ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3467/2012

Asupra recursului de

față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.1. Cererea de chemare în judecată.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, sub nr. 593/42/2011, reclamantul I.H., a

chemat în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei

la plata diferenței de 60% din suma totală de plată de 175.462 RON, despăgubiri

ce i s-au cuvenit în calitate de beneficiară a Legii nr. 290/2003.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a făcut parte din categoria de cetățeni ce aveau dreptul

să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 290/2003 și că, urmare demersurilor

făcute i s-a eliberat Hotărârea nr. 108 din 14 decembrie 2006 a Comisiei

Județene Prahova prin care s-a stabilit că are dreptul la plata unor

despăgubiri de 175.462 RON, hotărâre definitivă și executorie, despăgubiri ce

trebuiau achitate în două tranșe pe parcursul a doi ani consecutivi.

S-a mai susținut că

în cursul anului 2007, i s-a achitat prima tranșă, restul urmând a i se achita

în anul 2008, dar din anul 2008 i-a fost refuzată achitarea cotei de 60% din

sumă deși are dosarul complet și a formulat nenumărate solicitări pârâtei

pentru a-și îndeplini obligația.

Pârâta ANRP a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

1.2. Hotărârea primei

instanțe.

Prin Sentința nr. 232

din 6 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantului I.H. și a

obligat pârâta să achite reclamantului diferența de 60% din suma totală de

plată de 175.462 RON, acordată cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Hotărârea 108 din 14 decembrie 2006 a

Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, a fost admisă

solicitarea reclamantului și s-au acordat acestuia despăgubiri bănești în

cuantum de 175.462 RON, pentru bunurile abandonate în Basarabia, localitatea

Vășcăuți, județul Storojineț - Republica Moldova, bunuri ce au aparținut

autorilor săi D.C.V. și D.L.

Astfel, despăgubirile

bănești stabilite în favoarea lui I.H., depășesc 100.001 RON, iar potrivit art.

10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, acestea trebuiau achitate până la data de

14 decembrie 2008, pentru prima tranșă de 40% termenul s-a împlinit la 14

decembrie 2007, iar pentru cea de a doua la 14 decembrie 2008.

A reținut Curtea, că

reclamantul are dreptul de a beneficia în concret de sumele stabilite cu titlu

de despăgubiri în conformitate cu prevederile reparatorii ale Legii nr.

290/2003, însă până în prezent nu a încasat în totalitate aceste sume, deși a

solicitat în scris ANRP să efectueze plata diferenței de 60% din suma totală de

175.462 RON, însă pârâta nu și-a onorat obligația ce îi incumbă potrivit art.

18 alin. (4) și (5) din același act normativ.

Curtea a înlăturat

apărarea pârâtei ANRP potrivit căreia nu dispune de fonduri suficiente pentru

plata sumelor stabilite prin hotărâri emise în baza Legii nr. 290/2003, plata

acestora fiind condiționată de existența în bugetul de stat a unor astfel de

sume, întrucât prin Legea nr. 290/2003 și H.G. nr. 1.120/2006, s-a stabilit în

sarcina acestei pârâte obligația de plată a despăgubirilor. Astfel că pârâta

trebuia să se preocupe de alocarea fondurilor în scopul îndeplinirii atribuției

legale, într-o situație contrară obligația fiind lipsită de conținut, însă ANRP

nu a făcut dovada demersurilor efectuate în scopul alocării de fonduri

suficiente pentru plata sumelor stabilite în conformitate cu acest act

normativ, cu caracter reparator.

În sensul

concluziilor sale, prima instanță a invocat practica CEDO, respectiv cauza

Burdov versus Rusia nr. 33509/04 și cauza Viașu împotriva României.

1.3. Recursul declarat

în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut,

în esență că, în mod greșit prima instanță a procedat la obligarea pârâtei la

plata celei de a doua tranșe din cuantumul compensațiilor având în vedere că

plata despăgubirilor, potrivit art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1.120/2006 este

condiționată de existența la bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate

anual cu această destinație.

A arătat recurenta că

sumele acordate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar

sumele plătite de ANRP ca despăgubiri pe Legea nr. 290/2003 sunt publice, fiind

publicate de site-ul anrp.gov.ro.

În aceste condiții, a

arătat recurenta, se impune a se constata că, în absența disponibilităților

bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării,

s-a stabilit în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este în

natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan

intern cât și în plan european.

În al doilea rând,

din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate

la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii

care nu sunt înlăturate de Jurisprudența CEDO.

II. Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și

dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru

motivele ce vor fi în continuare arătate.

Prin Hotărârea nr.

108 din 14 decembrie 2006 a Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legii nr.

290/2003, reclamantului I.H. i s-au acordat despăgubiri bănești în cuantum de

175.462 RON, pentru bunurile abandonate în Basarabia, localitatea Vășcăuți,

județul Storojineț - Republica Moldova, bunuri ce au aparținut autorilor săi

D.C.V. și D.L.

În cursul anului 2007

reclamantului i s-a acordat prima tranșă, în cuantum de 40% din valoarea totală

a despăgubirilor.

Potrivit art. 10

alin. (2) din Legea nr. 290/2003, despăgubirile bănești vor fi acordate

beneficiarilor în termen la un an de la comunicarea hotărârilor comisiilor

județene ori a municipiului București, iar plata se poate face și în rate în

maximum doi ani în funcție de disponibilitățile bănești.

De asemenea potrivit

art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1.120/2006 privind aprobarea normelor

metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aceste sume se achită în una

din modalitățile enumerate de lit. a) - c), reclamanta regăsindu-se în ipoteza

prevăzută la lit. c), respectiv eșalonat în două tranșe pe parcursul a doi ani

consecutivi, 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul

compensațiilor depășește 100.001 RON.

În cauză, așa cum în

mod corect a reținut și prima instanță, despăgubirile bănești stabilite în

favoarea lui I.H., trebuiau achitate până la data de 14 decembrie 2008, prima

tranșă de 40% până la data de decembrie 2007, iar cea de a doua tranșă, până la

14 decembrie 2008, însă până în prezent reclamanta nu a încasat plata

diferenței de 60% din suma totală de 175.462 RON.

Înalta Curte reține

că interpretarea art. 18 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1.120/2006 privind

aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, trebuie

făcută pornind de la principiu potrivit căruia normele legale trebuie

interpretate în sensul în care să producă efecte juridice și nu în sensul în

care nu ar putea produce nici un efect, astfel că o soluție de respingere a

cererii reclamantei pe motiv că nu există disponibilități în cont nu poate fi

primită în condițiile în care nu s-au administrat dovezi concludente care să

justifice durata de soluționare a opțiunii de plată în numerar față de

disponibilitățile financiare alocate, de numărul persoanelor care urmau să fie

despăgubite, de volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare

pentru efectuarea plății.

De altfel, prin

Jurisprudența sa, respectiv cauza Burdov versus Rusia nr. 33509/04, CEDO a

statuat că autoritățile nu pot invoca lipsa disponibilităților bănești sau a

altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Cu

atât mai mult, în aplicarea dispozițiilor unei legi, autoritățile nu se pot

prevala de lipsa disponibilităților bănești pentru a nu achita sine die

despăgubirile sau compensațiile prevăzute cu caracter reparator de acea lege.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse anterior și constatând în același timp, o

durată excesiv de mare a procedurii administrative în cauza de față, Înalta

Curte apreciază că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, motiv

pentru care recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția

pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva Sentinței nr. 232 din 6

septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM