ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 333/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 333/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2707 din 1 octombrie 2008

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

judecând cauza în fond după casare, a admis excepția de nelegalitate a Deciziei

nr. 386011 din 23 august 2005, emisă de D.G.F.P. a Municipiului București, în

privința omisiunii de soluționare a solicitării de rambursare a sumei de

711.605 lei reprezentând TVA, a admis acțiunea reclamantei SC U.E.C.B. SA

(fostă SC T.T.C.P.B. SA), formulată în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P.

a Municipiului București, a obligat pârâta să emită un act prin care să

recunoască dreptul reclamantei privind rambursarea sumei de 711.605 lei și să

aprobe la rambursare această sumă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a prezentei hotărâri, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat

pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a precizat obiectul

cererii de judecată în raport cu decizia de casare și a invocat excepția de

nelegalitate a Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005.

Prin cererea de chemare în

judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei A.N.A.F. – D.G.F.P. a

Municipiului București să-i recunoască dreptul la rambursarea sumei de 711.605

lei reprezentând TVA deductibilă și obligarea pârâtei să emită o decizie de

aprobare a rambursării acestei sume.

Instanța de fond a mai reținut că reclamanta a renunțat la judecarea

capătului de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005

emisă de pârâtă, întrucât a rămas fără obiect, în urma anulării actului

contestat prin Decizia nr. 181 din 25 septembrie 2006, pronunțată în urma

soluționării în calea administrativă de atac a contestației.

Având în vedere

că reclamanta a luat cunoștință de conținutul Deciziei nr. 181/2006 în cursul

judecării cauzei, iar din motivarea actului administrativ rezultă că prin Decizia

nr. 386011 din 23 august 2005 a fost analizată și cererea de rambursare cu

privire la suma de 711.605 lei TVA, reclamanta a invocat nelegalitatea acestei

decizii, pe cale de excepție în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

S-a mai reținut că reclamanta a beneficiat de suspendarea plății TVA în

vamă în sumă de 316.537 lei, conform certificatului din 02 aprilie 2003 cu

termen scadent 30 noiembrie 2004, dar și de exigibilitatea TVA aferent

achizițiilor de utilaje de la furnizorul intern SC G.P.M.T.I. SRL în sumă de

395.068 lei, conform certificatului din 13 septembrie 2003 cu termen scadent  30

noiembrie 2004, totalul de 711.605 lei reprezentând cele două sume cumulate iar

prin raportul de expertiză contabilă, s-a reținut împrejurarea că suma de

711.605 lei reprezintă TVA deductibil.

Cu

privire la Decizia nr. 386011 din 23 august 2005 supusă controlului de

legalitate pe calea excepției de nelegalitate invocată de reclamantă, instanța

de fond a reținut că deși s-a reținut prin Decizia nr. 181/2006 a A.N.A.F. că

Decizia nr. 386011 din 23 august 2005 este titlul de creanță prin care s-a

aprobat doar în parte rambursarea TVA solicitată, iar suma de 711.605 lei se

regăsește în sumele neaprobate la rambursare, reclamanta a procedat corect, neatacând

pe cale directă acest act.

Decizia nu se

referă la suma în discuție, iar cu privire la sumele aprobate prin acest act,

reclamanta a apreciat că sunt corecte, astfel că nu avea interes să desființeze

actul.

Ordinul ministrului

finanțelor nr. 972/2006 (M. Of. nr. 528 din 19 iunie 2006) care prevede în mod

expres emiterea doar a deciziei de rambursare în cazul în care a fost aprobată

la rambursare parțial/integral suma solicitată, nu se aplică Deciziei de

rambursare nr. 386011 din 23 august 2005, întrucât actul a fost emis anterior

acestui ordin.

