ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 446/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ II, reclamanții B.V. și C.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Județeană Prahova de aplicare a Legii nr. 290/2003, anularea deciziei nr. 576 din 14 aprilie 2008, emisă de prima pârâtă, prin care a fost respinsă contestația înregistrată sub nr. 1714 din 28 noiembrie 2006, precum și obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri, în natură și compensații bănești pentru recoltă.

Prin sentința civilă nr. 287 din 10 iunie 2008, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată în cauză și a declinat competența de soluționare a pricii la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reținând incidența, în speță, a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. d) și art. 3 pct. 1 C. proc. civ., raportate la art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Soluționând cauza în primă instanță Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 98 din 28 mai 2009 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților reținând că, în aplicarea Legii nr. 290/2003, Comisia Județeană Prahova, prin hotărârea nr. 112 din 27 octombrie 2006, a aprobat cererea reclamanților privind acordarea de despăgubiri pentru bunuri abandonate în Basarabia, acordând acestora suma de 35.145 lei, hotărâre menținută prin decizia nr. 576/2008 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

În continuare instanța a apreciat că cele două acte administrative menționate sunt legale și întemeiate, cu motivarea că beneficiarii Legii nr. 290/2003 au în principal o opțiune teoretică pentru atribuirea în natură a fostelor proprietăți imobiliare aflate pe teritoriul altor state, putere de decizie având însă autoritatea publică constituită în acest scop, iar în condițiile diferențierii ce trebuie făcut între conceptele de reconstituire a dreptului de proprietate și cel de constituire a acestui drept, aplicarea Legii nr. 290/2003 reprezintă, în opinia legiuitorului, o constituire a dreptului de proprietate, atâta timp cât reconstituirea nu mai este posibilă, vechile amplasamente nemaifiind în aria teritorial-administrativă a statului român.

Pe cale de consecință, instanța a concluzionat că atâta timp cât nu s-a făcut dovada finalizării reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar și a existenței unor terenuri rămase disponibile, reclamanții nu pot intra în procedura specială de acordare în natură a unor terenuri în județul Prahova. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au declarat recurs reclamanții B.V. și C.E. Recurenții au invocat excepția necompetenței materiale a instanței de fond, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 290/2003 și art. 10 din Legea nr. 554/2004 și au criticat sentința acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie susținând, în esență, că aceasta nu a asigurat administrarea probatoriilor necesare, în special a celor referitoare la rezerva de teren și a dat interpretări părtinitoare dispozițiilor legale.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că subzistă în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., pus în dezbaterea părților, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) teza II, corelate cu cele ale art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se pronunță casarea unei hotărâri atunci când s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Astfel, potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 290/2003 hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Același text de lege prevede, la alin. (6) că „hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”. Întrucât aceste norme legale, cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun în materie, reprezentat de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd competența exclusivă, în primă instanță, a Secției de contencios administrativ a tribunalului, în ceea ce privește acțiunile având ca obiect contestarea hotărârilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru identitate de rațiune, competența materială este aceiași în privința oricărei acțiuni întemeiate pe prevederile respectivei legi. În consecință, în temeiul art. 313, corelat cu art. 312 alin. (3) teza II C. proc.

civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, Tribunalului Prahova, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.V. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 98 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2010.