ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3571/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3571/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel

Constanța – secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.R. SA a

solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare

Fiscală, A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

suspendarea executării Deciziei nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de

Agenția de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, până la soluționarea cauzei de fond având ca obiect anularea

aceleași decizii.

În motivarea cererii s-a arătat că

prin Decizia nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 Ministerul Finanțelor Publice

prin A.N.A.F. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a

instituit măsuri asigurătorii asupra patrimoniului reclamantei pentru a proteja

recuperarea unei pretinse creanțe fiscale în cuantum de 1.948.378.071,9 lei.

La 18 decembrie 2010 reclamanta a

depus o cerere de modificare prin care a solicitat, în temeiul art. 14 din

Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării titlului de creanță

constând în adresa nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 emisă în baza Convenției de

emisiune nr. 3216 din 17 decembrie 2010 până la soluționarea în fond a acțiunii

în anulare a titlului de creanță.

În motivarea cererii modificatoare

s-a arătat că prin adresa nr. 933430 din 18 noiembrie 2010, act necomunicat

societății, Direcția de buget și contabilitate internă din cadrul A.N.A.F. a

declarat obligațiunile nerăscumpărate la data de 30 septembrie 2010 drept

creanță bugetară, actul menționat constituind în ceea ce o privește, titlu de

creanță.

Pârâta A.N.A.F. a formulat

întâmpinare și a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă pentru că adresa

nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 nu îndeplinește condițiile pentru a fi

calificată ca act administrativ, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

La 12 ianuarie 2011 reclamanta a

depus la dosar Scrisoarea de garanție bancară cu care a făcut dovada

consemnării cauțiunii de 22.055.924,36 lei.

Prin Încheierea din 14 ianuarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost admisă cererea reclamantei SC R.R.

SA, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 215 alin. (2)

din O.G. nr. 92/2003, a fost suspendată executarea actului până la pronunțarea

instanței de fond.

În motivarea soluției, instanța de

fond a reținut faptul că, în raport de dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr.

554/2004 și art. 41 din O.G. nr. 92/2003 și după o examinare sumară a adresei nr.

933430 din 16 noiembrie 2010 prin care s-a individualizat creanța pretins

datorată către pârâtă, actul a cărui suspendare se solicită are aparența unui

act administrativ fiscal și a apreciat că excepția inadmisibilității este

nefondată.

Pe fondul cererii de suspendare,

după examinarea sumară a actelor dosarului, fără a fi posibilă antamarea

fondului, instanța de fond a apreciat că cererea de suspendarea este fondată.

Condiția cazului bine justificat s-a

reținut că este îndeplinită în raport de împrejurarea că pârâta a eliberat

reclamantei certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 în care se

menționa că la data de 31 august 2010 nu figura în evidențele fiscale cu

obligații restante cuvenite către buget, pentru că ulterior prin adresa din 16

noiembrie 2010 s-a stabilit că la data de 30 septembrie 2010 reclamanta

datorează cu titlu de creanță bugetară suma de 2.205.592.436 lei.

Față de conținutul certificatului eliberat

la 10 septembrie 2010 cât și față de împrejurarea că datoria reținută în

sarcina reclamantei își are izvorul într-o convenție bilaterală ale cărei

clauze contractuale sunt interpretate diferit de ambele părți, fapt ce a

generat mai multe litigii de natură comercială, instanța de fond a reținut că

este creată o îndoială serioasă în privința legalității actului care stabilește

întinderea datoriei, de natură să justifice suspendarea executării acestuia.

Un motiv de îndoială în privința

legalității actului administrativ derivă din chiar împrejurarea că acesta a

fost emis cu neobservarea competențelor legale privind dreptul suveran al

instanțelor de judecată de a soluționa conflictele ivite cu prilejul executării

unei convenții civile/ comerciale.

În ceea ce privește invocarea de

către A.N.A.F. a sentinței civile nr. 7384 din 5 noiembrie 2010 a Judecătoriei

Sectorului 5 București, cu privire la modalitatea de executare a Convenției de

emisiune din 26 ianuarie 2004, instanța a reținut că, pe de o parte, această

hotărâre nu are putere de lucru judecat cât timp nu este irevocabilă, iar, pe

de altă parte, s-ar putea pune problema competenței examinării clauzelor

acestui act juridic bilateral.

