ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1650/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul U.D. a formulat în contradictoriu cu A.P.I.A. - Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, contestație împotriva deciziei nr. 16162 din 29 aprilie 2009 emisă de intimată, solicitând și anularea procesului-verbal de constatare încheiat la 6 martie 2009, prin care s-a constatat că reclamantul datorează un debit de 160.994,37 RON, reprezentând valoarea plăților compensatorii primită pentru zona montană, solicitând a fi exonerat de plata debitului. Cererea este întemeiată în drept pe art. 1 din Legea nr. 36/1991, O.U.G. nr. 125/2006, O.G. nr. 79 /2003, O.G. nr. 93/20C3.

În motivarea cererii s-a arătat că prin procesul verbal s-a reținut că petentul urmează să returneze intimatei suma de 160.994,37 RON, reprezentând fonduri ce i-au fost acordate în cadrul schemei unice de plată pe suprafața 1417,72 ha fiind înștiințat asupra faptului că nu i se va mai acorda suma de 64.601,36 RON plăți compensatorii pentru zona montană defavorizată în anul 2007. Sumele au fost stabilite prin decizia 2530671 din 14 iunie 2008 în baza cererii formulate de petent și a actelor doveditoare, suma 160.994,37 RON fiind virată în contul Primăriei C., reprezentând o parte din arendă în baza contractului de arendare încheiat cu aceasta. Prin sentința civilă nr. 156/F-Cont din 7 octombrie 2009 Curtea de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, în temeiul O.U.G. nr. 125/2006 reclamantul a încheiat cu Consiliul Local C. contractul de arendare din 31 mai 2007, pe durata unui an pentru suprafața de 1744,91 ha pășune cu arendă de 58 euro/ha. Cererea a fost formulată potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, potrivit căruia beneficiarii plăților directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea.

Reclamantul a arătat chiar că banii încasați au fost virați în aceeași zi Consiliului local, cu titlu de plată arendă, conform contractului nr. 10/2007, însă acest aspect nu dovedește faptul că a îndeplinit obligațiile legale, anume exploatarea terenului, prima cerință pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață (art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 37 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Acest din urmă text are în vedere acordarea plăților numai exploatanților care se angajează să își desfășoare activitatea agricolă în zonele delimitare în cursul unei perioade de minimum cinci ani de la prima plată.

Or, contractul de arendare este încheiat pe un singur an și nu s-a făcut dovada unei prelungiri a acestuia iar pe de altă parte arendarea presupune exploatarea terenului de către arendaș iar nu de către terțe persoane, cu care de asemenea nu s-a dovedit nicio legătură contractuală, reclamantul arătând ca aceștia sunt cetățeni din comună. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul U.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Argeș, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. În cauza de față reclamantul a solicitat anularea deciziei A.P.I.A. nr. 16162 din 29 aprilie 2009 prin care a fost soluționată contestația formulată de U.D. împotriva procesului-verbal de constatare din 11 martie 2009 întocmit de Direcția Antifraudă și Control Intern. Decizia nr. 16162 din 29 aprilie 2009 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative: - O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură; - O.G.

nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător; - O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Prin procesul-verbal de constatare, Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. a stabilit că reclamantul U.D. datorează A.P.I.A. suma de 160.994,37 RON. În ceea ce privește procesul-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003: „Art. 1. - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli.”; „Art.

2. - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”; „Art.

3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”; Art. 3 alin. (4) - (6): „(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc., precum și elemente specifice, acolo unde este necesar . (5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc. fisc. (6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004 , republicată, cu modificările și completările ulterioare”; Art. 4 alin. (2): „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”. Din cuprinsul dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

În acest sens, decizia A.P.I.A., ce formează obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul dispozițiilor C. proc. fisc. ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”. În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii emise de A.P.I.A.

sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 RON, astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul Argeș, secția contencios administrativ și fiscal. Un argument în plus, în sensul celor reținute îl reprezintă și faptul că la data de 15 februarie 2010, în ședința plenului judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal, a fost adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea practicii: În raport cu prevederile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G.

nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță, ce pot fi contestate în condițiile și termenele stabilite de C. proc. fisc. Astfel fiind, întrucât au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Acțiunea având ca obiect anularea deciziilor emise de A.P.I.A. în procedura reglementată de O.G.

nr. 79/2003 este de competența instanței de contencios administrativ, determinată în funcție de valoarea creanței bugetare potrivit regulilor de competență prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Soluția adoptată a fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ, de care instanța este datoare să țină seamă, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea divergențelor de jurisprudență (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul B. împotriva României).

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Argeș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de U.D., împotriva sentinței civile nr. 156/F-Cont din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Argeș, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2010.