ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 754/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3769 din 6 octombrie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins acțiunea formulată de reclamanta SC R.T. SRL în contradictoriu cu

pârâtul C.C. ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, date

fiind următoarele considerente :

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamanta a invocat ca aspecte de nelegalitate ale Deciziei nr.

24 din 17 iunie 2010 emisă de pârât, încălcarea art. 34 și 43 din Legea nr. 21/1996.

Astfel, reclamanta a

arătat că autoritatea pârâtă a demarat investigația fără să fi avut o plângere

a unei persoane fizice sau juridice în mod real și direct, prin încălcarea

prevederilor art. 5, art. 6, art. 9 și art. 15 din Legea nr. 21/1996, precum și

ale art. 101 și art. 102 din Tratatul privind funcționarea U.E.

Curtea de apel a

constatat că art. 34 din Legea nr. 21/1996 prevede atât posibilitatea sesizării

din oficiu cât și posibilitatea existenței unei sesizări de natura celei

invocate de reclamantă. S-a apreciat că împrejurarea dacă autoritatea pârâtă

putea, în situația reclamantei, să se autosesizeze ori era obligatorie

existența plângerii nu reprezintă o stare de fapt sau de drept de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Consideră instanța de

fond că întrucât pe calea cererii de suspendare a executării actului

administrativ nu se pot administra decât sumar probatorii pentru dovedirea

îndeplinirii cerințelor legale de suspendare și având în vedere urgența

dispunerii măsurii, starea de fapt și de drept care conduce la crearea unor

îndoieli serioase trebuie să fie atât de evidentă încât să nu necesite

administrarea unor probe care să elucideze situații controversate ce antamează

fondul.

Aceeași situație a

fost constatată și în cazul încălcării, invocate de reclamantă, a art. 43 din

Legea nr. 21/1996.

Pentru a se verifica

dacă în speță în cadrul procedurii au fost respectate prevederile legale,

apreciază instanța de fond că este evidentă necesitatea administrării de

probatorii, astfel că aprecierea situației invocate ca fiind o încălcare a

legii, ar prejudeca fondul cauzei, iar aceasta nu este posibil pe calea

acțiunii în suspendarea actului administrativ. Mai exact, s-a considerat că

aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă nu constituie fapte evidente

care să nu necesite probe și interpretări pentru a se crea o îndoială serioasă

asupra legalității actului administrativ.

Celelalte aspecte

invocate în cererea de chemare în judecată privesc netemeinicia actului a cărui

suspendare se cere, iar aceste aspecte nu se încadrează în sfera noțiunii de

caz bine justificat. Ca și în situația anterior analizată, pentru verificarea

netemeiniciei actului este necesară administrarea unor probatorii, iar aceasta

este posibilă doar în cadrul acțiunii în anulare.

Cu privire la cea

de-a doua condiție cerută de LCA pentru suspendarea unui act administrativ și

anume prevenirea unei pagube iminente se reține că reclamanta nu a făcut dovada

că suma, reprezentând amendă aplicată de autoritatea pârâtă prin Decizia nr. 24/2010,

reprezintă singurele venituri fără de care activitatea societății s-ar bloca

întrucât nu se mai pot onora contractele în derulare pentru a fi apreciată o

pagubă iminentă.

Împotriva Sentinței nr.

3769 din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC R.T. SRL criticând-o

pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs susține recurenta că a făcut pe deplin dovada îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 motivat de

faptul că a depus suficiente dovezi la dosar din care să rezulte atât cazul

bine justificat cât și promovarea acțiunii conform art. 7 dar și mai ales plata

cauțiunii ca o condiție esențială de promovare a unei asemenea soluții.

Astfel sub aspectul

existenței unui caz bine justificat, susține recurenta că îndoiala serioasă în

privința legalității actului administrativ contestat izvorăște din modalitatea

în care a fost demarată procedura de investigații, precum și din modalitatea în

care C.C. a înțeles să finalizeze investigațiile. Arată recurenta că în raport

cu dispozițiile art. 34 și art. 43 din Legea nr. 21/1996, toate actele de

control contestate sunt lovite de nulitate absolută, investigația fiind

demarată la plângerea formulată de către o persoană care nu a făcut dovada unui

prejudiciu real și direct, nefiind, astfel îndeplinite condițiile legale pentru

a proceda la o asemenea investigație. Totodată, în raport de art. 5 din Legea nr.

21/1996 recurentul susține netemeinicia actului administrativ contestat.

În ceea ce privește

condiția iminenței producerii unei pagube susține recurenta-reclamantă că

aceasta este dovedită prin faptul că aplicarea Deciziei nr. 24 din 17 iunie 2010

are ca și consecință imediată blocarea activității și a imposibilității

respectării contractelor în derulare precum și disponibilizarea totală a celor

32 de angajați, aspecte ce urmează a afecta resursele societății în mod grav.

instanței de recurs

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de art.

304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate

în continuare.

Înalta Curte

constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-reclamantă

procedează la reiterarea ad literam a aspectelor invocate în fața instanței de

fond, cărora li s-a răspuns în mod corect si detaliat în considerentele

hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de

judecătorul fondului ci își va limita analiza la criticile care se circumscriu

unor motive reale de recurs.

Astfel Înalta Curte

analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în

cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă,

circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare

la respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr.

544/2004.

În acest sens, Înalta

Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reafirmă că este incontestabil

faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie

noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor

până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui,

constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor

împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza

cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din

aceeași lege.

Îndeplinirea acestor

condiții se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei

cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea

interesată, simplu fapt al promovării unei acțiuni în anularea actului

administrativ a cărei suspendare se solicită ca și achitarea unei cauțiuni

nefiind de natură a atrage suspendarea respectivului act administrativ, cum în

mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Analizând hotărârea

atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele

administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de

legalitate de care se bucură actul administrativ contestat și fac verosimilă

iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus

evaluării.

Astfel în mod corect

a apreciat instanța de fond că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat

prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ,

întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul

acțiunii în anulare.

Îndeplinirea

condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care

să probeze iminența producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite

de relevanță simplele afirmații, în sensul blocării activității societății prin

imposibilitatea derulării contractelor aflate în derulare, și concedierii celor

32 de salariați, făcute ca atare în cererea de chemare în judecată.

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC R.T. SRL împotriva Sentinței nr. 3769 din 6 octombrie 2010,

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.