A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28239/03 prezentate de Hurșit YILDIZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la mai 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström Popović, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 august 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Hurșit Y Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. A fost arestat la 2 august 1994, reclamantul a fost pus în arest provizoriu la 3 august 1994 de către judecător. Raportul medical din 3 august 1994 a indicat prezența unor vânătăi pe corpul reclamantului. Medicul a ordonat o incapacitate de muncă de două zile. În declarația sa scrisă din 7 noiembrie 1994 adresată Curții de Securitate a statului Izmir, reclamantul a precizat că a fost supus unor abuzuri în timpul custodiei sale. La 1 martie 1995, reclamantul a fost eliberat provizoriu. Prin hotărârea din 31 octombrie 1995, pronunțată în forță la 7 noiembrie 1995, Curtea de Securitate a statului a informat reclamantul. La 24 septembrie 1996, pe baza Legii nr. 466, reclamantul a introdus în fața instanței judecătorești o acțiune în despăgubire pentru reținerea sa provizorie. La 1 februarie 2000, instanța judecătorească a respins această cerere pe motiv că reclamantul nu și-a introdus acțiunea în termen de trei luni de la executarea hotărârii. În avizul său din 12 decembrie 2000, procurorul general în apropierea Curții de Casație a solicitat ca hotărârea din 1 februarie 2000 să fie pronunțată pentru motivul că termenul de trei luni începe să curgă de la data la care decizia este notificată reclamantului. Această instanță nu a făcut o astfel de verificare. Prin hotărârea din 18 ianuarie 2001, pe baza motivului invocat de procurorul general, Curtea de Casație a hotărât la data de 14 februarie 2001 și a solicitat primei instanțe să efectueze o verificare în acest sens. La 20 martie 2001, la cererea instanței judecătorești de judecată din Antalya, din 14 februarie 2001, Curtea de Securitate a statului dalzmir a precizat că nu fusese notificată reclamantului. Prin hotărârea din 10 mai 2001, tribunalul din Antalya l-a dezmoștenit pe reclamant pentru motivul că hotărârea din 24 iulie 2001 nu fusese încă notificată reclamantului și că acesta avea dreptul să-și reintegreze acțiunea după notificarea hotărârii în cauză. La 19 septembrie 2005, reclamantul a luat cunoștință de aceasta la 15 septembrie 2005, susținând că hotărârea din 10 mai 2001 nu i-a fost notificată în conformitate cu legea și că a luat cunoștință de aceasta la 15 septembrie 2005. Procedura este pendinte în fața Curții de Casație. privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate în mod ilegal sau arestate în mod nedrept sau deținute în mod ilegal, vor fi despăgubite de către stat orice persoană care, printre altele, a fost arestată sau reținută în condiții și circumstanțe care nu sunt în conformitate cu Constituția și cu legile în vigoare. GRIFS Invocând articolele 3 și 13 din convenție, reclamantul susține că a fost supus unor tratamente abuzive în timpul custodiei sale. El susține lipsa unei căi de atac interne pentru a susține această cauză. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii inițiate în fața tribunalului dasezis da'Antalya. ÎN DREPT Reclamantul se plânge de durata procedurii inițiate în fața instanței de judecată din Antalya. El: la art. 6 alin. (1) din Convenție astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În speță, Curtea arată că reclamantul nu a depus nicio plângere pentru rele tratamente împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa. În noiembrie 1994, Curtea a invocat în fața Curții de Securitate a statului Izmir că a fost supus unor tratamente abuzive în timpul custodiei sale. Curtea constată că, în Hotărârea sa din 31 octombrie 1995, pronunțată în forță de lucru judecat la 7 noiembrie 1995, Curtea de Securitate a statului l-a achitat pe reclamant fără a se pronunța cu privire la imputabilitatea trasă din art. 3. În circumstanțele cauzei, reclamantul ar fi trebuit să își dea seama de eficacitatea căilor de atac interne începând cu 31 octombrie 1995 sau până la 7 noiembrie 1995 cel târziu. În consecință, acesta ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data respectivă, sau cel târziu până la 7 luni. mai 1996, în timp ce a făcut numai la 26 august 2003, adică mai mult de șapte ani mai târziu. Curtea nu face nicio împrejurare specială care ar putea întrerupe acest termen de șase luni. În consecință, acest aspect este întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână (a se vedea art. 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr.
de la requête n
o
28239/03
présentée par Hurșit YILDIZ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
23
mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström
,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 août 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Hurșit Yıldız, est un ressortissant turc, né en 1959 et résidant à Antalya. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Arrêté le 2 août 1994, le requérant fut placé en détention provisoire le 3
août 1994 par le juge.