Instanța de fond a mai constatat că solicitarea pe care reclamanta a adresat-o

autorității publice, de rambursare a sumei de 711.605 lei, nu poate fi

apreciată ca soluționată prin decizia de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005,

astfel că actul atacat pe cale de excepție este nelegal pentru omisiunea de

soluționare a unui capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri,

pârâta D.G.F.P. a Municipiului București a declarat recurs criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta

– pârâtă a arătat că prima instanță a apreciat în mod greșit ca fiind

admisibilă excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 386011 din 23 august 2005,

pentru că prevederile art. (4) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul

actului administrativ unilateral, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din

aceeași lege. Decizia nr. 386011 din 23 august 2005 este însă un act

administrativ fiscal, supus prevederilor speciale ale C. proc. fisc., care în

Titlul IX reglementează o procedură obligatorie de contestare pe cale

administrativă.

În acest sens, recurenta –

pârâtă a arătat că intenția legiuitorului a fost clară în sensul de a face o

distincție între diferitele tipuri de acte administrative, fiind de neconceput

că un act administrativ – fiscal, prin care se stabilesc, se modifică ori se

sting obligații fiscale să poată fi contestat oricând.

Recurenta – pârâtă a făcut

referire și la scopul pe termen lung urmărit de legiuitor prin reglementarea

excepției de nelegalitate, așa cum a fost relevat în doctrină, în sensul că

ridicarea și admiterea repetată a excepției cu privire la același act are rolul

de a crea un precedent judiciar, fiind de presupus ca, după conturarea unei

practici unitare de admitere a excepției, actul administrativ în discuție să

intre în desuetudine și să fie retractat de autoritatea emitentă.

Cu privire la excepția de

inadmisibilitate a acțiunii principale, recurenta – pârâtă a arătat că instanța

de fond a dat o soluție nelegală, pentru că în temeiul art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc. republicat, numai decizia emisă în urma soluționării căii

administrative de atac poate fi atacată în fața instanței de contencios

administrativ. Tot greșit a reținut instanța de fond și lipsa interesului

reclamantei de a ataca decizia de rambursare TVA, în condițiile în care

Metodologia de soluționare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea

adăugată cu opțiune de rambursare, aprobată prin Ordinul nr. 338/2004, arată

categoric că în decizia de rambursare se indică suma solicitată la rambursare

și suma admisă, fără a mai menționa distinct și suma respinsă, care constituie

diferența dintre suma solicitată și suma admisă. În concluzie, recurenta –

reclamantă a arătat, pe de o parte, că neindicarea expresă a cuantumului TVA

respinse de la rambursare nu echivalează cu omisiunea de soluționare a unui

capăt de cerere, iar pe de altă parte că și în ipoteza admiterii acestei teze,

nesoluționarea unei cereri în materie fiscală trebuie atacată pe calea

procedurii administrative prealabile. Or, prin adresele din 31 octombrie 2005

și din 1 februarie 2006, reclamanta și-a exprimat clar poziția de a nu contesta

Decizia de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005.

Referitor la fondul cauzei,

recurenta – pârâtă a arătat că intimata – reclamantă nu avea dreptul de a-i fi

rambursată suma de 711.605 lei cu titlu de TVA, pentru că potrivit prevederilor

art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 și pct. 67 alin. (1) lit. a) din H.G.

nr. 44/2004, TVA pentru care un contribuabil a beneficiat de suspendarea plății

sau de amânarea exigibilității devine deductibilă în momentul plății efective.

A arătat, totodată, că suma

de 711.605 lei se compune din: 316.537 lei, TVA pentru care societatea

comercială a beneficiat de suspendarea plății, conform certificatului nr. 111898/2

aprilie 2003 și 395.068 lei, TVA aferentă achizițiilor de utilaje de la

furnizorul intern SC G.P.M.T.I. SRL, pentru care a fost amânată exigibilitatea,

conform certificatului din 13 septembrie 2003. În ambele cazuri data scadenței

a fost 30 noiembrie 2004, dar reclamanta nu a efectuat plata până la data

întocmirii raportului de inspecție fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005

(sumele nefiind achitate nici în prezent, potrivit susținerilor autorității

fiscale).

