ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4502/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

de apel

Prin acțiunea formulată,

reclamanta P.S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor

și Dezvoltării Rurale, solicitând:

- anularea actelor administrative

din 14 noiembrie 2008 și din 03 aprilie 2009, emise de către Ministerul Agriculturii,

Pădurilor, și Dezvoltării Rurale prin care pârâtul a respins cererea sa de acordare

a sumei de 110.450,10 RON reprezentând valoarea compensațiilor pe anul 2007 pentru

terenul forestier cu funcții speciale a cărei proprietară este;

- obligarea pârâtei la

emiterea unui act administrativ de acordare a compensațiilor bănești solicitate;

- obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că la data de 05 noiembrie 2007 a solicitat acordarea măsurilor

compensatorii în valoare de 111.681,91 RON pentru terenul forestier a cărui proprietară

este, în suprafață de 332 ha, cerere înregistrată la I.S.V. Argeș.

Pârâtul a depus întâmpinare

arătând că, potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice,

„orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată, în

cadrul prevederilor bugetare, și neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa

sau se vor plăti după caz, în contul bugetului pe anul următor”.

Prin sentința civilă

nr. 4202 din 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de P.S.A. împotriva pârâtului

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, a anulat adresele din

14 noiembrie 2008 și din 03 aprilie 2009 emise de către pârât, a obligat pârâtul

să emită actul de acordare a compensațiilor bănești în sumă 110.450,10 RON către

reclamantă și, totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 61 alin. (2) din Legea

nr. 500/2002 a finanțelor publice, „orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată,

lichidată și ordonanțată, în cadrul prevederilor bugetare, și neplătită până la

data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti după caz, în contul bugetului

pe anul următor.”

Dar, în speță, neefectuarea

plății nu se datorează reclamantei care a depus cererea de acordare a compensațiilor

bănești la data de 05 noiembrie 2007, ci culpei autorităților implicate care nu

au efectuat plata în termen util.

Instanța de fond a apreciat

că pârâta nu poate invoca propria culpă potrivit principiului „nemo invocare propriam

turpitudine allegans”, (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține protecția

unui drept).

În baza art. 274 C.

proc. civ., instanța de fond a obligat pârâtul la 17 RON cheltuieli de judecată

către reclamantă.

pârât

Împotriva sentinței instanței

de fond pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor a declarat recurs criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a invocat prevederile

art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 304

1

C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii apreciind că

în cauză culpa exclusivă pentru neefectuarea plății aparține Inspectoratului

Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare Ploiești care nu a înțeles să urmeze procedura

impusă de legislația în vigoare, respectiv Legea nr. 500/2002 și ordinul nr. 1792/2002,

nu a respectat prevederile acestor acte normative, respectiv să primească și să

înregistreze cererea reclamantei, însoțită de toate documentele necesare constituirii

obligației de plată, pentru a putea întocmi decontul justificativ, a obține viza

Direcției Generale a Finanțelor Publice în anul 2007 și a înregistra angajamentul

bugetar în cursul anului respectiv.

Fiind încălcate prevederile

art. 61 alin. (2) din Legea finanțelor publice, Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale a restituit decontul justificativ întocmit pe numele

reclamantei, astfel că ministerului nu i se poate reține nicio culpă, atât timp

cât este ținut de respectarea normelor legale în vigoare.

Prin concluziile scrise

depuse la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând că recurenta a încălcat fără temei legal dreptul său de a primi compensațiile

bănești prevăzute O.G. nr. 96/1998.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

de drept relevante

Intimata-reclamantă a

supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul recurentului-pârât

concretizat în cele două adrese emise la 14 noiembrie 2008 și respectiv la 03 aprilie

2009, de acordare a compensațiilor bănești prevăzute de O.G. nr. 96/1998 pentru

bunurile pe care nu le recoltează datorită restricțiilor impuse prin amenajamentele

silvice în pădurile cu funcții speciale de protecție.

Dreptul intimatei-reclamante

de a primi aceste compensații bănești a fost recunoscut de către Inspectoratul Teritorial

de Regim Silvic și Vânătoare Ploiești (prin adresa din 08 ianuarie 2009) și nu a

fost contestat de către recurentul-pârât.

Astfel, dreptul acesteia

de beneficia de aceste compensații este un drept recunoscut de lege, precum și de

autorități, iar faptul că există o deficiență în mecanismul intern al recurentei-pârâte

în ceea ce privește acordarea acestor compensații nu poate fi opozabil intimatei-reclamante,

și nu poate conduce la exonerarea recurentei de obligația de a plăti aceste sume.

În cauză, cererea de acordare

a compensațiilor a fost depusă în luna noiembrie 2007, însă întocmirea documentației

complete de către Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare Ploiești,

documentație necesară acordării compensațiilor de către autoritatea centrală competentă,

s-a produs abia la data de 28 iulie 2008.

Într-adevăr, așa cum susține

recurenta, la data care i-a fost înaintată documentația nu mai era posibilă includerea

compensațiilor pe anul anterior, cu toate acestea autoritatea publică avea posibilitatea

să prevadă pe bugetul anului 2008 sumele necesare pentru acordarea compensațiilor

ce se cuvin intimatei-reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 61 alin. (2) din

Legea nr. 500/2002, potrivit cărora „orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată,

lichidată și ordonanțată, în cadrul prevederilor bugetare, și neplătită până la

data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti după caz, în contul bugetului

pe anul următor”.

În aceste condiții, în

mod corect prima instanță

a constatat că neefectuarea plății nu se datorează reclamantei,

ci culpei autorităților implicate, iar pârâta nu poate astfel invoca propria culpă

pentru justificarea neîndeplinirii unei obligații legale.

Mai mult, obligația de

asigurarea sumelor anuale necesare plății compensațiilor către intimata-reclamantă

aparține în mod exclusiv autorității centrale care răspunde de silvicultură, respectiv

Ministerul Mediului și Pădurilor, recurent în prezenta cauză.

În opinia Înaltei Curți,

litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate

deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură

a crea o vătămare reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamanta

privește cu speranța legitimă.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent, în sensul că a fost obligat la plata compensațiilor

legale solicitate de reclamantă, reținând culpa acestei autorități, deși neexecutarea

acestei obligații este imputabilă Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și

Vânătoare Ploiești.

Or, instituția recurentă

nu își poate invoca propria culpă pentru nesoluționarea cererii reclamantei, în

condițiile în care neefectuarea plății nu se datorează reclamantei, ci autorităților

implicate în acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor

de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.

În aceste condiții, refuzul

recurentei-pârâte de a plăti compensațiile solicitate conform art. 29 alin. (1)

lit. g) din O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea

fondului forestier național, pe motiv că acestea nu au fost cuprinse în bugetul

pe anul 2007 apare ca fiind vădit nejustificat, astfel că în mod corect Curtea de

apel, în baza art. 1 și 18 din Legea nr. 554/2004, a dispus anularea adreselor menționate

și a obligat autoritatea pârâtă să emită actul de acordare a compensațiilor bănești

cuvenite reclamantei.

instanței de recurs

Având în vedere aceste

considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Mediului și Pădurilor, împotriva sentinței civile nr. 4202 din 27

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2010.