Le rapport médical du 3 août 1994 indiqua la présence d’ecchymoses sur le corps du requérant. Le médecin ordonna une incapacité de travail de deux jours.
Dans sa déclaration écrite du 7 novembre 1994 adressée à la cour de sûreté de l’État d’Izmir, le requérant précisa avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue.
Le 1
er
mars 1995, le requérant fut mis en liberté provisoire.
Par un arrêt du 31 octobre 1995, passé en force de chose jugée le 7
novembre 1995, la cour de sûreté de l’État acquitta le requérant.
Le 24 septembre 1996, sur le fondement de la loi n
o
466, le requérant introduisit devant la cour d’assises d’Antalya un recours en dommages-intérêts pour sa détention provisoire.
Le 1
er
février 2000, la cour d’assises rejeta cette demande au motif que le requérant n’avait pas introduit son action dans les trois mois à compter de l’arrêt d’acquittement.
Dans son avis du 12 décembre 2000, le procureur général près la Cour de cassation demanda la cassation de l’arrêt du 1
er
février 2000 au motif que le délai de trois mois commence à courir à partir de la date à laquelle la décision est notifiée au requérant. Cette juridiction n’avait pas fait une telle vérification.
Par un arrêt du 18 janvier 2001, sur le fondement du motif invoqué par le procureur général, la Cour de cassation cassa l’arrêt et demanda à la première juridiction de procéder à une vérification en ce sens.
Le 20 mars 2001, à la demande de la cour d’assises d’Antalya du 14
février 2001, la cour de sûreté de l’État d’Izmir précisa que l’arrêt d’acquittement n’avait pas été notifié au requérant.
Par un arrêt du 10 mai 2001, la cour d’assises d’Antalya débouta le requérant au motif que l’arrêt d’acquittement n’avait pas encore été notifié au requérant et qu’il lui était loisible d’intenter de nouveau son action une fois que ledit arrêt lui serait notifié.
Le 19 septembre 2005, le requérant se pourvu en cassation en faisant valoir que l’arrêt du 10 mai 2001 ne lui avait pas été notifié conformément à la loi et qu’il en avait pris connaissance le 15 septembre 2005.
La procédure est pendante devant la Cour de cassation.
B.
Le droit interne pertinent
D’après l’article 1 de la loi n
o
466 «
sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou injustement détenues
», sera dédommagée par l’État toute personne qui, entre autres, a été «
arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois
» en vigueur.
Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, le requérant prétend avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue. Il soutient l’absence de voie de recours interne pour faire valoir ce grief.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure engagée devant la cour d’assises d’Antalya.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure engagée devant la cour d’assises d’Antalya. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé en sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant prétend avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue. Il invoque les articles 3 et 13 de la Convention ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
En l’espèce, la Cour relève que le requérant n’a pas déposé de plainte pour mauvais traitements contre les policiers responsables de sa garde à vue. Le 7
novembre 1994, il a fait valoir devant la cour de sûreté de l’État d’Izmir qu’il avait subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue. La Cour constate que, dans son arrêt du 31 octobre 1995 passé en force de chose jugée le 7 novembre 1995, la cour de sûreté de l’État a acquitté le requérant sans se prononcer sur le grief tiré de l’article 3.
Dans les circonstances de l’affaire, le requérant aurait dû se rendre compte de l’inefficacité des voies de recours internes dès le 31 octobre 1995 ou au plus tard le 7 novembre 1995. Il aurait dû en conséquence introduire sa requête dans le délai de six mois à partir de cette date, soit au plus tard le 7
mai 1996, alors qu’il ne l’a fait que le 26 août 2003, soit plus de sept ans après. La Cour ne relève par ailleurs aucune circonstance particulière pouvant interrompre ce délai de six mois.
Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure suivie devant la cour d’assises d’Antalya (article 6 § 1)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président