În concluzie, a precizat

recurenta – pârâtă, operațiunea efectuată de societate în propria contabilitate

– evidențierea stingerii obligației plății sumei de 711.605 lei în decontul de

TVA al lunii octombrie 2004 și solicitarea sumei respective la rambursare –

este contrară prevederilor legale menționate mai sus.

Numai după ce efectua plata către

bugetul de stat, reclamanta avea posibilitatea să solicite rambursarea TVA.

Recurenta – pârâtă a

criticat soluția primei instanțe și sub aspectul cheltuielilor de judecată

constând în onorariul de expertiză, arătând că acesta este excesiv în raport cu

gradul de complexitate a raportului întocmit de expert.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

formulând, în esență, următoarele apărări în ceea ce privește soluția dată

excepției de nelegalitate:

- excepția de nelegalitate a

Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005 este admisibilă în raport cu

prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, pentru că legea nu face nici o

distincție de regim juridic între actele administrative unilaterale și actele

administrative fiscale;

- excepția de nelegalitate

este admisibilă fără limită în timp indiferent dacă actul atacat mai poate fi

contestat pe cale directă sau nu;

- modul în care autoritatea fiscală

interpretează dispozițiile art. 218 C. proc. fisc. induce ideea restrângerii

liberului acces la justiție, pentru că art. 205 alin. (1) din același cod

definește contestația drept o cale administrativă de atac ce nu înlătură

dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale

printr-un act administrativ fiscal ori prin lipsa acestuia, în condițiile

legii;

- invocarea excepției de

nelegalitate nu este împiedicată de necontestarea actului potrivit art. 205 și

următoarele C. proc. fisc. și nici nu echivalează cu modificarea petitului

acțiunii;

- instanța de fond a

considerat în mod corect că solicitarea de rambursare a sumei de 711.605 lei nu

poate fi considerată ca soluționată prin decizia în discuție și ca atare

aceasta este nelegală pentru omisiunea de soluționare a unui capăt de cerere.

Cu privire la fondul cauzei,

intimata – reclamantă a arătat că dreptul de deducere a TVA în cazurile

speciale de suspendare și de amânare a plății taxei ia naștere la data

achitării TVA către bugetul de stat, conform art. 145 alin. (2) și 161 alin. (2)

din Codul fiscal și pct. 67 alin. (1) lit. (a) din Normele metodologice. Ca

urmare, mai arată partea, „prin raportul de inspecție fiscală nr. 78086 din 27

aprilie 2005, organele de control au colectat TVA în sumă de 711.605 RON și au

stabilit majorări și penalități pentru neplata în termen a acestei sume” – din

acel moment considerând născut dreptul său de a solicita rambursarea. Prin

urmare, raportul de inspecție fiscală din data de 22 iulie 2007, care a stat la

baza Deciziei de impunere nr. 137 din 22 iulie 2005 precum și toate actele

subsecvente, consideră în mod nejustificat suma de 711.605 RON ca fiind nedeductibilă

– aspect confirmat și de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

În ceea ce privește noțiunea

de „diferențe de TVA de plată”, intimata – reclamantă a arătat că art. 142 alin.

(2) din C. fisc. definește TVA de plată drept diferența între taxa colectată și

taxa deductibilă, iar art. 157 din C. fisc. impune obligația achitării TVA

datorate, stabilită prin decontul întocmit pentru fiecare perioadă fiscală.

Diferențele de TVA de plată, constatate de organele de control, nu se includ în

deconturile de TVA, potrivit pct. 65 din Normele metodologice, emise în

aplicarea art. 157 din C. fisc.

În opinia părții, prin

raportul de inspecție fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele fiscale

nu au stabilit o diferență de TVA de plată, ci doar au constatat nedeductibilitatea

ei și au obligat-o, în consecință, la plata TVA datorate, stingerea obligației

făcându-se prin compensare. Astfel a fost indusă o confuzie între stabilirea

momentului nașterii dreptului de deducere a TVA și stabilirea diferenței de TVA

de plată, confuzie care a dus la respingerea greșită a cererii de rambursare.

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse

în continuare.

În vederea clarificării

raportului de drept fiscal dedus judecății este necesară o expunere rezumativă

a traseului procesual urmat de intimata – reclamantă pentru a obține

recunoașterea și valorificarea dreptului său, pretins vătămat, de a-i fi

rambursată suma de 711605 lei, cu titlu de TVA deductibilă.

Astfel, cererea de chemare

în judecată a avut drept obiect anularea Deciziei de impunere nr. 137 din 22

iulie 2005, prin care s-a respins la rambursare suma de 711.605 RON,

reprezentând TVA deductibilă, obligarea pârâtei să-i recunoască reclamantei

dreptul de rambursare a sumei respective și obligarea pârâtei, în consecință,

la emiterea unei decizii de aprobare a rambursării sumei, sub sancțiunea de

daune cominatorii în cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Prin Decizia nr. 137 din 22

iulie 2005, intitulată „decizie de impunere privind obligațiile fiscale

suplimentare stabilite de inspecția fiscală”, autoritatea fiscală a respins rambursarea

sumei de 711.605 lei solicitată cu titlu de TVA deductibilă.

Măsura respingerii

rambursării TVA a fost motivată prin faptul că suma respectivă constituie o

obligație suplimentară de plată, stabilită prin raportul de inspecție fiscală nr.

78086 din 27 aprilie 2005 și a fost inclusă în decontul de TVA pe luna mai 2005,

deși potrivit legii diferențele de TVA de plată nu se includ în decont.

În cursul derulării

litigiului, prin Decizia nr. 181 din 25 septembrie 2006, A.N.A.F. a admis

contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 137 din 22

iulie 2005, decizie pe care a anulat-o.

Din cuprinsul Deciziei nr. 181

din 25 septembrie 2006 rezultă că motivul pentru care a fost anulată decizia  de

impunere este unul de ordin formal, constând în aceea că în soluționarea

cererii de rambursare a TVA, admise parțial, D.G.F.P. nu trebuia să emită două tipuri

de acte (decizie de impunere și decizie de rambursare), ci numai o decizie de

rambursare, asimilată deciziei de impunere potrivit art. 85 lit. a) din C. proc.

fisc. în forma în vigoare la acea dată.

Prin sentința nr. 3625 din 13

decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că

reclamanta a sesizat instanța mai înainte de a se fi finalizat procedura administrativă

de contestare a deciziei de impunere.

Această sentință a fost

casată prin Decizia nr. 2048 din 18 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță, cu motivarea că după precizarea de acțiune

intervenită la 6 decembrie 2006, instanța a rămas învestită cu soluționarea

capetelor 2 și 3, referitoare la rambursarea TVA și emiterea deciziei de

rambursare, care nu au fost avute în vedere când a fost analizată

admisibilitatea acțiunii.

În fond după casare, la

termenul din 31 octombrie 2007, reclamanta a depus la dosar o precizare a

acțiunii, în care a arătat că solicită, în raport cu decizia de casare,

obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului său de a solicita rambursarea

sumei de 711.605 lei, reprezentând TVA deductibilă și obligarea pârâtei să

emită o nouă decizie de rambursare prin care să fie aprobată rambursarea sumei

de 711.605 lei.

Totodată, a invocat excepția

de nelegalitate a Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005, în

temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea din data de

12 decembrie 2007, Curtea de apel a respins excepția de inadmisibilitate a

excepției de nelegalitate, reținând că decizia de rambursare este un act administrativ

individual în sensul Legii nr. 554/2004, actul fiscal fiind o specie a actului

administrativ supus prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin aceeași încheiere a

fost respinsă și excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la cele două

capete de cerere trimise spre rejudecare, cu motivarea că acestea se încadrează

în ipoteza refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, apreciat de

reclamantă ca fiind nejustificat, pășind apoi la soluționarea fondului cauzei.

Ținând seama de cadrul

procesual configurat în sensul celor arătate mai sus, Înalta Curte constată că

prima instanță a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004,

dintr-o dublă perspectivă, atunci când a considerat admisibilă excepția de

nelegalitate a Deciziei de rambursare nr. 386011 din 23 august 2005.

Prin această decizie, emisă

potrivit art. 85 lit. a) C. proc. fisc. în vigoare la acea dată, în urma

depunerii decontului de taxă pe valoare adăugată pentru luna mai 2005, din

totalul de 1.191.948 lei reprezentând TVA solicitată la rambursare a fost

aprobată rambursarea sumei de 424.106 lei.

La baza emiterii deciziei

s-a aflat raportul de inspecție fiscală nr. 79772 din 22 iulie 2005, în care se

concluzionează că din totalul de 1.191.948 lei – TVA solicitată la rambursare,

suma de 711.605 lei este de respins la rambursare, suma de 56.237 lei urmează a

fi reportată, iar suma de 424.106 lei poate fi rambursată. Totalul ultimelor trei

sume este egal cu suma solicitată de reclamantă.

Așa cum s-a reținut anterior

în cuprinsul prezentei decizii, pentru suma de 711.605 lei, respinsă la

rambursare, D.G.F.P. a Municipiului București a emis și Decizia de impunere nr.

137 din 22 iulie 2005, în care a menționat soluția de respingere a rambursării și

a motivat măsura, dar acea decizie a fost anulată de A.N.A.F. pe considerentul că

în soluționarea cererilor de rambursare a TVA admise total sau parțial se emite

un singur tip de act fiscal, și anume decizia de rambursare (în speță, decizia nr.

386011/23 august 2005).

Potrivit art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu

caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată

oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea

părții interesate.

Aparent, acest text nu face

distincție, nici în funcție de natura actului administrativ unilateral

individual și nici în ceea ce privește caracterul de act administrativ tipic,

definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sau acela de act

asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din aceeași lege (refuzul nejustificat de

rezolvare a cererii sau tăcerea administrației).

Cu toate acestea, prevederea

legală menționată nu poate fi interpretată literal, scoasă din context, fără a

se ține seama de scopul urmărit de legiuitor și de calea procesuală aleasă de

parte pentru a obține recunoașterea dreptului sau a interesului legitim pretins

vătămat.

În acest sens, este de

menționat, pe de o parte, că în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

în cazul în care instanța de contencios administrativ constată nelegalitatea

actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza fără a

ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Prin urmare, scopul

invocării excepției de nelegalitate este înlăturarea actului din proces, iar nu

obținerea unui răspuns favorabil la o cerere, fapt ce ar induce ideea obligării

autorității publice de a acționa într-un anumit mod, prin soluția dată asupra

excepției.

Or, în speță, instanța de fond

a admis excepția de nelegalitate „în privința omisiunii de soluționare a

solicitării de rambursare…”, soluție care nu numai că nu este conformă

situației rezultate din înscrisurile depuse la dosar și expuse pe larg în

considerentele precedente, dar este și străină de scopul excepției de

nelegalitate, așa cum rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte

nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată, în același timp, în

cadrul aceluiași litigiu, și pe calea acțiunii directe în contencios

administrativ, și pe calea incidentă a excepției de nelegalitate. Chiar dacă,

prin reductio ad absurdum, s-ar accepta teza potrivit căreia refuzul

nejustificat de rezolvare a unei cereri și tăcerea administrației pot forma

obiectul excepției de nelegalitate, în cauza de față nu s-ar putea ajunge la o

altă concluzie decât cea a inadmisibilității excepției de nelegalitate invocate

de reclamantă, pentru că refuzul, considerat nejustificat, de rezolvare a

cererii de rambursare TVA constituie și obiectul acțiunii principale, așa cum a

fost restrânsă în fond după casare.

