ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 997/2012

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Cadrul procesual

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 7123/2/2010,

reclamanta Ș.I.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.E.C.T.S. și I.Ș.J.

Ilfov, anularea art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 emis de M.E.C.T.S.,

acordarea concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile

lucrătoare, conform art. 3 alin. (6) din Legea nr. 128/1997, iar în măsura

imposibilității de executare în natură a concediului, reclamanta a solicitat

acordarea compensației financiare pentru diferența dintre concediul de odihnă

de 25 de zile acordat și 62 de zile ce i se cuvin potrivit textului de lege

invocat, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză,

pârâtul I.Ș.J. Ilfov, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, în ceea ce privește capătul unu de cerere și excepția de necompetență

materială cu privire la capătul doi de cerere, iar pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâtul a arătat că în conformitate cu art.

141 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, concediul de odihnă se efectuează în

fiecare an, efectuarea concediului în anul următor fiind prevăzută cu titlu de

excepție în cazuri limitativ prevăzute de lege. Referitor la acordarea de

compensații bănești pentru neefectuarea concediului de odihnă, pârâtul

învederează că potrivit art. 141 alin. (4) din Legea nr. 53/2003, compensarea

concediului neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului

individual de muncă, situație care nu este valabilă în speță.

Prin încheierea de ședință publică din

08 decembrie 2010, instanța a disjuns capătul doi de cerere, având drept obiect

acordarea concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile

lucrătoare, iar în subsidiar, acordarea compensației financiare pentru

diferența dintre concediul de odihnă de 25 de zile acordat și 62 de zile ce

consideră reclamanta că i se cuvin, dispunând formarea unui nou dosar cu acest

obiect.

La termenul de judecată din 23

februarie 2011, instanța a invocat excepția inadmisibilității cu privire la

cererea reclamantei având ca obiect anularea art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26

august 2009 emis de M.E.C.T.S.

Prin sentința nr. 1402 din 23

februarie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâtul I.Ș.J. Ilfov și, în consecință,

a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul I.Ș.J. Ilfov,

ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală

pasivă.

Instanța a admis excepția

inadmisibilității acțiunii și,ca atare, a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanta Ș.I.N. în contradictoriu cu pârâții M.E.C.T.S. și I.Ș.J. Ilfov, ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâtul Inspectoratul Școlar Județean Ilfov este întemeiată, întrucât în cauză

emitentul actului contestat este M.E.C.T.S., astfel încât nu se justifică

calitatea procesuală pasivă a I.Ș.J. Ilfov.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, înainte de a se adresa instanței de

contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ

individual, trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității

ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data

comunicării actului, revocarea în tot sau în parte, a acestuia.

Instanța de primă jurisdicție a

reținut că reclamanta avea obligația de a se adresa în prealabil pârâtului M.E.C.T.S.,

pentru anularea prevederilor art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 și

doar în cazul refuzului sau nesoluționării acestei cereri se putea adresa

instanței de contencios administrativ.

Instanța de fond a reținut că

reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii acestei proceduri prealabile în raport

de actul administrativ atacat în fața instanței de contencios administrativ și

a hotărât în consecință.

Recurenta a criticat hotărârea

instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că în mod nelegal

instanța de fond a disjuns un capăt de cerere, deși acest capăt are caracter

accesoriu și în mod greșit a soluționat excepția de inadmisibilitate asupra

capătului principal de cerere, apreciind că în situația dedusă judecății se

află în situația prevăzută de art. 7 alin. (5) din lege, situație în care nu

este necesară efectuarea procedurii prealabile.

Recurenta a apreciat că i-a fost

încălcat dreptul la apărare de instanța de fond.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Procedând la verificarea actelor și

lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 12 august 2010

reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, considerându-se

vătămată într-un drept recunoscut de lege, fără a urma procedura prealabilă

prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de

soluționare a cererilor în contenciosul administrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

constatat faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii,

întrucât dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevăd expres această

procedură, excepția de la această procedură fiind prevăzută în alin. (5) din

textul invocat, respectiv în cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul

Poporului, Ministerul Public, A.N.F.P. sau al celor care privesc cererile celor

vătămați prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazul

prevăzut la art. 2 alin. (2) și la art. 4, situație în care nu se afla

reclamanta.

Raportându-se la dispozițiile legale

în vigoare la data introducerii acțiunii, Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, Înalta Curte a constatat faptul că reclamanta nu s-a adresat cu o

plângere prealabilă autorității emitente a actului contestat, în sensul

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, procedură

prevăzută de dispozițiile art. 7 din actul normativ arătat, motiv pentru care

cererea reclamantei în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă.

Critica recurentei cu privire la

greșita disjungere a petitului doi de cerere, având drept obiect acordarea

concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile

lucrătoare, iar în subsidiar, acordarea compensației financiare pentru

diferența dintre concediul de odihnă de 25 de zile acordat și 62 de zile ce

consideră reclamanta că i se cuvin, nu poate fi primită de instanța de control

judiciar, întrucât împotriva acelei hotărâri de disjungere,

recurenta-reclamantă are la dispoziție posibilitatea invocării excepției de

necompetență materială în fața instanței sesizate.

Nici critica cu privire la

nerespectarea dreptului la apărare nu poate fi reținută de instanța de control

judiciar, întrucât la termenul din 8 decembrie 2010 instanța de fond a pus în

vedere reclamatei, prezente în ședință publică, să facă dovada îndeplinirii procedurii

prealabile, iar la data de 22 februarie 2011, prin serviciul registratură,

reclamanta a depus o cerere de amânare a cauzei pentru termenul de judecată de

la 23 februarie 2011, invocând necesitatea angajării unui apărător.

Ori, analizând actele dosarului,

Înalta Curte reține că cererea reclamantei de amânare în mod legal a fost

respinsă, întrucât nu au fost invocate motive temeinice de amânare a cauzei. Se

constată că de la termenul din 8 decembrie 2010, la care a fost invocată

excepția și până la termenul acordat, 23 februarie 2011 s-au scurs mai mult de

două luni de zile, perioadă în care reclamanta putea să-și pregătească

apărarea, să răspundă la excepția invocată, precum și să-și angajeze un avocat.

Pentru toate aceste motive, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Ș.I.N. împotriva

sentinței nr. 1402 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 februarie 2012.