ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4502/2010

Procedura în fața Curții de apel Prin acțiunea formulată, reclamanta P.S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitând: - anularea actelor administrative din 14 noiembrie 2008 și din 03 aprilie 2009, emise de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor, și Dezvoltării Rurale prin care pârâtul a respins cererea sa de acordare a sumei de 110.450,10 RON reprezentând valoarea compensațiilor pe anul 2007 pentru terenul forestier cu funcții speciale a cărei proprietară este; - obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ de acordare a compensațiilor bănești solicitate; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 05 noiembrie 2007 a solicitat acordarea măsurilor compensatorii în valoare de 111.681,91 RON pentru terenul forestier a cărui proprietară este, în suprafață de 332 ha, cerere înregistrată la I.S.V. Argeș.

Apărarea pârâtului Pârâtul a depus întâmpinare arătând că, potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, „orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată, în cadrul prevederilor bugetare, și neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti după caz, în contul bugetului pe anul următor”.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 4202 din 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de P.S.A. împotriva pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, a anulat adresele din 14 noiembrie 2008 și din 03 aprilie 2009 emise de către pârât, a obligat pârâtul să emită actul de acordare a compensațiilor bănești în sumă 110.450,10 RON către reclamantă și, totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, „orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată, în cadrul prevederilor bugetare, și neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti după caz, în contul bugetului pe anul următor.” Dar, în speță, neefectuarea plății nu se datorează reclamantei care a depus cererea de acordare a compensațiilor bănești la data de 05 noiembrie 2007, ci culpei autorităților implicate care nu au efectuat plata în termen util. Instanța de fond a apreciat că pârâta nu poate invoca propria culpă potrivit principiului „nemo invocare propriam turpitudine allegans”, (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept). În baza art. 274 C. proc. civ., instanța de fond a obligat pârâtul la 17 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Recursul declarat de pârât Împotriva sentinței instanței de fond pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 304 1 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii apreciind că în cauză culpa exclusivă pentru neefectuarea plății aparține Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare Ploiești care nu a înțeles să urmeze procedura impusă de legislația în vigoare, respectiv Legea nr. 500/2002 și ordinul nr. 1792/2002, nu a respectat prevederile acestor acte normative, respectiv să primească și să înregistreze cererea reclamantei, însoțită de toate documentele necesare constituirii obligației de plată, pentru a putea întocmi decontul justificativ, a obține viza Direcției Generale a Finanțelor Publice în anul 2007 și a înregistra angajamentul bugetar în cursul anului respectiv. Fiind încălcate prevederile art. 61 alin. (2) din Legea finanțelor publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a restituit decontul justificativ întocmit pe numele reclamantei, astfel că ministerului nu i se poate reține nicio culpă, atât timp cât este ținut de respectarea normelor legale în vigoare.

Apărarea intimatei-reclamante Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta a încălcat fără temei legal dreptul său de a primi compensațiile bănești prevăzute O.G. nr. 96/1998. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul recurentului-pârât concretizat în cele două adrese emise la 14 noiembrie 2008 și respectiv la 03 aprilie 2009, de acordare a compensațiilor bănești prevăzute de O.G. nr. 96/1998 pentru bunurile pe care nu le recoltează datorită restricțiilor impuse prin amenajamentele silvice în pădurile cu funcții speciale de protecție. Dreptul intimatei-reclamante de a primi aceste compensații bănești a fost recunoscut de către Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare Ploiești (prin adresa din 08 ianuarie 2009) și nu a fost contestat de către recurentul-pârât. Astfel, dreptul acesteia de beneficia de aceste compensații este un drept recunoscut de lege, precum și de autorități, iar faptul că există o deficiență în mecanismul intern al recurentei-pârâte în ceea ce privește acordarea acestor compensații nu poate fi opozabil intimatei-reclamante, și nu poate conduce la exonerarea recurentei de obligația de a plăti aceste sume. În cauză, cererea de acordare a compensațiilor a fost depusă în luna noiembrie 2007, însă întocmirea documentației complete de către Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare Ploiești, documentație necesară acordării compensațiilor de către autoritatea centrală competentă, s-a produs abia la data de 28 iulie 2008. Într-adevăr, așa cum susține recurenta, la data care i-a fost înaintată documentația nu mai era posibilă includerea compensațiilor pe anul anterior, cu toate acestea autoritatea publică avea posibilitatea să prevadă pe bugetul anului 2008 sumele necesare pentru acordarea compensațiilor ce se cuvin intimatei-reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, potrivit cărora „orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată, în cadrul prevederilor bugetare, și neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti după caz, în contul bugetului pe anul următor”. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a constatat că neefectuarea plății nu se datorează reclamantei, ci culpei autorităților implicate, iar pârâta nu poate astfel invoca propria culpă pentru justificarea neîndeplinirii unei obligații legale. Mai mult, obligația de asigurarea sumelor anuale necesare plății compensațiilor către intimata-reclamantă aparține în mod exclusiv autorității centrale care răspunde de silvicultură, respectiv Ministerul Mediului și Pădurilor, recurent în prezenta cauză. În opinia Înaltei Curți, litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamanta privește cu speranța legitimă. Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent, în sensul că a fost obligat la plata compensațiilor legale solicitate de reclamantă, reținând culpa acestei autorități, deși neexecutarea acestei obligații este imputabilă Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare Ploiești. Or, instituția recurentă nu își poate invoca propria culpă pentru nesoluționarea cererii reclamantei, în condițiile în care neefectuarea plății nu se datorează reclamantei, ci autorităților implicate în acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora. În aceste condiții, refuzul recurentei-pârâte de a plăti compensațiile solicitate conform art. 29 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, pe motiv că acestea nu au fost cuprinse în bugetul pe anul 2007 apare ca fiind vădit nejustificat, astfel că în mod corect Curtea de apel, în baza art. 1 și 18 din Legea nr. 554/2004, a dispus anularea adreselor menționate și a obligat autoritatea pârâtă să emită actul de acordare a compensațiilor bănești cuvenite reclamantei. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.