ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2037/2011

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.G., să se constate calitatea acestuia de lucrător al Securității. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul, având gradul de maior și funcția de șef al Biroului de Pașapoarte și Evidența Străinilor din cadrul Inspectoratului Județean de Securitate Suceava, a dispus trecerea în evidența organelor de securitate a rudelor unei persoane care, „la data de 28 mai 1982 a trecut fraudulos frontiera de stat a României". În același context, pârâtul a dispus Securității Orașului Câmpulung Moldovenesc, ca persoana avizată pozitiv pentru o excursie turistică în Republica Federală Germania „să rămână în continuare în atenția securității", iar în cazul în care există „date care să facă inoportună plecarea din țară", pârâtul poate propune „în timp util retragerea pașaportului, sistarea înmânării acestuia" sau întreprinderea altor măsuri operative. Pârâtul a depus la dosar un înscris în care arată, în esență, că nu a avut calitatea de ofițer de Securitate.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 2195 din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul C.G., ca neîntemeiată.

Considerentele reținute de prima instanță în motivarea soluției sale Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008. Astfel, a reținut instanța de fond că din actele depuse la dosar a reieșit că pârâtul a avut calitatea de ofițer în cadrul Inspectoratului Județean Suceava al Ministerului de Interne - Biroul de Pașapoarte, dar nu și faptul că respectivul birou avea atribuții pe linie de Securitate. În plus, se mai reține că din adresele emise de pârât, în calitatea sa, nu rezultă că acesta ar fi desfășurat, în mod concret vreo activitate prin care să fi suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, actele depuse la dosar constituind simple adrese de corespondență, între biroul condus de pârât și organele de securitate, în care nu se dispune nimic cu privire la vreo persoană sub aspectul îngrădirii vreunui drept.

Recursul declarat în cauză Împotriva Sentinței nr. 2195 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., susținând în esență următoarele: Susține recurentul că în cauză în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, modificată prin Legea nr. 293/2008 în condițiile în care din actele depuse la dosar rezultă că pârâtul, în calitatea sa de șef al Biroului Pașapoarte și Evidență Străini din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Suceava, a luat mai multe măsuri care presupuneau încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. În acest sens arată recurentul că pârâtul a luat măsuri, care echivalau cu încălcarea dreptului la viață privată și a secretului corespondenței, cum ar fi inițierea urmăririi informative în privința a cinci persoane rude ale unei persoane care emigrase în Italia și care era suspectată de propagandă dușmănoasă sub acoperirea unor activități religioase; a dispus depunerea la dosarul deschis de Securitate pe numele unui medic a unei scrisori confiscate de la acesta, pe motiv că o persoană din România încerca să ia legătura, prin intermediul medicului, cu un cetățean român stabilit în Republica Federală Germania; a dispus urmărirea informativă a unor persoane care solicitaseră plecarea temporară din țară pentru a-și vizita rudele.

Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Astfel, potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări prin Legea nr. 293/2008, este considerată lucrător al securității orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului; Totodată, Înalta Curte subliniază faptul că pentru constatarea calității de lucrător al Securității, în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 nu este suficientă doar deținerea calității de ofițer sau de subofițer al Securității ci se impune constatarea cu certitudine a faptului că au fost desfășurate, în această calitate, activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale ale omului, ceea ce nu s-a putut reține în persoana intimatului-pârât. În cauză instanța de fond a reținut în mod justificat că nu sunt întrunite cumulativ condiții prevăzute de lege pentru constatarea calității de lucrător al securității, cât timp, recurentul-reclamant, căruia i-a revenit sarcina probei, nu a făcut dovada calității informațiilor furnizate de intimatul-pârât, în acord cu exigențele normei legale mai sus redate. Astfel, Înalta Curte, constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că prin adresele emise de către intimatul-pârât, în calitatea sa de șef al Biroului Pașapoarte și Evidență Străini din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Suceava, nu s-a făcut dovada desfășurării de către acesta a unor activități de natură a suprima drepturi și libertăți fundamentale ale omului. În ceea ce privește Adresa din 9 septembrie 1982, semnată de intimatul-pârât, prin care se comunică, către Serviciile I și II, simpla luare în evidență a cinci persoane, rude ale unui cetățean român care trecuse fraudulos frontiera de stat a Republicii Socialiste România, Înalta Curte consideră că, în absența altor probe, nu este de natură a dovedi îngrădirea dreptului la viață privată a persoanelor vizate așa cum în mod greșit susține recurentul reclamant, care în virtutea art. 1169 C. civ. ar fi trebuit să explice în ce a constat în mod concret activitatea de luare în evidență. De asemenea, nici Adresa din 19 august 1988, semnată de intimatul-pârât, prin care s-a înaintat către Securitatea Județului Iași, raportul din 1 august 1988 al Punctului de Trecere a Frontierei Siret, județul Suceava, privind pe cetățeanul român M.D., recrutat în calitate de informator, nu corespunde exigențelor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în condițiile în care respectivul cetățean la controlul de frontieră a declarat din propria inițiativă, că posedă o scrisoare aparținând unei alte persoane adresată unui cetățean român stabilit în Republica Federală Germania, fapt ce a determinat confiscarea respectivei scrisori și transmiterea sa pe linie ierarhică către instituția la care lucra pârâtul; faptul că pârâtul a semnat adresa de înaintare a respectivei scrisori către Securitatea Județului Iași nu poate conduce la justificarea ipotezei încălcării secretului corespondenței, în sensul invocat, în mod exagerat prin motivele de recurs. De asemenea, nici măsurile dispuse prin Adresa din 21 august 1982, semnată de intimatul-pârât, în urma aprobării plecării temporare în Republica Federală Germania a cetățeanului român B.V., nu pot fi circumscrise noțiunii de îngrădire a dreptului la viață privată, în condițiile în care în respectiva adresă se făcea referire doar la respectarea unor măsuri stabilite prin Ordinul Ministerului de Interne nr. 001250/1977. În consecință, constatând că situația de fapt expusă de recurentul-reclamant nu este confirmată de înscrisuri prin care să se demonstreze că intimatul-pârât a furnizat informații de natură să vizeze îngrădirea unor drepturi și libertăți fundamentale, toate criticile formulate de recurentul-reclamant apar ca fiind nefondate. În raport cu cele expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.