În fine, se mai impune

observația că potrivit art. 205 alin. (2) C. proc. fisc., în materie fiscală,

cel care se consideră lezat în drepturile sau în interesele sale legitime prin

„lipsa” unui act administrativ fiscal – cu alte cuvinte, prin refuzul explicit

sau tacit de rezolvare a unei cereri – are la îndemână procedura specială de contestare

reglementată de Titlul IX al Codului de procedură fiscală, urmând ca decizia emisă

în soluționarea contestației să fie atacată la instanța de contencios administrativ,

conform art. 208 alin. (2) din Cod.

Cu privire la soluția dată

celor două capete de cerere ce compun acțiunea principală în limitele stabilite

prin decizia de casare, așa cum a fost lămurită și explicată în considerentele

sentinței atacate, Înalta Curte constată că admiterea acțiunii principale a

fost consecința admiterii excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 386011 din 23

august 2005.

În condițiile în care refuzul

de rambursare a sumei de 711.605 lei nu a fost contestat pe calea prevăzută de art.

205 C. proc. fisc., iar excepția de nelegalitate este, așa cum rezultă din cele

expuse anterior, inadmisibilă, recunoașterea pe cale judiciară a dreptului la

rambursarea TVA este însă lipsită de fundament.

De altfel, prevederile pct. 65

din Normele metodologice emise în aplicarea art. 157 din C. fisc. (în forma în

vigoare în perioada supusă analizei) erau clare în sensul că diferențele de TVA

de plată, constatate de organele de control, nu se includ în deconturile de TVA

– aspect recunoscut și de intimata – reclamantă în întâmpinarea depusă în

recurs.

Or, suma de 711.605 lei,

compusă din 316.537 lei – TVA a cărei plată în vamă a fost suspendată și

395.068 lei - TVA cu exigibilitate amânată, nu a fost achitată la data

scadenței, care era la 30 noiembrie 2004, fiind reținută cu titlu de obligații

suplimentare de plată (diferențe de plată în sensul normei mai sus enunțate) în

raportul de inspecție fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005 și în decizia de

impunere nr. 74 din 27 aprilie 2005, necontestate la vremea respectivă, astfel

că nu putea fi inclusă în decontul TVA din luna imediat următoare (mai 2005).

Față de conținutul evident al

acestor două acte, susținerile făcute în întâmpinare, pe de o parte în sensul

că „prin raportul de inspecție fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele

de control au colectat TVA în sumă de 711.605 RON….  Odată colectată această

sumă de către organele fiscale, se consideră născut dreptul intimatei – reclamante

de a solicita rambursarea…”(pct. III.1, paragraful 4) și pe de altă parte că „

prin raportul de inspecție fiscală nr. 78086 din 27 aprilie 2005, organele de

control nu au stabilit

însă o

astfel

de diferență de TVA de plată, ci doar au constatat nedeductibilitatea TVA în

cuantum de 711.605 RON la data de 27 aprilie 2005, întrucât acest drept ia

naștere - pe bună dreptate am spune - la achitarea TVA și au obligat în

consecință intimata - reclamantă la plata TVA datorată potrivit dispozițiilor art.

145 alin. (2) si art. 145 alin. (8) din C. fisc. si pct. 67 alin. lit. a) di

n Normele Metodologice. A urmat plata acestei

sume prin compensare” (pct. III.2, paragraful 6) sunt nu doar contradictorii,

ci și lipsite de suport.

Având

în vedere toate considerentele expuse și constatând întemeiat motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și în temeiul

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

va modifica sentința atacată, în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepției

de nelegalitate și a respingerii ca nefondată a acțiunii principale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 2707 din 1 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică

sentința atacată, în sensul că respinge ca inadmisibilă excepția de

nelegalitate a Deciziei nr. 386011 din 23 august 2005 emisă de A.N.A.F. – D.G.F.P.

a Municipiului București, invocată de SC U.E.C.B. SA.

Respinge

acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2009