ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3467/2012

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1.1. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 593/42/2011, reclamantul I.H., a chemat în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata diferenței de 60% din suma totală de plată de 175.462 RON, despăgubiri ce i s-au cuvenit în calitate de beneficiară a Legii nr. 290/2003.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a făcut parte din categoria de cetățeni ce aveau dreptul să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 290/2003 și că, urmare demersurilor făcute i s-a eliberat Hotărârea nr. 108 din 14 decembrie 2006 a Comisiei Județene Prahova prin care s-a stabilit că are dreptul la plata unor despăgubiri de 175.462 RON, hotărâre definitivă și executorie, despăgubiri ce trebuiau achitate în două tranșe pe parcursul a doi ani consecutivi. S-a mai susținut că în cursul anului 2007, i s-a achitat prima tranșă, restul urmând a i se achita în anul 2008, dar din anul 2008 i-a fost refuzată achitarea cotei de 60% din sumă deși are dosarul complet și a formulat nenumărate solicitări pârâtei pentru a-și îndeplini obligația.

Pârâta ANRP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. 1.2. Hotărârea primei instanțe. Prin Sentința nr. 232 din 6 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantului I.H. și a obligat pârâta să achite reclamantului diferența de 60% din suma totală de plată de 175.462 RON, acordată cu titlu de despăgubiri. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Hotărârea 108 din 14 decembrie 2006 a Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, a fost admisă solicitarea reclamantului și s-au acordat acestuia despăgubiri bănești în cuantum de 175.462 RON, pentru bunurile abandonate în Basarabia, localitatea Vășcăuți, județul Storojineț - Republica Moldova, bunuri ce au aparținut autorilor săi D.C.V.

și D.L. Astfel, despăgubirile bănești stabilite în favoarea lui I.H., depășesc 100.001 RON, iar potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, acestea trebuiau achitate până la data de 14 decembrie 2008, pentru prima tranșă de 40% termenul s-a împlinit la 14 decembrie 2007, iar pentru cea de a doua la 14 decembrie 2008. A reținut Curtea, că reclamantul are dreptul de a beneficia în concret de sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în conformitate cu prevederile reparatorii ale Legii nr. 290/2003, însă până în prezent nu a încasat în totalitate aceste sume, deși a solicitat în scris ANRP să efectueze plata diferenței de 60% din suma totală de 175.462 RON, însă pârâta nu și-a onorat obligația ce îi incumbă potrivit art. 18 alin. (4) și (5) din același act normativ.

Curtea a înlăturat apărarea pârâtei ANRP potrivit căreia nu dispune de fonduri suficiente pentru plata sumelor stabilite prin hotărâri emise în baza Legii nr. 290/2003, plata acestora fiind condiționată de existența în bugetul de stat a unor astfel de sume, întrucât prin Legea nr. 290/2003 și H.G. nr. 1.120/2006, s-a stabilit în sarcina acestei pârâte obligația de plată a despăgubirilor. Astfel că pârâta trebuia să se preocupe de alocarea fondurilor în scopul îndeplinirii atribuției legale, într-o situație contrară obligația fiind lipsită de conținut, însă ANRP nu a făcut dovada demersurilor efectuate în scopul alocării de fonduri suficiente pentru plata sumelor stabilite în conformitate cu acest act normativ, cu caracter reparator.

În sensul concluziilor sale, prima instanță a invocat practica CEDO, respectiv cauza Burdov versus Rusia nr. 33509/04 și cauza Viașu împotriva României. 1.3. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta a susținut, în esență că, în mod greșit prima instanță a procedat la obligarea pârâtei la plata celei de a doua tranșe din cuantumul compensațiilor având în vedere că plata despăgubirilor, potrivit art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1.120/2006 este condiționată de existența la bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. A arătat recurenta că sumele acordate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar sumele plătite de ANRP ca despăgubiri pe Legea nr. 290/2003 sunt publice, fiind publicate de site-ul anrp.gov.ro.

În aceste condiții, a arătat recurenta, se impune a se constata că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-a stabilit în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este în natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european. În al doilea rând, din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de Jurisprudența CEDO. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce vor fi în continuare arătate.

Prin Hotărârea nr. 108 din 14 decembrie 2006 a Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, reclamantului I.H. i s-au acordat despăgubiri bănești în cuantum de 175.462 RON, pentru bunurile abandonate în Basarabia, localitatea Vășcăuți, județul Storojineț - Republica Moldova, bunuri ce au aparținut autorilor săi D.C.V. și D.L. În cursul anului 2007 reclamantului i s-a acordat prima tranșă, în cuantum de 40% din valoarea totală a despăgubirilor. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, despăgubirile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen la un an de la comunicarea hotărârilor comisiilor județene ori a municipiului București, iar plata se poate face și în rate în maximum doi ani în funcție de disponibilitățile bănești.

De asemenea potrivit art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1.120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aceste sume se achită în una din modalitățile enumerate de lit. a) - c), reclamanta regăsindu-se în ipoteza prevăzută la lit. c), respectiv eșalonat în două tranșe pe parcursul a doi ani consecutivi, 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 RON. În cauză, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, despăgubirile bănești stabilite în favoarea lui I.H., trebuiau achitate până la data de 14 decembrie 2008, prima tranșă de 40% până la data de decembrie 2007, iar cea de a doua tranșă, până la 14 decembrie 2008, însă până în prezent reclamanta nu a încasat plata diferenței de 60% din suma totală de 175.462 RON.

Înalta Curte reține că interpretarea art. 18 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1.120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, trebuie făcută pornind de la principiu potrivit căruia normele legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice și nu în sensul în care nu ar putea produce nici un efect, astfel că o soluție de respingere a cererii reclamantei pe motiv că nu există disponibilități în cont nu poate fi primită în condițiile în care nu s-au administrat dovezi concludente care să justifice durata de soluționare a opțiunii de plată în numerar față de disponibilitățile financiare alocate, de numărul persoanelor care urmau să fie despăgubite, de volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare pentru efectuarea plății.

De altfel, prin Jurisprudența sa, respectiv cauza Burdov versus Rusia nr. 33509/04, CEDO a statuat că autoritățile nu pot invoca lipsa disponibilităților bănești sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Cu atât mai mult, în aplicarea dispozițiilor unei legi, autoritățile nu se pot prevala de lipsa disponibilităților bănești pentru a nu achita sine die despăgubirile sau compensațiile prevăzute cu caracter reparator de acea lege. În consecință, având în vedere considerentele expuse anterior și constatând în același timp, o durată excesiv de mare a procedurii administrative în cauza de față, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva Sentinței nr. 232 din 6 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM