ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 758/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 758/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prima instanță

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 14

februarie 2008 reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat să se

constate nelegalitatea adeverinței din 14 noiembrie 2007 emisă de pârât și

obligarea acestuia să emită o nouă adeverință prin care să se ateste că, în

raport de vechimea continuă în funcția de procuror de 21 de ani și 5 luni,

beneficiază de un spor de vechime de 25% în condițiile art. 41 din O.U.G. nr.

27/2006 și să recalculeze baza de calcul a pensiei de serviciu la care are

dreptul.

A solicitat, de

asemenea, obligarea autorității pârâte să ateste prin adeverință că a

îndeplinit funcția de procuror pentru Tribunalul Suprem echivalentă cu funcția

de procuror șef birou pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, coeficient de multiplicare 20, la data de 01 aprilie 1991, și

obligarea la daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data rămânerii

definitive a hotărârii.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a exercitat în mod continuu funcția de

procuror în perioada 01 iunie 1969 - 01 aprilie 1991 în cadrul Ministerului

Public timp de 21 de ani și 5 luni, încetând activitatea din motive

neimputabile, prin trecerea în avocatură, iar această situație rezultă din

adeverința din 16 noiembrie 2006 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

În urma solicitării

unei adeverințe, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

emis adeverința din 07 noiembrie 2007 în care s-a menționat că indemnizația de

încadrare brută lunară pentru coeficientul de multiplicare 19 corespunzător

funcției de procuror în Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție este de 5.332 RON, majorarea de 30% pentru vechimea efectivă în

funcția de procuror de peste 20 de ani în Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție este de 1.600 RON, în total 6.932 RON, spor de vechime în

muncă 15% avut la data eliberării din funcția de procuror (01 aprilie 1991)

respectiv 1.040 RON.

S-a susținut că

pârâtul a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 82 alin. (5) din

Legea nr. 303/2004, modificată de O.U.G. nr. 100/2007 și o greșită aplicare a

dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006 cu consecința unui calcul greșit al

procentului de care beneficiază pentru sporul de vechime continuă în funcția de

procuror și că i s-a acordat nelegal un procent de 15% așa cum era stabilit

prin Legea nr. 57/1974 și nu un procent de 25% cum rezultă din dispozițiile

art. 41 al O.U.G. nr. 27/2006.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, republicată.

În dovedirea acțiunii

reclamantul a depus la dosar înscrisuri.

Pârâtul a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 14 mai

2008 reclamantul a completat și precizat acțiunea prin care a solicitat

obligarea pârâtei să ia în calcul și perioada de 5 luni în care a exercitat

funcția de procuror la Curtea Superioară de Control Financiar devenită ulterior

Curtea de Conturi a României cuprinsă în intervalul 01 octombrie 1989 - 01

martie 1990.

Prin Sentința nr.

2359 din 3 iunie 2009 Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată

acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul M.I., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că acțiunea se încadrează în ipoteza

refuzului de soluționare a unei cereri reglementată de art. 1 din Legea nr.

554/2004.

Cu privire la refuzul

de soluționare a cererii reclamantului, a reținut:

Conform Deciziei nr.

333 din 17 martie 2009 a Curții Constituționale dată în soluționarea excepției

de neconstituționalitate, situația persoanelor care îndeplinesc condițiile de

pensionare conform art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 diferă de cea a

celor aflate în situațiile prevăzute la alin. (1) și (2) ale art. 82 din aceeași

lege.

Perioada în care s-au

aflat judecătorii, procurorii, magistrații asistenți sau personalul de

specialitate juridică asimilat judecătorilor, de la data eliberării lor din

funcție și până la împlinirea vârstei la care se pot pensiona conform art. 82

alin. (5) din Legea nr. 303/2004, atunci când aceștia au fost lipsiți de

anumite sporuri acordate judecătorilor și procurorilor, are un caracter

distinct. Aceștia nu pot beneficia la stabilirea pensiei de sporurile salariale

pe care nu le-au primit ca urmare a faptului că au avut o altă ocupație. De

aceea, textul de lege face referire la sporurile avute în ultima lună de

activitate. Modalitatea de reglementare aleasă de legiuitor nu generează

discriminare în raport cu celelalte categorii de judecători în funcție la data

pensionării și care, deci, se află într-o altă situație, ci vizează stabilirea

unor criterii de calcul obiective aplicabile tuturor persoanelor prevăzute de

ipoteza normei juridice.

Judecătorul fondului

a constatat că, autoritatea publică pârâtă a dat o interpretare corectă

dispozițiilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 la eliberarea

adeverinței nr. 3285/2007 comunicată reclamantului în sensul că, beneficiază de

un spor de vechime în muncă de 15% avut la data eliberării din funcție.

În privința

solicitării reclamantului de reapreciere a criteriului valoric în determinarea

pensiei de serviciu în funcție de un coeficient de multiplicare al

indemnizației brute de 20,000 în loc de 19,000 cât a luat în calcul pârâtul se

reține că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și care au fost avute în

vedere de pârât, nu rezultă că funcția îndeplinită de reclamant de procuror

pentru Tribunalul Suprem, este echivalentă cu funcția de procuror șef de birou.

