ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1273/2012

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta U.V., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților, a solicitat obligarea acesteia la achitarea diferenței de 60% din suma totală de plată de 257.722 RON, ce îi este datorată ca urmare a beneficierii de dispozițiile Legii nr. 290/2003. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este beneficiară a măsurilor dispuse prin Legea nr. 290/2003, în urma demersurilor efectuate, i s-a eliberat Hotărârea nr. 223 din 24 mai 2007 de Comisia Județeană Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, prin care s-a stabilit dreptul său la despăgubiri în valoare de 257.722 RON, hotărârea este definitivă și executorie, neefectuându-se nicio contestație împotriva acesteia, ulterior s-a adresat pârâtei în vederea plății sumei, însă aceasta nu s-a conformat solicitării.

Reclamanta a mai susținut că, ulterior a promovat acțiune în instanță, iar prin Sentința nr. 51 din 20 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești i-a admis cererea în parte, a obligat pârâta să-i plătească echivalentul a 40% din valoarea sumei datorate, însă deși suma totală trebuia plătită în două tranșe, în interval de un an de zile, ANRP nu a procedat conform prevederilor legale, respectiv, nu i-a achitat diferența de 60% din suma totală ce i se cuvenea. Prin întâmpinare, pârâta ANRP a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât la 22 martie 2010 a achitat reclamantei 112.625,81 RON, reprezentând 40% din suma totală, plata efectuându-se conform art. 18 alin. (5) lit. c) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Prin Sentința nr. 128 din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești a a admis acțiunea formulată de reclamanta U.V., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Aplicarea Legii 290/2003 și a obligat pârâta să achite reclamantei diferența de 60% din suma de 257.722 RON acordată cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 223/25 mai 2007 a Comisiei Prahova de aplicare a Legii 290/2003. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că prin Hotărârea nr. 223 din 24 mai 2007 a Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, a fost admisă solicitarea reclamantei și s-au acordat acesteia despăgubiri bănești în cuantum de 257.722 RON pentru construcțiile, terenurile și culturile din comuna Ulmu, raionul Ialoveni, Basarabia, bunuri ce au aparținut autorilor săi, G.T.

și G.L. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că despăgubirile bănești stabilite în favoarea lui U.V., depășesc 100.000 RON, iar potrivit art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 trebuiau achitate până la data de 28 mai 2009, pentru prima tranșă de 40% termenul s-a împlinit la 28 mai 2008, iar pentru cea de a doua la 28 mai 2009, prima tranșă fiind plătită efectiv reclamantei la 22 martie 2010 potrivit dispozițiilor Sentinței nr. 51 din 20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, irevocabilă prin nerecurare. Judecătorul fondului, reținând că reclamanta are dreptul de a beneficia în concret de sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în conformitate cu prevederile reparatorii ale Legii nr. 290/2003, însă până în prezent nu a încasat în totalitate aceste sume deși a respectat prevederile art. 18 alin. (1) din H.G.

1120/2006, a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, urmând să obligată pârâta să plătească reclamantei cea de a doua tranșă de 60% din despăgubirile evidențiate în Hotărârea nr. 223 din 25 mai 2007, până în prezent împlinindu-se termenul maxim de doi ani, în care s-a statuat obligația efectuării plății. Concluzionând, prima instanță a constatat că nu poate fi reținută apărarea pârâtei ANRP, potrivit căreia nu dispune de fonduri suficiente pentru plata sumelor stabilite prin hotărâri emise în baza Legii nr. 290/2003, întrucât prin Legea nr. 290/2003 și H.G.

nr. 1120/2006, s-a stabilit în sarcina acestei pârâte obligația de plată a despăgubirilor, instituția trebuia să se preocupe de alocarea fondurilor în scopul îndeplinirii atribuției legale, într-o situație contrară obligația fiind lipsită de conținut, iar ANRP nu a făcut dovada demersurilor efectuate în scopul alocării de fonduri suficiente pentru plata sumelor stabilite în conformitate cu acest act normativ, cu caracter reparator. Împotriva Sentinței nr. 128 din data de 18 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei U.V., ca neîntemeiată.

Recurenta a învederat, prin motivele cererii de recurs, că prevederile art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind eșalonarea plății pe parcursul a doi ani consecutivi sunt aplicabile doar în situația în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat pentru plata despăgubiri lor stabilite în baza Legii nr. 290/2003. Legea nr. 290/2003, a subliniat recurenta, nu presupune restituirea drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile, ci acordarea unor măsuri reparatorii, având în vedere posibilitățile economice și financiare ale țării, în raport cu alte necesități și priorități economice și sociale, în a căror evaluare și satisfacere legiuitorul este suveran.

În aceste condiții, s-a relevat, se impune a se constata că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european. În al doilea rând, din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În fine, pârâta a arătat că neplata, până în prezent, a tranșei a II-a din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 223/2007 nu dovedește refuzul nejustificat al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 230/2003, de a soluționa cererea de plată a despăgubirilor, acest fapt nefiind justificat decât de cele arătate anterior privind fondurile alocate de la bugetul de stat privind plata despăgubirilor. Mai mult, din dispozițiile cuprinse în art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 rezultă că pe cale legală s-a stabilit calea de urmat în situația în care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor bănești, respectiv actualizarea sumelor neplătite în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de Statistică față de luna decembrie a anului anterior.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. În mod întemeiat instanța de fond, prin sentința atacată, pe baza stării de fapt corect stabilite și a prevederilor legale aplicabile litigiului, a admis acțiunea în contencios administrativ prin care reclamanta U.V. a solicitat obligarea pârâtei la achitarea diferenței de 60% din suma totală de plată de 257.722 RON, ce îi este datorată ca urmare a beneficierii de dispozițiile Legii nr. 290/2003. Motivele de recurs și argumentele în sprijinul acestora, invocate de recurentă, nu se încadrează în criticile care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 punctul 9 (hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) C. proc.

civ.

Potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, „Despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9 plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)". Plata despăgubirilor se dispune de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (art. 11 alin. (1) din Legea nr. 290/2003).

În raport de normele legale mai sus menționate, în mod evident interpretarea art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, cu modificările și completările ulterioare, invocat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv a sintagmei „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de Stat", nu poate fi făcută cu ignorarea normei juridice cu forță juridică superioară cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003. Prin urmare, potrivit legii, eșalonarea plății despăgubirilor nu poate depăși termenul de doi ani de la comunicarea hotărârilor prin care se prevede plata acestor despăgubiri, termen care, în litigiu, a fost depășit.

În aceste condiții, în mod întemeiat judecătorul fondului a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei reprezentând 60% din suma totală de plată de 257.722 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 223/2007 a Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003. Invocarea lipsei disponibilităților bănești pentru achitarea compensațiilor bănești în justificarea atitudinii autorității pârâte, nu poate fi reținută ca fondată, întrucât nu are acoperire legală, încercându-se în această manieră doar amânarea curgerii termenelor maximale prevăzute de dispozițiile legale menționate pentru plata compensațiilor, acestea nefiind modificate sau suspendate printr-o prevedere legislativă ulterioară.

Astfel, în raport și de cele reținute anterior, instanța de recurs apreciază că refuzul autorității pârâte de plată a compensațiilor este unul nejustificat, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Este evident că în cazul în care nu se respectă termenele de plată a compensațiilor, intervine aplicabilitatea dispozițiilor art. 11 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006, însă actualizarea acestor sume nu reprezintă un obstacol în formularea unei acțiuni cum este cea dedusă judecății. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva Sentinței nr. 128 din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2012. Procesat de GGC - DG