ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2037/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul C.G., să se constate calitatea acestuia de lucrător

al Securității.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că pârâtul, având gradul de maior și funcția de șef al

Biroului de Pașapoarte și Evidența Străinilor din cadrul Inspectoratului

Județean de Securitate Suceava, a dispus trecerea în evidența organelor de

securitate a rudelor unei persoane care, „la data de 28 mai 1982 a trecut

fraudulos frontiera de stat a României".

În același context,

pârâtul a dispus Securității Orașului Câmpulung Moldovenesc, ca persoana

avizată pozitiv pentru o excursie turistică în Republica Federală Germania „să

rămână în continuare în atenția securității", iar în cazul în care există

„date care să facă inoportună plecarea din țară", pârâtul poate propune

„în timp util retragerea pașaportului, sistarea înmânării acestuia" sau

întreprinderea altor măsuri operative.

Pârâtul a depus la

dosar un înscris în care arată, în esență, că nu a avut calitatea de ofițer de

Securitate.

instanțe

Prin Sentința nr.

2195 din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul

C.G., ca neîntemeiată.

reținute de prima instanță în motivarea soluției sale

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite

cumulativ condițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Astfel, a reținut

instanța de fond că din actele depuse la dosar a reieșit că pârâtul a avut

calitatea de ofițer în cadrul Inspectoratului Județean Suceava al Ministerului

de Interne - Biroul de Pașapoarte, dar nu și faptul că respectivul birou avea

atribuții pe linie de Securitate.

În plus, se mai

reține că din adresele emise de pârât, în calitatea sa, nu rezultă că acesta ar

fi desfășurat, în mod concret vreo activitate prin care să fi suprimat sau

îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, actele depuse la dosar

constituind simple adrese de corespondență, între biroul condus de pârât și

organele de securitate, în care nu se dispune nimic cu privire la vreo persoană

sub aspectul îngrădirii vreunui drept.

în cauză

Împotriva Sentinței

nr. 2195 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Consiliul Național

pentru Studierea Arhivelor Securității invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ., susținând în esență următoarele:

Susține recurentul că

în cauză în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, modificată prin

Legea nr. 293/2008 în condițiile în care din actele depuse la dosar rezultă că

pârâtul, în calitatea sa de șef al Biroului Pașapoarte și Evidență Străini din

cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Suceava, a luat mai multe măsuri

care presupuneau încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

În acest sens arată

recurentul că pârâtul a luat măsuri, care echivalau cu încălcarea dreptului la

viață privată și a secretului corespondenței, cum ar fi inițierea urmăririi

informative în privința a cinci persoane rude ale unei persoane care emigrase

în Italia și care era suspectată de propagandă dușmănoasă sub acoperirea unor

activități religioase; a dispus depunerea la dosarul deschis de Securitate pe

numele unui medic a unei scrisori confiscate de la acesta, pe motiv că o

persoană din România încerca să ia legătura, prin intermediul medicului, cu un

cetățean român stabilit în Republica Federală Germania; a dispus urmărirea

informativă a unor persoane care solicitaseră plecarea temporară din țară

pentru a-și vizita rudele.

instanței de recurs

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit art.

2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și

deconspirarea Securității, aprobată cu modificări prin Legea nr. 293/2008, este

considerată lucrător al securității orice persoană care, având calitatea de

ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de

Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat

activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți

fundamentale ale omului;

Totodată, Înalta

Curte subliniază faptul că pentru constatarea calității de lucrător al

Securității, în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 nu este suficientă

doar deținerea calității de ofițer sau de subofițer al Securității ci se impune

constatarea cu certitudine a faptului că au fost desfășurate, în această

calitate, activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și

libertăți fundamentale ale omului, ceea ce nu s-a putut reține în persoana

intimatului-pârât.

În cauză instanța de

fond a reținut în mod justificat că nu sunt întrunite cumulativ condiții

prevăzute de lege pentru constatarea calității de lucrător al securității, cât

timp, recurentul-reclamant, căruia i-a revenit sarcina probei, nu a făcut

dovada calității informațiilor furnizate de intimatul-pârât, în acord cu exigențele

normei legale mai sus redate.

Astfel, Înalta Curte,

constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că prin adresele emise de

către intimatul-pârât, în calitatea sa de șef al Biroului Pașapoarte și

Evidență Străini din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Suceava, nu

s-a făcut dovada desfășurării de către acesta a unor activități de natură a

suprima drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

În ceea ce privește

Adresa din 9 septembrie 1982, semnată de intimatul-pârât, prin care se

comunică, către Serviciile I și II, simpla luare în evidență a cinci persoane,

rude ale unui cetățean român care trecuse fraudulos frontiera de stat a

Republicii Socialiste România, Înalta Curte consideră că, în absența altor

probe, nu este de natură a dovedi îngrădirea dreptului la viață privată a

persoanelor vizate așa cum în mod greșit susține recurentul reclamant, care în

virtutea art. 1169 C. civ. ar fi trebuit să explice în ce a constat în mod

concret activitatea de luare în evidență.

De asemenea, nici

Adresa din 19 august 1988, semnată de intimatul-pârât, prin care s-a înaintat

către Securitatea Județului Iași, raportul din 1 august 1988 al Punctului de

Trecere a Frontierei Siret, județul Suceava, privind pe cetățeanul român M.D.,

recrutat în calitate de informator, nu corespunde exigențelor art. 2 lit. a)

din O.U.G. nr. 24/2008, în condițiile în care respectivul cetățean la controlul

de frontieră a declarat din propria inițiativă, că posedă o scrisoare

aparținând unei alte persoane adresată unui cetățean român stabilit în

Republica Federală Germania, fapt ce a determinat confiscarea respectivei

scrisori și transmiterea sa pe linie ierarhică către instituția la care lucra

pârâtul; faptul că pârâtul a semnat adresa de înaintare a respectivei scrisori către

Securitatea Județului Iași nu poate conduce la justificarea ipotezei încălcării

secretului corespondenței, în sensul invocat, în mod exagerat prin motivele de

recurs.

De asemenea, nici

măsurile dispuse prin Adresa din 21 august 1982, semnată de intimatul-pârât, în

urma aprobării plecării temporare în Republica Federală Germania a cetățeanului

român B.V., nu pot fi circumscrise noțiunii de îngrădire a dreptului la viață

privată, în condițiile în care în respectiva adresă se făcea referire doar la

respectarea unor măsuri stabilite prin Ordinul Ministerului de Interne nr.

001250/1977.

În consecință,

constatând că situația de fapt expusă de recurentul-reclamant nu este

confirmată de înscrisuri prin care să se demonstreze că intimatul-pârât a

furnizat informații de natură să vizeze îngrădirea unor drepturi și libertăți

fundamentale, toate criticile formulate de recurentul-reclamant apar ca fiind

nefondate.

În raport cu cele

expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității,

împotriva Sentinței nr. 2195 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2011.