ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 469/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 17 septembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apelor și Pădurilor (la data formulării cererii de chemare în judecată Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice) și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură să dispună obligarea pârâților în solidar, la plata sumei de 184.502,42 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 400,50 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T2, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008 dar și la plata dobânzii aferentă debitului principal calculată începând cu data de 30 decembrie 2013, dată la care creanța a devenit exigibilă.

Prin Sentința civilă nr. 80 din 11 februarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 184.502,42 RON reprezentând contravaloare compensații aferentă anului 2008 precum și a dobânzii legale aferentă debitului calculată de la data promovării cererii de chemare în judecată 17 septembrie 2014 și până la achitarea integrală a debitului.

Împotriva sentinței civile atacate a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, invocând motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Din perspectiva încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, se susține că, în mod nelegal a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare.

Recurentul-pârât apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., republicat, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune are caracter de ordine publică, iar soluționarea acesteia nu impune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.

Se precizează că, întrucât creanțele deduse judecății corespund unei perioade care începe încă din anul 2008, înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. și, implicit abrogarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, este de necontestat faptul că prescripțiile începute înainte de abrogarea acestui decret sunt reglementate de acest act normativ.

În ceea ce privește condițiile în care poate fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât susține că, prin Decizia nr. 1/2014 privind soluționarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate, pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01 octombrie 2011.

Având în vedere faptul că reclamanta pretinde o creanță aferentă anului 2008, iar legea nu prevede un termen de prescripție special cu privire la acest tip de creanțe, va fi incident termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât apreciază că prima instanță a interpretat greșit prevederile H.G. nr. 861/2009 și ale Deciziei nr. C (2012) 5166 din 19 iulie 2012, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., republicat.

În considerentele sentinței civile recurate, instanța s-a rezumat la a stabili că, prin simpla publicare a Deciziei Comisiei Europene în Jurnalul Național al Uniunii Europene, în mod implicit, intimatului-reclamant i s-ar cuveni sumele de bani solicitate cu titlu de compensații în temeiul prevederilor C. silvic, fără a observa cuprinsul efectiv al Deciziei.

Recurentul-pârât susține că în cauză sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 861 din 18 august 2009, iar potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din acest act normativ, "formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoanele juridice și la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2011 - Codul silvic, cu modificările ulterioare, se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat". Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009 vizează doar proprietarii de terenuri forestiere cu suprafețe mai mici sau egale cu 30 ha, iar în cazul reclamantului, suprafața totală a terenului forestier este de 528,70 ha.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, conținutul adresei de răspuns nu poate fi apreciat ca fiind un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei. Prin această adresă, intimatului-reclamant i s-a comunicat imposibilitatea acordării compensațiilor solicitate, ca urmare a faptului că nu a fost elaborată metodologia de calcul a compensațiilor.

În măsura în care au fost demarate procedurile în vederea aprobării normelor metodologice necesare, fiind redactată integral hotărârea de guvern ce le vizează și se află la acest moment în faza de proiect supus spre aprobare, nu se poate vorbi de o culpă a instituției publice și nici de ilegalitate, plata sumelor solicitate, în lipsa normelor metodologice, reprezentând o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Totodată, recurentul-pârât învederează că intimatul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor necesare acordării despăgubirilor solicitate conform Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012) 5226 final din 19 iulie 2012, cu privire la aprobarea la plată a ajutoarelor de stat pentru proprietarii privați din zonele siturilor Natura 2000 (procedura plăților Natura 2000 pentru sectorul forestier fiind reglementată de dispozițiile art. 46 din Regulamentul CE nr. 1698/2005 în aplicarea Directivelor 79/409/CEE și 92/43/CE).

Obținerea despăgubirilor presupune întrunirea unui set de condiții cumulative prevăzute de art. 10 din decizie, iar reclamantul nu a depus la dosarul cauzei declarația că nu îndeplinește condițiile de excludere menționate la pct. 9 din decizie.

Referitor la modalitatea de calcul a valorii despăgubirilor, intimatul-reclamant a menționat doar că i se cuvin "în baza textelor legale și a normelor metodologice de calcul". Însă Normele metodologice din 22 iulie 2009 nu conțin dispoziții referitoare la modul de calcul pentru situația prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. b), ci doar pentru situațiile reglementate de lit. a), c), d) și e) din textul de lege respectiv. Atât timp cât suprafața totală a terenului forestier este de 400,50 ha, nu se poate aplica modul de calcul prevăzut în cazul proprietarilor terenurilor cu vegetație forestieră cu suprafețe mai mici sau egale cu 30 ha.