Cu privire la cea

de-a treia solicitare a reclamantului în sensul că pârâtul nu i-a soluționat

capătul de cerere prin care a cerut să fie inclus în vechime intervalul de 5

luni în care a exercitat funcția de procuror financiar II la Colegiul de

Jurisdicție al Curții Superioare de Control Financiar, Curtea constată că este

o cerere pe care reclamantul nu a supus-o atenției autorității publice pârâte,

acest aspect nefăcând obiectul cererii soluționată prin adeverința nr.

3285/2007 emisă de pârât.

Reclamantul a dedus

judecății acest aspect prin cererea modificatoare depusă la dosar la data de 14

mai 2008, dar față de obiectul acțiunii, refuzul nejustificat al pârâtului de a

soluționa cererea reclamantului se constată că nu poate fi apreciat ca refuz

din partea autorității din moment ce nu i-a cerut să soluționeze o asemenea

cerere.

În privința capătului

de cerere subsecvent de obligare a pârâtului la plata unor daune cominatorii de

100 RON/zi întârziere s-a apreciat că în soluționarea acestuia devine incident

principiul de drept conform căruia accesoriul urmează soarta principalului,

astfel că acest capăt de cerere a fost respins.

Instanța de recurs

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs M.I.

În motivele de recurs

s-a susținut că adeverința din 14 noiembrie 2007 este nelegală, că trebuia să

fie obligat pârâtul să emită o nouă adeverință prin care să ateste sporul de

vechime de 25% potrivit O.U.G. nr. 27/2006, cu consecința recalculării bazei de

calcul a pensiei de serviciu conform prevederilor art. 82 alin. (5) din Legea

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

S-a precizat că

motivarea primei instanțe reia considerentele Deciziei nr. 333 din 17 martie

2009 a Curții Constituționale, făcându-se o greșită interpretare a acestora, că

au fost ignorate la pronunțarea soluției prevederile constituționale și cele

convenționale, privind pasivitatea reglementărilor internaționale.

Recurentul a arătat

că în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 7 și 9 din „Pactul Internațional

cu privire la drepturile economice, sociale și culturale” privind asigurarea

dreptului la securitate socială, ale art. 119 și art. 141 din Tratatul privind

Constituirea comunității europene privind plata egală pentru muncă egală între

bărbați și femei.

S-a arătat că sporul

de vechime în muncă a fost determinat greșit, într-un procent diminuat,

potrivit Legii nr. 57/1974 și nu potrivit art. 82 alin. (5) din Legea nr.

303/2004, text care retroactivează în privința sporului de vechime, prin

aceasta aducându-se atingere egalității de tratament statuată în toate

convențiile internaționale, care impun ca la muncă egală să se acorde același

venit.

De asemenea s-au

invocat prevederile O.U.G. nr. 67/2007 privind criteriile de încadrare într-o

schemă de securitate socială ca schemă profesională, aplicabilă judecătorilor,

procurorilor, militarilor, polițiștilor, diplomaților.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în esență, motivându-se că

potrivit art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, sporurile sunt cele avute la

data eliberării din funcție, astfel că acordarea sporului de vechime de 15% din

indemnizația lunară brută de încadrare corespunde cerințelor legii.

Înalta Curte reține

următoarele:

Situația de fapt

Reclamantul M.I. a

funcționat ca procuror în cadrul Procuraturii Generale în perioada 1 iunie 1969

- 1 aprilie 1991, ultima funcție deținută fiind de procuror pentru Tribunalul

Suprem.

În vederea stabilirii

pensiei de serviciu s-a emis de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, adeverința nr. 3285/2007, în care s-a arătat că s-a avut

în vedere la baza de calcul sporul de vechime în muncă de 15% avut la data

eliberării din funcția de procuror.

Recurentul a

considerat că acest spor este nelegal, întrucât trebuia să se prevadă sporul de

vechime în muncă de 25%, cât are un procuror în activitate.

Legislația aplicabilă

Legea nr. 303/2004,

art. 82 alin. (1) - Judecătorii și procurorii cu o vechime de cel puțin 25 de

ani în magistratură se pot pensiona și pot beneficia, la împlinirea vârstei de

60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul

reprezentată de indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile avute în

ultima lună de activitate înainte de data pensionării.

Art. 82 alin. (3) - De

pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la împlinirea vârstei de

60 de ani, și judecătorii și procurorii cu o vechime în magistratură între 20

și 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micșorat cu 1% din baza de

calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an care lipsește din vechimea

integrală în magistratură.

Art. 82 alin. (5) -

Persoanele care îndeplinesc condițiile de vechime prevăzute la alin. (1) și (3)

numai în funcția de judecător sau procuror se pot pensiona și pot beneficia, la

împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, chiar dacă la data

pensionării au o altă ocupație. În acest caz, pensia se stabilește dintr-o bază

de calcul egală cu indemnizația de încadrare brută lunară pe care o are un

judecător sau procuror în activitate, în condiții identice de funcție, vechime

și grad al instanței sau parchetului, și sporurile, în procent, avute la data

eliberării din funcție. De această pensie de serviciu pot beneficia numai

persoanele care au fost eliberate din funcția de judecător sau procuror din

motive neimputabile.

Analiza dispozițiilor

legale care sunt aplicabile în cauza supusă prezentei analize relevă că pensia

judecătorilor sau procurorilor care au o altă ocupație la data pensionării se

stabilește prin luarea în calcul a indemnizației de încadrare brută lunară pe

care o are un judecător sau procuror în activitate, în condiții identice de

funcție, vechime și grad al instanței sau parchetului, unde a funcționat

înaintea eliberării din funcție, și a sporurilor, în procent, avute la data

eliberării din funcție.

În cazul

reclamantului-recurent autoritatea angajatoare a procedat legal, respectând

prevederile legale aplicabile, în sensul de a indica în adeverință sporul de

15% avut la data eliberării din funcție.

În ceea ce privește

discriminarea care s-ar crea prin prevederile art. 82 alin. (5) din Legea nr.

303/2004, în raport de prevederile art. 16 și art. 53 din Constituția României,

acest aspect a fost soluționat de instanța de contencios constituțional, care potrivit

art. 142 alin. (1) din Constituția României este garantul supremației

Constituției.

Instanțele de

judecată nu au competența de a se pronunța asupra constituționalității unei

legi sau a unei dispoziții legale, singura autoritate care are această atribuție

este Curtea Constituțională, așa cum rezultă din prevederile art. 146 din

Constituția României.

În raport de aceste

dispoziții constituționale criticile formulate în recurs sunt neîntemeiate,

judecătorul fondului făcând o corectă aplicare a normelor constituționale.

În ceea ce privește

cererea de aplicare directă a prevederilor din tratatele internaționale

adoptate de România, privind nediscriminarea, Înalta Curte arată.

Potrivit art. 11

alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament fac parte

din dreptul intern.

Urmare a acestei

reglementări judecătorul național aplică, în raport de situația existentă în

cauză, normele de drept consacrate în tratatele ratificate de România.

Însă, în cauza

prezentă norma instituită în art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, privind

cuantumul sporurilor la data eliberării din funcție nu are componente

discriminatorii.

Textul nu a creat o

situație discriminatorie, în sensul aplicării unui tratament juridic

diferențiat în cadrul aceleiași categorii socioprofesionale, ci a impus

condiții general valabile pentru toate persoanele aflate în aceeași situație.

Discriminarea s-ar fi

produs numai dacă s-ar fi aplicat un regim juridic diferit unor situații

analoge sau comparabile, fără a se baza pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Diferențierea de

tratament nu semnifică în mod automat și încălcarea principiului

nediscriminării protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

legislația comunitară și Constituția României.

Reclamantul a

solicitat să se includă în adeverință un spor de vechime în procent de 25%, cât

aveau procurorii în funcție la data formulării cererii.

O astfel de

solicitare excede legislației naționale și nici nu sunt motive pentru a se face

aplicare directă a prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, pentru că nu se justifică existența unui caz de discriminare.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în mai multe cauze, dintre care exemplificăm cauza Tredin

c/Suède, a stabilit că în această materie statele contractante dispun de

o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură

diferențele între situații analoge sau comparabile sunt de natură să justifice

distincțiile de tratament juridic aplicate.

În același sens este

și jurisprudența constantă a Curții Constituționale, principiul egalității în

fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude,

ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.

Înalta Curte arată că

normele legale edictate de legiuitorul național se interpretează de judecător

și prin prisma prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a

altor acte de drept internațional la care România este parte, dar în speța de

față nu sunt argumente pertinente care să justifice aplicarea directă a art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit motivelor explicate în

precedent.

Într-o astfel de

situație nu se pot crea pe cale jurisprudențială alte norme de drept, întrucât

s-ar încălca principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din

Constituția României.

De altfel,

reclamantul-recurent nu a invocat în mod expres un text din tratatele

ratificate de România, care să fi fost nesocotit la adoptarea soluției

legislative și care se impune a fi aplicat direct de judecătorul cauzei, ci a

făcut referiri generice, teoretice privind discriminarea.

Prin reglementarea

cuprinsă în art. 82 din Legea nr. 303/2004 s-a respectat conținutul noțiunii de

securitate socială, în cadrul schemei profesionale aplicabile judecătorilor și

procurorilor.

Înalta Curte mai

precizează că toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază legal de

același tratament, soluția adoptată înscriindu-se în marja de apreciere a

statelor, pentru că a distinge între judecătorii și procurorii în funcție și

cei eliberați anterior din funcție, nu înseamnă a discrimina, particularitatea

cazului impunând un tratament diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, atunci când statele introduc distincții între

situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare

rezonabilă și obiectivă.

În cauză există o

astfel de justificare determinată de derularea raportului de funcție și

respectiv încetarea acestuia.

În raport de

considerente mai sus expuse, Înalta Curte reține că sentința pronunțată de

instanța de fond este întemeiată și corespunde exigențelor legii în vigoare,

astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.I. împotriva Sentinței civile nr. 2359 din 3 iunie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2010.