ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 758/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prima instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 14 februarie 2008 reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat să se constate nelegalitatea adeverinței din 14 noiembrie 2007 emisă de pârât și obligarea acestuia să emită o nouă adeverință prin care să se ateste că, în raport de vechimea continuă în funcția de procuror de 21 de ani și 5 luni, beneficiază de un spor de vechime de 25% în condițiile art. 41 din O.U.G. nr. 27/2006 și să recalculeze baza de calcul a pensiei de serviciu la care are dreptul.

A solicitat, de asemenea, obligarea autorității pârâte să ateste prin adeverință că a îndeplinit funcția de procuror pentru Tribunalul Suprem echivalentă cu funcția de procuror șef birou pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, coeficient de multiplicare 20, la data de 01 aprilie 1991, și obligarea la daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a exercitat în mod continuu funcția de procuror în perioada 01 iunie 1969 - 01 aprilie 1991 în cadrul Ministerului Public timp de 21 de ani și 5 luni, încetând activitatea din motive neimputabile, prin trecerea în avocatură, iar această situație rezultă din adeverința din 16 noiembrie 2006 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În urma solicitării unei adeverințe, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis adeverința din 07 noiembrie 2007 în care s-a menționat că indemnizația de încadrare brută lunară pentru coeficientul de multiplicare 19 corespunzător funcției de procuror în Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este de 5.332 RON, majorarea de 30% pentru vechimea efectivă în funcția de procuror de peste 20 de ani în Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este de 1.600 RON, în total 6.932 RON, spor de vechime în muncă 15% avut la data eliberării din funcția de procuror (01 aprilie 1991) respectiv 1.040 RON. S-a susținut că pârâtul a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, modificată de O.U.G.

nr. 100/2007 și o greșită aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006 cu consecința unui calcul greșit al procentului de care beneficiază pentru sporul de vechime continuă în funcția de procuror și că i s-a acordat nelegal un procent de 15% așa cum era stabilit prin Legea nr. 57/1974 și nu un procent de 25% cum rezultă din dispozițiile art. 41 al O.U.G. nr. 27/2006. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, republicată. În dovedirea acțiunii reclamantul a depus la dosar înscrisuri. Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 14 mai 2008 reclamantul a completat și precizat acțiunea prin care a solicitat obligarea pârâtei să ia în calcul și perioada de 5 luni în care a exercitat funcția de procuror la Curtea Superioară de Control Financiar devenită ulterior Curtea de Conturi a României cuprinsă în intervalul 01 octombrie 1989 - 01 martie 1990. Prin Sentința nr. 2359 din 3 iunie 2009 Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că acțiunea se încadrează în ipoteza refuzului de soluționare a unei cereri reglementată de art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la refuzul de soluționare a cererii reclamantului, a reținut: Conform Deciziei nr. 333 din 17 martie 2009 a Curții Constituționale dată în soluționarea excepției de neconstituționalitate, situația persoanelor care îndeplinesc condițiile de pensionare conform art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 diferă de cea a celor aflate în situațiile prevăzute la alin. (1) și (2) ale art. 82 din aceeași lege. Perioada în care s-au aflat judecătorii, procurorii, magistrații asistenți sau personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor, de la data eliberării lor din funcție și până la împlinirea vârstei la care se pot pensiona conform art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, atunci când aceștia au fost lipsiți de anumite sporuri acordate judecătorilor și procurorilor, are un caracter distinct.

Aceștia nu pot beneficia la stabilirea pensiei de sporurile salariale pe care nu le-au primit ca urmare a faptului că au avut o altă ocupație. De aceea, textul de lege face referire la sporurile avute în ultima lună de activitate. Modalitatea de reglementare aleasă de legiuitor nu generează discriminare în raport cu celelalte categorii de judecători în funcție la data pensionării și care, deci, se află într-o altă situație, ci vizează stabilirea unor criterii de calcul obiective aplicabile tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei juridice. Judecătorul fondului a constatat că, autoritatea publică pârâtă a dat o interpretare corectă dispozițiilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 la eliberarea adeverinței nr. 3285/2007 comunicată reclamantului în sensul că, beneficiază de un spor de vechime în muncă de 15% avut la data eliberării din funcție.

În privința solicitării reclamantului de reapreciere a criteriului valoric în determinarea pensiei de serviciu în funcție de un coeficient de multiplicare al indemnizației brute de 20,000 în loc de 19,000 cât a luat în calcul pârâtul se reține că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și care au fost avute în vedere de pârât, nu rezultă că funcția îndeplinită de reclamant de procuror pentru Tribunalul Suprem, este echivalentă cu funcția de procuror șef de birou. Cu privire la cea de-a treia solicitare a reclamantului în sensul că pârâtul nu i-a soluționat capătul de cerere prin care a cerut să fie inclus în vechime intervalul de 5 luni în care a exercitat funcția de procuror financiar II la Colegiul de Jurisdicție al Curții Superioare de Control Financiar, Curtea constată că este o cerere pe care reclamantul nu a supus-o atenției autorității publice pârâte, acest aspect nefăcând obiectul cererii soluționată prin adeverința nr. 3285/2007 emisă de pârât.

Reclamantul a dedus judecății acest aspect prin cererea modificatoare depusă la dosar la data de 14 mai 2008, dar față de obiectul acțiunii, refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului se constată că nu poate fi apreciat ca refuz din partea autorității din moment ce nu i-a cerut să soluționeze o asemenea cerere. În privința capătului de cerere subsecvent de obligare a pârâtului la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere s-a apreciat că în soluționarea acestuia devine incident principiul de drept conform căruia accesoriul urmează soarta principalului, astfel că acest capăt de cerere a fost respins. Instanța de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs M.I.

În motivele de recurs s-a susținut că adeverința din 14 noiembrie 2007 este nelegală, că trebuia să fie obligat pârâtul să emită o nouă adeverință prin care să ateste sporul de vechime de 25% potrivit O.U.G. nr. 27/2006, cu consecința recalculării bazei de calcul a pensiei de serviciu conform prevederilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. S-a precizat că motivarea primei instanțe reia considerentele Deciziei nr. 333 din 17 martie 2009 a Curții Constituționale, făcându-se o greșită interpretare a acestora, că au fost ignorate la pronunțarea soluției prevederile constituționale și cele convenționale, privind pasivitatea reglementărilor internaționale.

Recurentul a arătat că în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 7 și 9 din „Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale” privind asigurarea dreptului la securitate socială, ale art. 119 și art. 141 din Tratatul privind Constituirea comunității europene privind plata egală pentru muncă egală între bărbați și femei. S-a arătat că sporul de vechime în muncă a fost determinat greșit, într-un procent diminuat, potrivit Legii nr. 57/1974 și nu potrivit art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, text care retroactivează în privința sporului de vechime, prin aceasta aducându-se atingere egalității de tratament statuată în toate convențiile internaționale, care impun ca la muncă egală să se acorde același venit.

De asemenea s-au invocat prevederile O.U.G. nr. 67/2007 privind criteriile de încadrare într-o schemă de securitate socială ca schemă profesională, aplicabilă judecătorilor, procurorilor, militarilor, polițiștilor, diplomaților. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în esență, motivându-se că potrivit art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, sporurile sunt cele avute la data eliberării din funcție, astfel că acordarea sporului de vechime de 15% din indemnizația lunară brută de încadrare corespunde cerințelor legii. Înalta Curte reține următoarele: Situația de fapt Reclamantul M.I. a funcționat ca procuror în cadrul Procuraturii Generale în perioada 1 iunie 1969 - 1 aprilie 1991, ultima funcție deținută fiind de procuror pentru Tribunalul Suprem.

În vederea stabilirii pensiei de serviciu s-a emis de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, adeverința nr. 3285/2007, în care s-a arătat că s-a avut în vedere la baza de calcul sporul de vechime în muncă de 15% avut la data eliberării din funcția de procuror. Recurentul a considerat că acest spor este nelegal, întrucât trebuia să se prevadă sporul de vechime în muncă de 25%, cât are un procuror în activitate. Legislația aplicabilă Legea nr. 303/2004, art. 82 alin. (1) - Judecătorii și procurorii cu o vechime de cel puțin 25 de ani în magistratură se pot pensiona și pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.

Art. 82 alin. (3) - De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la împlinirea vârstei de 60 de ani, și judecătorii și procurorii cu o vechime în magistratură între 20 și 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micșorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an care lipsește din vechimea integrală în magistratură. Art. 82 alin. (5) - Persoanele care îndeplinesc condițiile de vechime prevăzute la alin. (1) și (3) numai în funcția de judecător sau procuror se pot pensiona și pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, chiar dacă la data pensionării au o altă ocupație. În acest caz, pensia se stabilește dintr-o bază de calcul egală cu indemnizația de încadrare brută lunară pe care o are un judecător sau procuror în activitate, în condiții identice de funcție, vechime și grad al instanței sau parchetului, și sporurile, în procent, avute la data eliberării din funcție.

De această pensie de serviciu pot beneficia numai persoanele care au fost eliberate din funcția de judecător sau procuror din motive neimputabile. Analiza dispozițiilor legale care sunt aplicabile în cauza supusă prezentei analize relevă că pensia judecătorilor sau procurorilor care au o altă ocupație la data pensionării se stabilește prin luarea în calcul a indemnizației de încadrare brută lunară pe care o are un judecător sau procuror în activitate, în condiții identice de funcție, vechime și grad al instanței sau parchetului, unde a funcționat înaintea eliberării din funcție, și a sporurilor, în procent, avute la data eliberării din funcție. În cazul reclamantului-recurent autoritatea angajatoare a procedat legal, respectând prevederile legale aplicabile, în sensul de a indica în adeverință sporul de 15% avut la data eliberării din funcție.

În ceea ce privește discriminarea care s-ar crea prin prevederile art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, în raport de prevederile art. 16 și art. 53 din Constituția României, acest aspect a fost soluționat de instanța de contencios constituțional, care potrivit art. 142 alin. (1) din Constituția României este garantul supremației Constituției. Instanțele de judecată nu au competența de a se pronunța asupra constituționalității unei legi sau a unei dispoziții legale, singura autoritate care are această atribuție este Curtea Constituțională, așa cum rezultă din prevederile art. 146 din Constituția României. În raport de aceste dispoziții constituționale criticile formulate în recurs sunt neîntemeiate, judecătorul fondului făcând o corectă aplicare a normelor constituționale.

În ceea ce privește cererea de aplicare directă a prevederilor din tratatele internaționale adoptate de România, privind nediscriminarea, Înalta Curte arată. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Urmare a acestei reglementări judecătorul național aplică, în raport de situația existentă în cauză, normele de drept consacrate în tratatele ratificate de România. Însă, în cauza prezentă norma instituită în art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, privind cuantumul sporurilor la data eliberării din funcție nu are componente discriminatorii. Textul nu a creat o situație discriminatorie, în sensul aplicării unui tratament juridic diferențiat în cadrul aceleiași categorii socioprofesionale, ci a impus condiții general valabile pentru toate persoanele aflate în aceeași situație.

Discriminarea s-ar fi produs numai dacă s-ar fi aplicat un regim juridic diferit unor situații analoge sau comparabile, fără a se baza pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Diferențierea de tratament nu semnifică în mod automat și încălcarea principiului nediscriminării protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legislația comunitară și Constituția României. Reclamantul a solicitat să se includă în adeverință un spor de vechime în procent de 25%, cât aveau procurorii în funcție la data formulării cererii. O astfel de solicitare excede legislației naționale și nici nu sunt motive pentru a se face aplicare directă a prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că nu se justifică existența unui caz de discriminare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în mai multe cauze, dintre care exemplificăm cauza Tredin c/Suède, a stabilit că în această materie statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate. În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.

Înalta Curte arată că normele legale edictate de legiuitorul național se interpretează de judecător și prin prisma prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a altor acte de drept internațional la care România este parte, dar în speța de față nu sunt argumente pertinente care să justifice aplicarea directă a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit motivelor explicate în precedent. Într-o astfel de situație nu se pot crea pe cale jurisprudențială alte norme de drept, întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României. De altfel, reclamantul-recurent nu a invocat în mod expres un text din tratatele ratificate de România, care să fi fost nesocotit la adoptarea soluției legislative și care se impune a fi aplicat direct de judecătorul cauzei, ci a făcut referiri generice, teoretice privind discriminarea.

Prin reglementarea cuprinsă în art. 82 din Legea nr. 303/2004 s-a respectat conținutul noțiunii de securitate socială, în cadrul schemei profesionale aplicabile judecătorilor și procurorilor. Înalta Curte mai precizează că toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază legal de același tratament, soluția adoptată înscriindu-se în marja de apreciere a statelor, pentru că a distinge între judecătorii și procurorii în funcție și cei eliberați anterior din funcție, nu înseamnă a discrimina, particularitatea cazului impunând un tratament diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, atunci când statele introduc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În cauză există o astfel de justificare determinată de derularea raportului de funcție și respectiv încetarea acestuia. În raport de considerente mai sus expuse, Înalta Curte reține că sentința pronunțată de instanța de fond este întemeiată și corespunde exigențelor legii în vigoare, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.I. împotriva Sentinței civile nr. 2359 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2010.