Nu se poate considera că reclamantul a dovedit în mod concret întinderea prejudiciului invocat, sumele solicitate fiind stabilite fără nicio detaliere concludentă, fundamentată pe un mod de calcul prevăzut de lege.

Recurentul-pârât apreciază că reclamantul ar fi trebuit să transmită documentația prevăzută de lege la ITRSV și abia în cazul în care, după ce documentația a fost avizată și transmisă la Departament, iar acesta din urmă a refuzat plata, reclamantul era îndreptățit să formuleze o acțiune în justiție sau, în situația în care ITRSV ar fi refuzat avizarea documentației, reclamantul ar fi putut să cheme în judecată această structură teritorială, pentru a fi obligată la emiterea avizului.

Prin urmare, recurentul-pârât solicită casarea sentinței civile atacate și, în rejudecare, solicită instanței de control judiciar să stabilească legalitatea compensațiilor acordate de prima instanță și temeiul legal prin care pârâtul ar trebui să achite aceste compensații.

Referitor la solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, recurentul-pârât învederează că această solicitare este neîntemeiată.

Deși reclamantul invocă răspunderea civilă delictuală, în cauză nu sunt îndeplinite elementele prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale, lipsind vinovăția pârâtului.

Având în vedere temeiul acțiunii, respectiv presupusul refuz nejustificat al autorității, se impune respingerea capătului de cerere referitor la dobânda legală iar, în subsidiar, aplicarea dobânzii legale numai după rămânerea definitivă a sentinței.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurentul-pârât apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 453 C. proc. civ., republicat, întrucât culpa procesuală pentru declanșarea procesului nu aparține autorității pârâte.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, însă prin notele scrise comunicate instanței la data de 09 februarie 2017 și-a exprimat poziția cu privire la cererea de recurs solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ a fost investită de către reclamanta A. cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor, creanța fiind generată de interdicția legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafața de pădure de 400,50 ha, situată în aria totală protejată a Rețelei Ecologice Europene Natura 2000 în România, respectiv Situl Natura 2000 Nordul Gorjului de Vest- ROSCI0129. S-a susținut că restricțiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensații, conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Pretențiile au fost evaluate de către reclamantă la suma de 184.502,42 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2008.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2008), pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de prima instanță cu motivarea că dreptul reclamantei a fost afectat de o condiție suspensivă, de îndeplinirea căreia a depins nașterea raportului juridic obligațional. Astfel, instanța de fond a reținut că plata compensațiilor a fost condiționată de obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, decizie ce a fost emisă la data de 19 iulie 2012, de la acest moment începând să curgă și termenul de prescripție. S-a reținut că în raport de data promovării cererii de chemare în judecată 17 septembrie 2014, termenul de prescripție de 3 ani calculat de la data de 19 iulie 2012 nu s-a împlinit.

Înalta Curte nu împărtășește soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției dreptului material la acțiune, invocată de pârât.

Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite.

Pretențiile deduse judecății de către reclamantă sunt aferente anului 2008, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01 octombrie 2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit C. silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația.

Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2008, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2008, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 17 septembrie 2014, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Râmnicu Vâlcea, cu adresele nr. x din 30 decembrie 2013 și nr. x din 19 februarie 2014 (dosar fond) solicitând avizare la plată a sumei totale de 184.502,42 RON .

Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2008 a început să curgă la data de 01 ianuarie 2009 și s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2012, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, dar și la data solicitării de avizare a plății, dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris.

Într-adevăr, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a stabilit că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.", aceste prevederi legale constituind fundamentul concluziei primei instanțe privitor la nașterea dreptului la acțiune la data de 19 iulie 2012, care reprezintă data emiterii Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final.

Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă strict la compensațiile pentru care dreptul de acordare ar lua naștere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în M. Of. nr. 107/11.02.2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010."

În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății și nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01 ianuarie 2012, anterior sesizării instanței de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripție, invocată de recurentul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor și reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor împotriva Sentinței nr. 80/2015 din 11 februarie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând cauza:

Admite excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor.

Respinge cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Menține soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apelor și Pădurilor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT