ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2140/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2140/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra conflictului
negativ de competență de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC V. SRL
a chemat în judecată A.F.M., solicitând instanței ca în contradictoriu cu
pârâta să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 237 din 2
decembrie 2010, emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. 258 din 2
decembrie 2010.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că în urma controlului inopinat din perioada 30 septembrie 2009
– 23 noiembrie 2010, care a avut ca obiect verificarea „modului de evidențiere,
calcul și virare a obligațiilor de plată la bugetul Fondului pentru mediu s-au
constatat următoarele”:
„- în perioada 01
ianuarie 2004 – 31 decembrie 2008 societatea a desfășurat activități de
comercializare de bunuri ambalate, bunuri provenite de pe piața externă,
respectiv: centrale termice și alte articole pentru instalații. Această
activitate desfășurată de societate generează obligații de plată la bugetul A.F.M.
pentru cantitățile de ambalaje introduse pe piața națională prin bunuri
ambalate. Ambalajele introduse pe piața națională sunt din carton, plastic și
lemn.
La data începerii
inspecției fiscale, societatea nu avea o evidență a cantităților ambalajelor
introduse pe piața națională, pentru fiecare tip de material și implicit o
situație a cantităților de deșeuri de ambalaje generate pentru fiecare tip de
material, astfel că, s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a sumei de
220.739 RON.
În ceea ce privește
perioada controlată, a apreciat că A.F.M. nu avea dreptul să procedeze la
verificarea modului de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor de plată la
bugetul A.F.M. pe anii 2004 și 2005 și a invocat prescripția dreptului material
la acțiune în ceea ce privește sumele pretins datorate pentru perioada august
2004 – noiembrie 2004 și ianuarie 2005 – decembrie 2005.
Cu privire la baza de
calcul a contribuțiilor pretins datorate către fondul pentru mediu, inspectorii
de mediu nu au avut posibilitatea stabilirii greutăților reale ale ambalajelor
în care se aflau centralele termice sau alte componente ale acestora. Se
impunea ca pentru stabilirea corectă a bazei de calcul să fie avute în vedere
greutățile reale ale ambalajelor și nu cele evidențiate într-un program
realizat pe calculator, program ce avea în vedere doar greutățile pentru anul
2010.
În legătură cu
valorificarea și reciclarea deșeurilor de ambalaje din hârtie – carton și
material plastic, conform art. 10 din O.U.G. nr. 196/2005, arată că, începând
cu data de 27 aprilie 2007 societatea a avut încheiat contractul de prestări
servicii cu SC U. SA Râmnicu Vâlcea, iar faptul că SC U. SA nu este autorizată
conform Ordinului nr. 1229/2005, nu este culpa societății și nu poate echivala
cu neîndeplinirea de către societate a obiectivului de valorificarea deșeurilor
din ambalaje.
Referitor la îndeplinirea
condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare, precizează că există, la
acest moment, pericolul iminent ca pârâta să pună în executare un act
administrativ vădit ilegal, care ar fi adus societatea în stare de incapacitate
de plăți, cauzând prejudicii atât societății cât și colaboratorilor acesteia.
Tribunalul Brașov,
prin sentința civilă nr. 321/ CA din 31 ianuarie 2011, a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov, cu motivarea că, actul
contestat fiind emis de o autoritate publică centrală (A.F.M.) conform art. 10
din Legea nr. 554/2004, competența revine curții de apel.
La rândul său, Curtea
de Apel Brașov, prin sentința civilă nr. 34/ F din 28 februarie 2011, a admis
excepția de necompetență materială a acestei instanțe, excepție invocată din
oficiu la termenul din 28 februarie 2011, și a declinat competența de
soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Brașov.
Totodată, constatând
că s-a ivit un conflict negativ de competență între această instanță și
Tribunalul Brașov, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție
pentru a hotărî asupra conflictului.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța a reținut că, în speță, reclamanta a solicitat
suspendarea executării unor acte emise de A.F.M. pentru o sumă totală de
220.739 lei, reprezentând debite datorate, majorări de întârziere și penalități
de întârziere datorate și, că raportat la valoarea obligației de plată la
bugetul F.M., soluționarea pe fond a cauzei este de competența tribunalului.
Verificând cauza,
Curtea constată că, în speță, competența de soluționare a litigiului aparține
Tribunalului Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru
considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Obiectul acțiunii
formulate de reclamantă, îl constituie suspendarea executării Deciziei de
impunere nr. 237 din 2 decembrie 2010 prin s-a stabilit în sarcina acesteia
obligații de plată la bugetul A.F.M. a unor taxe, majorări și penalități de
întârziere în sumă totală de 220.739 lei.
Cum cuantumul sumei
reprezentând obligația de plată contestată este de până la 500.000 de lei, în
speță devin incidente prevederile art. 10 alin. (l) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, care reglementează competența materială a instanței
de contencios administrativ și se aplică cu prioritate față de prevederile
art. 3 pct. 1 C. proc. civ., care reprezintă
dreptul comun în materie.
Astfel, art. 10 alin.
(l) din Legea nr. 554/2004 stabilește competența materială a
instanței de fond în raport cu două criterii:
organul emitent al actului și cuantumul în
speță al contribuției
contestate de reclamantă.
În cazul în care
litigiul privește taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale ori accesorii
ale acestora, pentru stabilirea competenței materiale a instanței de fond
se recurge la criteriul valoric al sumei asupra
căreia poartă litigiul, criteriu prevăzut
expres de art. 10 alin. (l)
din lege. Așadar, indiferent de poziționarea, în cadrul
sistemului organelor administrației publice, a autorității publice
emitente a actului contestat sau în contradictoriu cu care se judecă
reclamanta, tribunalele soluționează
în fond cererile având ca obiect
taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora de până
la 500.000 de lei, curțile de apel fiind competente să
soluționeze în fond numai litigiile în cazul cărora suma este mai mare
de 500.000 de
lei.
Față de cele arătate,
raportat la cuantumul sumei contestate în cauză, competența de soluționare a
cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Tribunalului Brașov, secția de
contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei privind pe SC V. SRL și A.F.M. în favoarea Tribunalului
Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 aprilie 2011.