ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3243/2018

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 26 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtului exprimat prin adresa nr. x/07.04.2015 de acordare a compensațiilor solicitate cu titlu de ajutor de stat aferent anului 2009, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata sumei de 540.108,37 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 1.550,90 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T1 și T2, cu titlu de compensații/ajutoare de stat, și la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 540.108,37 RON, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 377 din 23 septembrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de pârât, și anume, excepția necompetenței materiale a instanței și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, iar pe fond, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 540.108,37 RON, cu titlu de compensații aferente anului 2009, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume de la data de 26.06.2015 până la plata debitului integral; totodată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.509,80 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2. a formulat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în urma rejudecării cauzei în fond, respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. Recurentul arătă că, în calitatea sa de autoritate publică centrală care răspunde de silvicultură, nu ar putea dispune plata ajutoarelor de stat/compensațiilor pentru proprietarii de terenuri forestiere situate în arii naturale protejate în care au fost instituite măsuri de protecție, prin încălcarea prevederilor legale incidente în materia speței dedusă judecății. Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, cu modificările și completările ulterioare, prevede la art. 97 alin. (1) lit. b) acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează din cauza funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții la recoltarea de masă lemnoasă, în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ teritoriale, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, dar coroborat cu prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, formele de sprijin prevăzute pentru persoanele juridice de Codul Silvic se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene, privind ajutoarele de stat. Prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012, publicată în Monitorul Oficial al Uniunii Europene, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a primit aviz favorabil pentru acordarea ajutoarelor de stat persoanelor fizice sau juridice care dețin păduri în T1 și T2, din cadrul siturilor Natura 2000, însă, conform acestei decizii, ajutoarele de stat se pot acorda numai după publicarea în Monitorul oficial al României a Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutoarelor de stat, pentru aceste compensații. Potrivit prevederilor legale, acordarea ajutoarelor de stat, respectiv plata compensațiilor pentru persoanele fizice și juridice care dețin păduri incluse în zonele T1 și T2, din siturile Natura 2000, este condiționată de îndeplinirea a două condiții cumulative. Prima este emiterea Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012, condiție care a fost îndeplinită. A doua este adoptarea și publicarea în Monitorul oficial a Hotărârii Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat pentru compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor, condiție ce nu a fost îndeplinită. M.M.A.P a întreprins toate demersurile ce îi reveneau, conform atribuțiilor sale, prin elaborarea proiectului de Hotărâre a Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutoarelor de stat privind acordarea de compensații, aflat la data redactării recursului în procedura de avizare externă. Creanța solicitată de reclamantă cu titlu de compensații nu are caracter cert, lichid și exigibil, existența certă a acesteia fiind condiționată de promulgarea unor norme metodologice, prin care să se stabilească metodologia de calcul a compensațiilor. În concret, procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat/compensațiilor, avizate prin Decizia Comisiei Europene, nu a fost finalizată, în condițiile în care nu a fost adoptată și publicată în Monitorul oficial al României, Hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare și control a ajutorului de stat pentru compensații. Astfel, nu există baza legală pentru acordarea compensațiilor. În speță, documentele ce ar fi trebuit avizate de către instituțiile abilitate, conform prevederilor legale, nu au trecut prin această procedură. Nu se poate considera că reclamanta a dovedit în mod concret întinderea prejudiciului invocat, sumele solicitate cu titlu de compensații fiind stabilite fără nicio detaliere concretă, nefundamentate pe un mod de calcul prevăzut de lege. În lipsa unor Norme metodologice de acordare, utilizare și control a ajutoarelor de stat, nu pot fi verificate și avizate formularele de decont justificativ, pentru acordarea de compensații de către autoritățile abilitate în acest sens. Nu se poate reține culpa M.M.A.P având în vedere că, în lipsa normelor metodologice, documentația înaintată nu are o bază legală de calculație privind stabilirea întinderii prejudiciilor solicitate cu titlu de compensații, de verificare/avizare de către instituțiile abilitate și implicit, de efectuare a plății.

Apărările intimatei Legal citată, intimata A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Procedura de soluționare a recursului 5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 4 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea din data de 14 martie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond. 5.2. Aspecte procesuale La data de 09.03.2017, recurentul-pârât Ministerul Mediului (fost Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) a formulat cerere de introducere în cauză, în calitatea procesuală de recurent-pârât, a Ministerului Apelor și Pădurilor, care se substituie în drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor în temeiul art. 13 și 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2017. Prin încheierea din data de 4 octombrie 2017, Înalta Curte, luând act de transmisiunea calității procesuale în temeiul legii, a dispus înlocuirea în citativ a Ministerului Mediului (fost Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) cu Ministerul Apelor și Pădurilor. La termenul de judecată din 6 iunie 2018, Înalta Curte a pus în discuția părților, ca motiv de recurs de ordine publică, excepția prescrierii dreptului intimatei-reclamante de a solicita compensațiile aferente anului 2009. Intimata-reclamantă A. a formulat apărări față de motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu, referitor la prescripția dreptului său la acțiune, arătând că termenul de prescripție a fost întrerupt în baza prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 861/2009, care au avut aplicabilitate inclusiv în ceea ce privește ajutoarele de stat aferente anului 2009, dar și prin cererile anterioare pe care le-a formulat pentru plata compensației și prin răspunsul constant al autorităților care a reprezentat o recunoaștere de către Stat a dreptului proprietarilor de terenuri forestiere. Astfel, chiar cu aplicarea termenului de prescripție de 3 ani, cererea a fost formulată în termen întrucât prescripția a început să curgă la data de 1.01.2011 și s-ar fi împlinit la 1.01.2014. Termenul a fost, însă, întrerupt conform art. 6 din H.G. nr. 861/2009, publicată în Monitorul oficial la data de 18.08.2009. La data de 12.09.2012 a fost publicată în Jurnalul Oficial decizia Comisiei Europene, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție, iar cererea de solicitare a compensațiilor a fost formulată la 29.12.2014, în interiorul termenului de prescripție. Intimata-reclamantă indică mai multe cereri adresate pe cale administrativă în perioada 2009-2014, de acordare a compensațiilor aferente anului 2009, cereri care au fost respinse de ITRSV Râmnicu Vâlcea, mai întâi pentru lipsa deciziei Comisiei Europene, iar apoi pentru lipsa Normelor metodologice în conformitate cu decizia Comisiei Europene. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prioritar prin prisma motivului de casare de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de fond a fost învestită de către reclamanta A. cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor, creanța fiind generată de interdicția legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafața de pădure de 6.554,49 ha, situată în aria total protejată a Rețelei ecologice europene Natura 2000, tipul funcțional T1 și T2, asupra căreia reclamanta arată că exercită dreptul de proprietate. S-a susținut că restricțiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensații, conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008. Pretențiile au fost evaluate de către reclamantă la suma de 540.108,37 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2009. Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2009), pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de prima instanță cu motivarea că dreptul reclamantei la despăgubiri a fost afectat de condiția suspensivă prevăzută de art. 6 din H.G. nr. 861/2009, publicată în Monitorul oficial, Partea I nr. 573 din 18.08.2009, conform căruia formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat. De asemenea alin. (2) al textului normativ citat a stabilit că toate formele de sprijin prevăzute în Codul silvic vor fi continuate după data de 01.01.2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat. În raport de aceste dispoziții legale, instanța de fond a constatat că dreptul reclamantei, afectat de condiția suspensivă arătată, s-a născut la data de 19.07.2012 când a fost publicată în Jurnalul Oficial decizia Comisiei Europene nr. C (2012) 5166, respectiv că termenul de prescripție a început să curgă de la această dată, iar în raport de data promovării cererii - 26.06.2015, termenul de prescripție de 3 ani calculat de la data de 19.07.2012 nu s-a împlinit. Recurentul-pârât, prin recursul declarat, nu a înțeles să formuleze critici față de soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei. În aceste condiții, Înalta Curte, în considerarea unificării practicii sale asupra chestiunii litigioase a prescripției dreptului la acțiune referitor la dreptul de a solicita compensații în temeiul prevederilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 și ținând seama de Decizia nr. 1/2014 pronunțată în recurs în interesul legii, potrivit căreia excepția prescripției extinctive supusă regimului prevăzut de Decretul-lege nr. 167/1958 poate fi invocată și din oficiu de către instanțele de judecată, a înțeles să invoce din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., ca motiv de ordine publică, excepția prescrierii dreptului reclamantei de a solicita compensații pentru anul 2009. În acest context, Înalta Curte apreciază a fi nefondată soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei. Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite. Pretențiile deduse judecății de către reclamantă sunt aferente anului 2009, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația. Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului-lege nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2009, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului-lege nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani. Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2009, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 29.06.2015, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Râmnicu Vâlcea, solicitând avizarea la plată a sumei de 540.108,34 RON, conform cererii înregistrate sub nr. x/29.12.2014. Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2009 a început să curgă la data de 01.01.2010 și s-a împlinit la data de 01.01.2013, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, dar și la data solicitării de avizare a plății, dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris. Prin apărările formulate în recurs, intimata-reclamantă a susținut, în acord cu instanța de fond, că în litigiul de față a operat o cauză de întrerupere a termenului general de prescripție, luând în considerare adoptarea H.G. nr. 861/2009, care, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) stabilește că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat." Astfel, intimata-reclamantă a concluzionat că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 12.09.2012, care reprezintă data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final/19.07.2012. Conform dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, avute în vedere de instanța de fond ca temei pentru respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune: "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.". Astfel, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 au fost socotite, din punct de vedere juridic, nu o cauză de întrerupere/amânare a curgerii termenului de prescripție, ci o condiție suspensivă legală, care afectează exercițiul dreptului. Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că: "Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)." La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensațiile pentru care dreptul de acordare a luat naștere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016. Prin decizia respectivă, s-a stabilit că: "Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010." În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010. A mai invocat intimata-reclamantă că termenul de prescripție ar fi fost întrerupt prin cererile administrative adresate anterior cererii înregistrate sub nr. x/29.12.2014, pentru plata acelorași compensații aferente anului 2009, precum și prin răspunsul autorităților, care a reprezentat o recunoaștere de către stat a dreptului reclamantei. Referitor la aceste susțineri, Înalta Curte constată că intimata nu dovedește adresarea pe cale administrativă a altor cereri pentru plata acelorași compensații în interiorul termenului de prescripție, iar dacă le-a adresat, acestea nu sunt apte să conducă la întreruperea prescripției. În condițiile art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958, curgerea prescripției se întrerupe numai prin introducerea unei cereri de chemare în judecată. De asemenea, nu este dovedită o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de autoritatea în favoarea căreia curge prescripția, în sensul art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958. Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății, iar invocatele cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripție au fost infirmate conform celor arătate în precedent, termenul s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2013, anterior sesizării instanței de judecată. Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fiind fondat motivul de ordine publică invocat, referitor la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu greșita aplicare a normelor de drept material. Primirea motivului de nelegalitate atrage casarea în parte a hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii cererii de chemare în judecată, în consecință. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, va casa în parte, sentința civilă recurată, iar în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, ca fiind prescrisă. Va menține soluția primei instanțe în referire la excepția necompetenței și excepția insuficientei timbrări a cererii, ambele invocate de către pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor.