ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1650/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul U.D. a formulat

în contradictoriu cu A.P.I.A. - Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale, contestație împotriva deciziei nr. 16162 din 29 aprilie 2009 emisă de intimată,

solicitând și anularea procesului-verbal de constatare încheiat la 6 martie 2009,

prin care s-a constatat că reclamantul datorează un debit de 160.994,37 RON, reprezentând

valoarea plăților compensatorii primită pentru zona montană, solicitând a fi exonerat

de plata debitului.

Cererea este întemeiată

în drept pe art. 1 din Legea nr. 36/1991, O.U.G. nr. 125/2006, O.G. nr. 79 /2003,

O.G. nr. 93/20C3.

În motivarea cererii s-a

arătat că prin procesul verbal s-a reținut că petentul urmează să returneze intimatei

suma de 160.994,37 RON, reprezentând fonduri ce i-au fost acordate în cadrul schemei

unice de plată pe suprafața 1417,72 ha fiind înștiințat asupra faptului că nu i

se va mai acorda suma de 64.601,36 RON plăți compensatorii pentru zona montană defavorizată

în anul 2007.

Sumele au fost stabilite

prin decizia 2530671 din 14 iunie 2008 în baza cererii formulate de petent și a

actelor doveditoare, suma 160.994,37 RON fiind virată în contul Primăriei C., reprezentând

o parte din arendă în baza contractului de arendare încheiat cu aceasta.

Prin sentința civilă

nr. 156/F-Cont din 7 octombrie 2009 Curtea de Apel Pitești, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins contestația formulată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că pentru a beneficia de acordarea de plăți în

cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, în temeiul O.U.G. nr. 125/2006 reclamantul

a încheiat cu Consiliul Local C. contractul de arendare din 31 mai 2007, pe durata

unui an pentru suprafața de 1744,91 ha pășune cu arendă de 58 euro/ha.

Cererea a fost formulată

potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, potrivit căruia beneficiarii plăților directe

în cadrul schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau persoanele

juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate

de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor

în participațiune, locatari sau altele asemenea.

Reclamantul a arătat chiar

că banii încasați au fost virați în aceeași zi Consiliului local, cu titlu de plată

arendă, conform contractului nr. 10/2007, însă acest aspect nu dovedește faptul

că a îndeplinit obligațiile legale, anume exploatarea terenului, prima cerință pentru

a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață

(art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 37 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 1698/2005

privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru

Dezvoltare Rurală (FEADR). Acest din urmă text are în vedere acordarea plăților

numai exploatanților care se angajează să își desfășoare activitatea agricolă în

zonele delimitare în cursul unei perioade de minimum cinci ani de la prima plată.

Or, contractul de arendare este încheiat pe un singur an și nu s-a făcut dovada

unei prelungiri a acestuia iar pe de altă parte arendarea presupune exploatarea

terenului de către arendaș iar nu de către terțe persoane, cu care de asemenea nu

s-a dovedit nicio legătură contractuală, reclamantul arătând ca aceștia sunt cetățeni

din comună.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantul U.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele

de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate

cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată,

din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv

pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6)

va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Argeș, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care

reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este

actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică

în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal

ale Curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport

cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul

actului administrativ contestat.

În cauza de față reclamantul

a solicitat anularea deciziei A.P.I.A. nr. 16162 din 29 aprilie 2009 prin care a

fost soluționată contestația formulată de U.D. împotriva procesului-verbal de constatare

din 11 martie 2009 întocmit de Direcția Antifraudă și Control Intern.

Decizia nr. 16162 din

29 aprilie 2009 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative:

- O.U.G. nr. 125/2006

pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare,

care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 și pentru modificarea art. 2

din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în

agricultură;

- O.G. nr. 79/2003 privind

controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare

aferente utilizate necorespunzător;

- O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc.

Prin procesul-verbal de

constatare, Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. a stabilit

că reclamantul U.D. datorează A.P.I.A. suma de 160.994,37 RON.

În ceea ce privește procesul-verbal

de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1. - Prezenta ordonanță

reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit

din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană

și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli.”;

„Art. 2. - În sensul prezentei

ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) d)

creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul

general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în

numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării

necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau

ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din

sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”;

„Art. 3 alin. (2) lit.

a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare

a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum

și accesoriile acestora și costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4) - (6):

„(4)

Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată

și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc.,

precum și elemente specifice, acolo unde este necesar

.

(5)

Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc.

fisc.

(6)

Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent,

în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003

privind

C.

proc. fisc., aprobată

cu modificări și completări prin Legea

nr. 174/2004

, republicată, cu modificările și completările

ulterioare”;

Art. 4 alin. (2): „Creanțele

bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor

și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea

asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”.

Din cuprinsul dispozițiilor

citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Direcția Antifraudă

și Control Intern din cadrul A.P.I.A. este un act administrativ fiscal în sensul

prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate

de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva

actelor administrative fiscale”.

În acest sens, decizia

A.P.I.A., ce formează obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul dispozițiilor C.

proc. fisc. ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal

și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform

cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar

sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit

art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în

condițiile legii”.

În temeiul normei de trimitere

de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea

instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată

împotriva unei asemenea decizii emise de A.P.I.A. sunt aplicabile dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, cuantumul

sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 RON,

astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul

Argeș, secția contencios administrativ și fiscal.

Un argument în plus, în

sensul celor reținute îl reprezintă și faptul că la data de 15 februarie 2010, în

ședința plenului judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal, a fost

adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea practicii:

În raport cu prevederile

art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor

comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător,

actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind

creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile

bancare sunt titluri de creanță, ce pot fi contestate în condițiile și termenele

stabilite de C. proc. fisc.

Astfel fiind, întrucât

au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative

ce privesc contribuții bugetare în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

Acțiunea având ca obiect

anularea deciziilor emise de A.P.I.A. în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003

este de competența instanței de contencios administrativ, determinată în funcție

de valoarea creanței bugetare potrivit regulilor de competență prevăzute de

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Soluția adoptată a fost

luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului

administrativ, de care instanța este datoare să țină seamă, în considerarea dreptului

la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției

supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale,

prin înlăturarea divergențelor de jurisprudență (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul B. împotriva României).

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința

recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Argeș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de U.D., împotriva sentinței civile nr. 156/F-Cont din 7 octombrie 2009 a Curții

de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Argeș, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2010.