspect în recursul pârâtei. Recursul pârâtei este nefondat. Critica privind temeiul legal al reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei este nefondată deoarece, din actele dosarului rezultă că ea a dobândit acest drept în temeiul Hotărârii nr. 6370 din 27 octombrie 2000 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor comisie care și-a argumentat hotărârea pe dispozițiile Legii nr. 18/1991 republicată și a Legii nr. 1/2000. Această hotărâre a fost atacată de pârâtă în justiție, cererea sa fiind respinsă prin sentința civilă nr. 520 din 19 aprilie 2001 a Judecătoriei Brezoi definitivă prin decizia civilă nr. 18 din 8 ianuarie 2002 a Tribunalului Vâlcea.

Recurenta pârâtă susține în mod nejustificat că această hotărâre a Comisiei Județene Vâlcea nu reprezintă titlu de proprietate ci numai un act premergător, deoarece hotărârile judecătorești menționate probează contrariul. De altfel, în speță este lipsit de relevanță temeiul în baza căruia s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate câtă vreme despăgubirile solicitate au fost ulterioare acestei date, iar subunitatea pârâtei, O.S. Brezoi, recunoscuse vocația reclamantei la restituirea suprafeței forestiere încă din 17 februarie 2000, când a fost semnat protocolul dintre reprezentanții reclamantei, Primăriei Brezoi, O.C. și SC C.F. SA. Ceea ce interesează însă critica pârâtei este de a se stabili dacă reclamanta se poate prevala de Ordinul nr. 112/1998 emis de Ministrul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, ordin anterior emiterii titlului de proprietate al reclamantei.

Această problemă a fost irevocabil stabilită prin decizia nr. 4402/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială și nu mai poate fi repusă în discuție. Din considerentele deciziei de casare rezultă că excepția de inadmisibilitate a acțiunii a fost greșit admisă cadrul legal invocat, Ordinul nr. 112/1998 cât și sentința civilă nr. 1605/2000 a Judecătoriei Brezoi fiind relevante „în stabilirea corectă a situației de fapt și de drept”. În consecință, critica reclamantei sub acest aspect urmează a fi respinsă, instanța de apel pronunțându-se în raport și de decizia de casare, obligatorie în temeiul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. De asemenea, este nejustificată și critica privind cuantumul despăgubirilor și nededucerea cheltuielilor efectuate de ea pentru întreținerea fondului, deoarece ea nu a formulat cerere reconvențională în acest sens.

Cât privește schimbarea calificării acțiunii reclamantei, această critică a fost analizată în recursul reclamantei, motivare valabilă și pentru recursul pârâtei. Deși sub acest aspect critica recurentei pârâte este întemeiată ea nu poate conduce la schimbarea soluției pe fond în ceea ce o privește pe pârâtă. În consecință, curtea va admite recursul reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și va modifica decizia din apel în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat, sentința de fond urmând a fi menținută ca temeinică și legală, iar recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.875,42 lei către recurenta reclamantă, suma reprezentând taxele de timbru achitate și onorariul avocatului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta O.M.B. Brezoi împotriva deciziei nr. 29/ A-C din 15 martie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtei R.N.P.R. – D.S. Rm. Vâlcea declarat împotriva sentinței civile nr. 978/ C din 8 octombrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială. Respinge, ca nefondat, recursul declarat pârâta R.N.P.R. – D.S. Rm. Vâlcea de împotriva aceleeași decizii. Obligă recurenta pârâtă R.N.P.R. – D.S. Rm. Vâlcea la plata sumei de 1.875,42 lei cheltuieli de judecată către reclamanta O.M.B. Brezoi. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2007.