În cazul dedus judecății, analiza

legalității interpretării modului de îndeplinire a obligațiilor asumate de

către R. prin Convenția de emisiune ce face obiectul litigiului de fond,

prezintă importanță împrejurarea că la data formulării cererii reclamanta

susține, cu dovezi, că toate obligațiunile au fost fie plătite, fie răscumpărate,

a considerat instanța de fond că face ca prezumția de legalitate de care se

bucură un act administrativ fiscal să fie pusă la îndoială.

Și condiția pagubei iminente ce s-ar

produce reclamantei în cazul executării imediate s-a apreciat că este îndeplinită

în cauză, nu numai în considerarea debitului în sine, incontestabil de mare, ci

și față de specificul activității reclamantei. Punerea în executare a actului,

în condițiile în care reclamanta nu beneficiază de lichidități de o astfel de

valoare, poate atrage dificultăți reale, în executarea obligațiilor

contractuale asumate, sistarea serviciilor și grave probleme sociale.

De asemenea, s-a reținut că actul

administrativ fiscal tinde la executarea unei obligații fiscale în valoare de

2.205.592.436 lei în condițiile în care întreaga cifră de afaceri previzionată

pentru acest an ar fi de aproximativ 6.000.000.000 lei și executarea nu se va

putea face decât prin încetarea activității, cu consecința disponibilizării

întregului personal, a întreruperii activității și a intrării prealabile în

insolvență, care odată declanșată nu mai poate fi reversibilă.

În final, instanța de fond a

apreciat că măsura suspendării dispusă în cauză este în acord și cu

Recomandarea nr. R/89/8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul

Consiliului Europei la 13 septembrie 1989.

Împotriva acestei încheieri au

declarat recurs Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția

Națională de Administrare Fiscală.

I. În recursul declarat de M.F.P.

s-au invocat următoarele motive de recurs:

încălcat formula de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

S-a arătat că un incident procedural

ivit anterior dezbaterii fondului cauzei s-a născut ca urmare a modului în care

SC R.R. SA a înțeles să-și aducă la îndeplinire obligația de a consemna

cauțiunea de 22.055.924 lei stabilită de instanță.

În raport de originalitatea modului

în care a fost consemnată cauțiunea (scrisoarea de garanție bancară) instanța a

gestionat „cerința” legală de consemnare a unei cauțiuni într-un mod la fel de

original: a apreciat că nu se impune comunicarea actelor depuse de reclamant

către pârâți în combaterea excepției inadmisibilității” cererii de suspendare,

acceptând depunerea documentelor după reținerea cauzei în pronunțare.

Prin nerespectarea dispozițiilor

procedurale privind comunicarea actelor de procedură și a principiului

contradictorialității ce guvernează procesul civil, M.F.P. a fost pus în

situația de a nu fi în măsură să-și formuleze apărările în raport de întregul

probatoriu administrat în cauză, mai ales că M.F.P. este reprezentantul

Statului român – creditor al SC R.R. SA.

Pe de altă parte, instanța fondului,

în soluționarea excepției „inadmisibilității” cererii de suspendare trebuia să

țină seama de cererea de suspendarea executării actului administrativ ce se

judecă după regulile de drept comun (în ședință publică, cu citarea părților,

de urgență și cu precădere).

Potrivit Codului de procedură

fiscală este necesară, pentru a se dispune suspendarea executării actului

administrativ, plata unei cauțiuni, iar în cauză s-a depus o scrisoare de

garanție bancară, dar aceasta nu reprezintă un instrument de plată efectiv.

La data când a rămas în pronunțare

(12 ianuarie 2011), judecătorul fondului nu avea certitudinea că suma de

22.055.924,36 lei a fost virată de SC R.R. SA în contul deschis la unitatea

bancară, iar excepția a fost soluționată în baza unor acte depuse la dosar

ulterior, care nu au fost comunicate pârâtului M.F.P.

care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Deși, potrivit art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., hotărârile trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților din hotărârea instanței de

fond, nu rezultă că au fost analizate apărările formulate de M.F.P.

Astfel, instanța de fond nu a indicat

motivele pentru care a apreciat care este raportul juridic născut, modificat

sau stins prin emiterea adresei nr. 933430 din 16 noiembrie 2010, dar au fost

înlăturate nemotivat apărările formulate de pârâtul Statul român prin M.F.P.,

lipsind astfel hotărârea de indicarea motivelor de fapt și de drept pentru care

s-au înlăturat aceste apărări.

legal (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și pentru că

recursul este declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate

fi atacată cu apel (motiv de recurs prevăzut de art. 304

1

C. proc.

civ.).

În cadrul acestor motive de recurs

s-a invocat faptul că documentul din 16 noiembrie 2010 a fost calificat

diferit:

- reclamanta l-a calificat ca fiind

„titlu de creanță”;

- instanța de judecată a calificat

documentul ca fiind un „act” sau „act administrativ fiscal”;

- Ministerul Finanțelor Publice a

calificat documentul ca fiind „o adresă internă a A.N.A.F.”.

În raport de prevederile art. 14 din

Legea nr. 554/2004, se impune formularea unei plângeri adresate autorității

pentru a se cere în instanță suspendarea actului administrativ.

În cauză, reclamanta a depus la

dosarul instanței „contestația” depusă în data de 7 decembrie 2010 la D.G.A.M.C., iar aceasta pare să confirme punctul de vedere al M.F.P.

Deși instanța de fond a făcut

referiri la dispozițiile art. 41 C. proc. fisc. care definește noțiunea de act

administrativ-fiscal, nu a înțeles să interpreteze dispozițiile acestui articol

prin coroborare cu prevederile art. 43 din același act normativ care definește

elementele pe care trebuie să le conțină acesta pentru a fi catalogat drept act

administrativ fiscal.

S-a apreciat de către instanța de

fond că „actul” este titlu de creanță pentru că prin el se individualizează/

stabilesc obligații fiscale, însă, s-a ignorat faptul că suma ce face obiectul

prezentului litigiu nu este o creanță fiscală ci o creanță bugetară.

Faptul că reclamanta a formulat

plângere prealabilă în temeiul art. 205 C. proc. fisc., nu poate conduce la

ideea că actul poate fi calificat ca fiind un act administrativ.

Pentru că și-a însușit susținerile

reclamantei, instanța a extins aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004 și în

cazul unor acte emise de A.N.A.F. fără ca prin aceasta să se dea naștere, să se

modifice sau să se stingă raporturi juridice.

S-a invocat în motivele de recurs că

hotărârea cuprinde considerente contradictorii.

Astfel, cu privire la nelegalitatea

actului a cărui suspendare se solicită, s-a afirmat că obligațiunile au fost

fie plătite fie răscumpărate, adică faptul că Statul român este acționarul SC R.R.

SA.

Însă, acest fapt este infirmat de

demersurile reclamantei prin care aceasta urmărește stingerea obligației

printr-o altă modalitate decât plata, dar nu pot fi interpretate în sensul că

„obligația de plată s-a stins”.

În ceea ce privește modul în care

instanța de judecată a reținut că în cauză sunt îndeplinite cele două condiții

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, s-a apreciat că hotărârea este

dată cu aplicarea greșită a legii.

Hotărârea instanței de fond privind

îndeplinirea condiției referitoare la „cazul bine justificat” este criticată

sub trei aspecte:

- o parte din hotărâre constă în

redarea unei decizii pronunțate anterior (Decizia nr. 3015 din 23 septembrie 2008);

- motivarea reținerii îndeplinirii

condiției prin prisma certificatului de atestare fiscală nu a ținut seama de

actele de la dosar, deoarece adresa nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 nu

reprezintă un certificat de atestare fiscală și orice comparație cu

certificatul din 10 septembrie 2010, este lipsit de relevanță;

- judecătorul a pronunțat o hotărâre

„pe fond” constatând că reclamanta a depus dovezi din care rezultă faptul că

Statul român este acționar al SC R.R. SA.

Referitor la îndeplinirea condiției

„pagubei iminente” se critică hotărârea instanței pentru că:

- instanța a plecat de la premisa

(falsă) potrivit căreia intenția creditorului este aceea de a „lichida”

patrimoniul debitorului prin vânzarea activelor, deși nu există acte la dosar

care să ateste acest fapt.

Statul român nu a dorit decât să

aplice acele măsuri care să garanteze îndeplinirea de către R.R. a obligațiilor

datorate bugetului de stat general consolidat, mai ales că a existat anterior

scadenței, intenția societății de a-și greva toate actele în favoarea unui

creditor privat.

- instanța a plecat de la premisa

(falsă) potrivit căreia luarea de măsuri este de natură să ducă la intrarea în

insolvență care odată declanșată nu mai poate fi reversibilă, însă, Legea nr. 85/2005

nu conține asemenea prevederi;

A fost indicat de către recurent, în

fața instanței de fond o serie de hotărâri adoptate de Adunarea Generală

Extraordinară a Acționarilor SC R.R. SA la 14 septembrie 2010 prin care se

afirmă intenția de a-și gaja întreg patrimoniul în favoarea unui singur

creditor, ceea ce ar putea îngreuna executarea obligației de plată către Statul

român – creditor al SC R.R. SA.

Instanța a optat pentru suspendarea

adresei pentru că cifra de afaceri ar fi de 6.000.000.000 lei (aproximativ 513

milioane euro) însă s-a ignorat faptul că pentru o creanță de peste 720

milioane dolari SUA a unui creditor privat urma să fie gajat întregul

patrimoniu al reclamantei și s-a creat astfel o situație discriminatorie între

cei doi creditori.

În ceea ce privește trimiterile din

hotărârea instanței de fond privind Recomandarea (89)8 s-a apreciat că se impun

următoarele aprecieri:

Instanța de fond a invocat această

recomandare dar fără a se referi și la faptul că aceasta privește asigurarea de

măsuri de protecție provizorie fără a împiedica în mod inutil urmărirea

interesului public.

S-a solicitat admiterea recursului,

în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, iar, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii

acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

II. În recursul declarat de Agenția

Națională de Administrare Fiscală au fost invocate următoarele motive de

recurs:

304 pct. 5 C. proc. civ. pentru că încheierea a fost dată cu încălcarea

normelor de procedură prevăzute sub sancțiune nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Având în vedere definiția dată

hotărârilor în art. 255 C. proc. civ. și obiectul dosarului, suspendarea

executării actului din 16 noiembrie 2010, instanța de fond trebuia să pronunțe

o sentință și nu o încheiere, deoarece aceasta din urmă este dată în cursul

judecății și nu poate soluționa fondul acestei cauze.

O altă formă procedurală încălcată

de către instanța de fond este arătată chiar în considerentele încheierii

pronunțate și privește modul de desfășurare al actului de justiție pentru că au

fost încălcate principiile contradictorialității și dreptul la un proces

echitabil, fiind depuse la dosar înscrisuri după încheierea dezbaterilor, adică

termenul de amânare a pronunțării și nu au fost comunicate părților.

A treia formă de procedură încălcată

se referă la modul în care a fost considerată consemnată cauțiunea.

Astfel, instanța de fond a apreciat

că este îndeplinită condiția plății cauțiunii prin depunerea scrisorii de

garanție bancară, dar aceasta nu face dovada că suma se află la dispoziția

instanței ci se menționează numai faptul că această sumă ar urma să fie plătită

după primirea unei cereri de plată.

Mai mult, față de dispozițiile art. 723

1

alin. (1) C. proc. civ., sesizarea de garanție bancară este valabilă până la 11

ianuarie 2012.

Pentru aceste motive s-a solicitat

admiterea recursului, casarea încheierii și trimiterea cauzei spre rejudecare

la instanța de fond.

304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină.

În considerentele Încheierii nr. 22/CA

din 14 ianuarie 2011 nu se regăsesc motivele de fapt și de drept pentru care au

fost respinse apărările formulate atât în întâmpinarea depusă cât și prin

concluziile scrise și, de aceea, s-a solicitat admiterea recursului, casarea

încheierii și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare.

304 pct. 8 C. proc. civ. și cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii s-a apreciat că hotărârea instanței de fond a fost

dată cu aplicarea greșită a legii.

Deși instanța de fond a respins, în

considerentele încheierii, că excepția este nefondată, în dispozitiv nu s-a

pronunțat cu privire la aceasta.

Calificând adresa din 16 noiembrie 2010

ca fiind un înscris care „aparținea unui act administrativ fiscal”, instanța a

apreciat greșit actul juridic dedus judecății.

S-a solicitat să se constată că

adresa din 16 noiembrie 2010 nu dă naștere, nu modifică și nu stinge raporturi

juridice și, de aceea, în raport de art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, instanța nu se putea pronunța dacă nu

era sigură că acesta este un act administrativ.

Adresa din 16 noiembrie 2010

reprezintă un act anterior declanșării procedurii de executare silită, putând

fi analizată sub aspectul legalității numai în cadrul contestației la

executarea silită demarată și numai de instanța judecătorească competentă.

Prin ea se constată o situație

preexistentă, având caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi, atâta

vreme cât datoria menționată în cuprinsul acesteia exista la un moment anterior

emiterii acesteia și, de aceea, ea nu produce efecte juridice prin ea însăși.

S-a susținut că adresa din 16

noiembrie 2010 reprezintă numai o înștiințare transmisă de direcția din cadrul

instituției către o altă direcție nu actul administrativ fiscal în baza căruia

s-a emis somația și titlul executoriu din 17 noiembrie 2010.

Art. 141 C. proc. civ. stabilește că

un titlu de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța este

scadentă, or, din simpla lecturare a adresei din 16 noiembrie 2010 rezultă că

acesta nu stabilește vreun termen de plată care este fixat numai pentru viitor.

Dacă ar fi fost un înscris prin care

să se stabilească, să se modifice ori să se stingă drepturi și obligații

fiscale, acesta ar fi fost comunicat și contribuabilului care este parte a

raportului juridic prevăzut de art. 41 din O.G. nr. 92/2003.

S-a apreciat ca fiind greșite și

concluziile instanței de fond cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Aspecte referitoare la cazul bine

justificat

Instanța de fond face referire la

certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 dar fără a observa că

prin adresa din 16 noiembrie 2010 se arată soldul unui cont la data de 30

septembrie 2010 sumă care corespunde obligației de plată care a devenit

scadentă la 30 septembrie 2010, conform O.U.G. nr. 118/2003 și nu avea cum să

se regăsească în certificatul emis la 31 septembrie 2010.

Nu s-au arătat care sunt prevederile

legale pe care unitatea administrativă nu le-a socotit, ori dispozițiile

exprese încălcate.

Sunt criticate susținerile instanței

de fond cu privire la faptul că obligațiunile au fost fie plătite, fie

răscumpărate, deoarece reclamanta nu a plătit și nici nu a răscumpărat în

totalitate obligațiunile emise, ci doar a efectuat o plată de 54.000.000 euro

pentru care a răscumpărat 2.187.000 obligațiuni, iar diferența până la

22.812.098 obligațiuni a fost convertită în acțiuni.

Aspecte referitoare la prevenirea

unei pagube iminente

Prin prisma valorii de plată nu se

îndeplinesc de plano condițiile pentru a accepta că în cazul executării actelor

administrative se produc efecte negative numai asupra contribuabilului și nu și

Statului care se vede în situația de a aștepta să privească executarea

raportului juridic mai târziu decât s-a prevăzut sau reglementat.

Chiar dacă suma pe care Statul român

o are de recuperat este mare, trebuie avut în vedere că societatea a avut la

dispoziție 7 ani pentru a plăti obligațiunile emise, iar suma pe care

reclamanta o are de plătit reprezintă aproximativ 36% din cifra de afaceri

estimată pentru anul 2011.

S-a solicitat admiterea recursului,

modificarea încheierii în sensul respingerii cererii de suspendare, în

principal, ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca nefondată.

După examinarea motivelor de recurs,

a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite cele două

recursuri, dar pentru următoarele considerente:

Mai întâi, se poate observa că,

chiar dacă motivarea este diferită, s-au invocat motive de recurs identice și

acestea vor fi analizate împreună.

304 pct. 5 C. proc. civ. prevede că este nelegală hotărârea dată când instanța

a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ.

În privința acestui motiv, trei au

fost criticile aduse hotărârii de fond în cele două recursuri:

a) instanța a pronunțat o

„încheiere” și nu o „sentință”;

b) nu a fost respectat principiul

contradictorialității și dreptul la un proces echitabil pentru că nu au fost

comunicate înscrisurile depuse de reclamantă în termenul de pronunțare;

c) nu a fost îndeplinită condiția

depunerii cauțiunii pentru că „scrisoarea de garanție bancară” nu face dovada

plății acesteia.

Prima critică este nefondată

deoarece faptul că instanța de fond a numit hotărârea sa prin care a soluționat

cererea de suspendare „încheiere” și nu „sentință”, nu duce la nulitatea

acesteia.

Este adevărat că art. 255 alin. (1)

C. proc. civ. prevede că „hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în

primă instanță se numesc „sentințe”, iar conform art. 255 alin. (2) C. proc.

civ. „Toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc

„încheieri”.

Chiar art. 14 alin. (4) din Legea nr.

554/2004 prevede, în mod expres, faptul că „Hotărârea prin care se pronunță

suspendarea este executorie de drept”, dar nu se poate susține că „încheierea”

nu este o hotărâre.

Trebuie subliniat faptul că art. 304

pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că

„actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar

necompetent se vor declara nule numai facă prin aceasta s-a pricinuit părții o

vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.

Pentru că recurenții nu au făcut

dovada vătămării produse ca urmare a faptului că hotărârea a fost denumită

„încheiere” și nu „sentință”, nu vor fi reținute aceste critici.

Criticile potrivit cărora nu a fost

respectat principiul contradictorialității și dreptul la un proces echitabil,

sunt fondate.

Așa cum rezultă din considerentele

Încheierii din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța – secția contencios

administrativ și fiscal, la acea dată, în cadrul discuțiilor legate de

îndeplinirea condiției plății cauțiunii, instanța de fond a primit scrisoare de

garanție bancară, urmând a se verifica dacă aceasta poate fi consemnată la Registrul de cauțiuni al instanței și s-a amânat pronunțarea pentru a se depune dovezi din care

să rezulte confirmarea de către bancă.

Asemenea confirmări au fost depuse

la 13 ianuarie 2011, iar instanța de fond a dispus amânarea pronunțării la 14

ianuarie 2010, dar fără a comunica acele înscrisuri, respectiv scrisoarea de

confirmare și extrasul de cont.

Nu se poate aprecia că acele

înscrisuri nu sunt probe, mai ales că ele au fost solicitate de instanță și

erau cele care dovedeau îndeplinirea unei condiții pentru ca instanța să poată

dispune suspendarea executării unui act administrativ: cauțiunea.

Referitor la condiția impusă de art.

215 alin. (2) C. proc. fisc., se impun următoarele precizări:

Art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. dă

posibilitatea suspendării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004,

dacă este depusă o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar

în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de

până la 2.000 lei.

Codul de procedură fiscală nu

conține prevederi exprese cu privire la cauțiune astfel că sunt aplicabile

dispozițiile art. 723

1

C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 723

1

alin. (1) C. proc. civ., suma datorată de parte cu titlu de cauțiune se depune,

după caz, la Trezoreria Statului, Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. SA

sau la orice altă instituție bancară pe numele părții respective, la dispoziția

instanței.

Reclamanta-intimată susține că prin

prezentarea scrisorii de garanție bancară a fost îndeplinită condiția impusă de

art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., însă între modalitatea de consemnare a

cauțiunii și scrisoarea de garanție bancară există diferențe.

Mai întâi, că art. 723

1

C.

proc. civ. nu face referire la scrisoarea de garanție bancară ca fiind o

modalitate de consemnare a cauțiunii.

În al doilea rând, chiar intimata

recunoaște că a ales varianta scrisorii de garanție bancară pentru a beneficia

de dobânzile pe care o astfel de sumă le produce pe durata blocării în contul

bancar. Însă, pentru sumele consemnate cu titlu de cauțiune la dispoziția

instanței nu se pot primi dobânzi ca la orice depozit, chiar dacă sumele pot fi

consemnate la orice instituție bancară.

Tocmai pornind de la rațiunea pentru

care legea a instituit plata unei cauțiuni, aceea de a asigura creditorului

disponibilitatea fondurilor menite a acoperi eventualul prejudiciu creat prin

suspendare în cazul în care acțiunea de fond s-ar dovedi a fi neîntemeiată, se

constată că prin prezentarea scrisorii de garanție bancară nu se ajunge la

atingerea scopului pentru care a fost instituită.

Într-adevăr, prin scrisoarea de

garanție bancară, banca se angajează să plătească o sumă ce este indicată

expres în favoarea unei alte persoane, însă această obligație este una pe un

anumit termen, în speță, termenul fiind 11 ianuarie 2012. Or, în cazul

cauțiunii, așa cum este reglementată de art. 723

1

C. proc. civ. nu

este stabilit un termen și numai în acest fel se poate da eficiență

dispozițiilor art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ., respectiv să fie

eliberată celui care a depus-o în măsura în care cel îndreptățit în cauză nu a

formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea

termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărârea irevocabilă, s-a

soluționat fondul cauzei sau dacă partea interesată declară în mod expres că nu

urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

Fiind fixat un termen, scrisoarea de

garanție bancară nu mai poate fi folosită după expirarea acestuia pentru că

chiar în cuprinsul scrisorii se precizează că angajamentul băncii expiră la

acea dată, iar prelungirea termenului se poate face numai cu acordul băncii

emitente a scrisorii de garanție bancară.

Toate acestea dovedesc faptul că

scrisoarea de garanție bancară nu poate constitui o dovadă a plății cauțiunii,

în sensul art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. și această critică din motivele de

recurs este fondată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. respectiv critica referitoare la nemotivarea hotărârii

instanței de fond este nefondat.

Într-adevăr, potrivit art. 261 C.

proc. civ., judecătorul are obligația de a-și motiva în fapt și în drept,

hotărârile pronunțate, de a prezenta argumentele părților și motivele pentru

care au fost înlăturate cererile, însă, în cauză, hotărârea instanței de fond

este motivată, instanța de fond a prezentat argumentele care au dus la soluția

adoptată, dar nu este obligatoriu ca instanța să răspundă fiecărui argument

invocat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 și cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și cel prevăzut de

art. 304

1

C. proc. civ., vor fi analizate împreună, pentru că în

esență, criticile din cele două recursuri sunt aproape identice și se referă la

următoarele aspecte:

a) greșita soluționare a excepției

inadmisibilității plecând de la caracterizarea adresei din 16 noiembrie 2010 ca

fiind un act administrativ fiscal;

b) neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/ 2004, respectiv „cazul bine justificat”

și „paguba iminentă”.

Criticile ce vizează greșita

soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii sunt nefondate.

Instanța de fond a respins excepția

inadmisibilității invocată, excepție bazată pe lipsa caracterului de act

administrativ fiscal a adresei din 16 noiembrie 2010 ce a fost contestată în

procedura prealabilă administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Pentru analiza dacă excepția

inadmisibilității cererii a fost soluționată corect de instanța de fond astfel

cum a fost invocată, Înalta Curte va avea în vedere că a fost învestită cu

soluționarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ individual, în

condițiile dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul

administrativ.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7

a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la

pronunțarea instanței de fond”.

Din interpretarea logico-juridică a

textului de lege în temeiul căruia a fost formulată cererea reclamantului,

rezultă că o condiție de admisibilitate, impusă de legiuitor pentru ca instanța

să poată fi investită cu soluționarea unei astfel de cereri, constă în aceea ca

reclamantul să facă dovada că a sesizat autoritatea publică care a emis actul

cu plângere prealabilă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Cum din actele dosarului rezultă,

fără putință de tăgadă, că reclamantul a formulat plângere prealabilă, în

condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, sub acest aspect cererea este

admisibilă.

Tot în rândul cererii de suspendare,

ca o condiție de admisibilitate, instanța trebuie să verifice dacă actul a

cărui suspendare se solicită este unul administrativ, însă în cadrul cererii de

suspendare se analizează caracterul actului numai în mod aparent.

În speță, adresa din 16 noiembrie 2010

emisă de A.N.A.F. – Direcția de buget și contabilitate internă este un act

administrativ fiscal atipic.

Potrivit art. 4

1

C. proc.

fisc., actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent

în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea

drepturilor și obligațiilor fiscale.

Este adevărat că în art. 43 C. proc.

fisc. sunt reglementate elementele pe care trebuie să le conțină un act

administrativ fiscal și că este obligatorie, potrivit art. 44 alin. (1) C. proc.

fisc., comunicarea acestuia către contribuabilul căruia îi este destinat și, de

aceea, se reține faptul că suntem în prezența unui act administrativ fiscal atipic.

Prin acest act administrativ fiscal

emis la 16 noiembrie 2010, s-a individualizat creanța bugetară în baza căreia a

fost emis titlul executoriu din 17 noiembrie 2010.

Susținerile recurentelor că adresa

din 16 noiembrie 2010 ar reprezenta numai o simplă informare sunt contrazise

chiar de mențiunile din cuprinsul titlul executoriu care a fost emis în baza

Convenției de emisiune din 26 ianuarie 2004, a O.U.G. nr. 118/2003 și în baza

adresei din 16 noiembrie 2010.

Faptul că o asemenea adresă nu se

regăsește în nicio reglementare de natură financiar-fiscală este dat de natura

specifică a raporturilor prevăzute de O.U.G. nr. 118/2003 cu privire la

creanțele bugetare ale reclamantei, de aici rezultând și caracterul atipic al

actului a cărui suspendare se cere.

c) sunt fondate, însă, criticile

referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv „cazul bine justificat” și „paguba iminentă”.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 „În cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea actelor administrative

reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, chiar

dacă actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul

său, se bucură de prezumția de autenticitate și pe cea de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție la care

poate ajunge instanța de contencios administrativ, dar numai dacă sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Referitor la îndeplinirea condiției

„cazului bine justificat”, se constată că susținerile instanței sunt nefondate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. t)

din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat presupune împrejurări legate de

starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ.

Pentru a fi considerată îndeplinită

condiția „cazului bine justificat” se cere să fie prezentate argumente aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Reclamanta nu a prezentat asemenea

dovezi, iar cele reținute de instanța de fond nu reprezintă asemenea dovezi.

Împrejurarea că a fost eliberat

certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 în care se menționa că

reclamanta nu figura la data de 31 august 2010 în evidențele fiscale cu

obligații curente restante către buget nu este un indiciu de natură a crea o

îndoială serioasă în privința legalității actului a cărui suspendare se

solicită. În adresa din 16 noiembrie 2010 emisă de Direcția de Buget și

Contabilitate internă s-a comunicat către Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili suma datorată cu titlu de creanță bugetară datorată

potrivit O.U.G. nr. 118/2003, iar conform art. 6 din acest act normativ

„dobânzile, sumele rezultate din transferul obligațiunilor prevăzute de

prezenta ordonanță de urgență, precum și cele aferente răscumpărării acestora

sunt supuse regimului juridic al creanțelor bugetare”.

Faptul că există litigii de natură

comercială legate de interpretarea dispozițiilor legale nu constituie nici el o

îndoială serioasă în legătură cu actul emis.

Nu poate constitui o asemenea dovadă

nici faptul că reclamanta susține că obligațiile au fost fie plătite, fie

răscumpărate, deoarece aceasta este o problemă care va fi analizată în cadrul

acțiunii în anulare, iar în cadrul acțiunii ce are ca obiect suspendarea

actului nu poate fi prejudiciat fondul, așa cum chiar instanța de fond susține.

Toate susținerile părților legate de răscumpărarea obligațiunilor emise vor

face obiectul analizei instanței de fond în cadrul acțiunii în anulare.

Prin emiterea actului a cărui

suspendare se solicită nu s-a adus atingere dreptului instanțelor de a

soluționa litigiile ivite în legătură cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 118/2003.

Paguba iminentă este definită în art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/ 2004 ca fiind prejudiciul material

viitor dar previzibil cu evidență.

În privința condiției „pagubei

iminente” se constată că instanța de fond, atunci când a verificat modul de

îndeplinire a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, a avut

în vedere valoarea debitului și efectele pe care le-ar produce executarea

acestuia.

Referitor la valoarea debitului,

trebuie subliniat faptul că acesta nu reprezintă de plano o dovadă a

îndeplinirii condiției pagubei iminente.

Paguba, așa cum cer dispozițiile

legale, se referă la prejudiciul material viitor, dar previzibil. Ar trebui

precizat faptul că, potrivit art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 118/2003, scadența

obligațiunilor va fi de maximum 7 ani. Prin urmare, reclamanta avea

posibilitatea de a răscumpăra obligațiunile într-un interval de 7 ani și să nu

se ajungă la scadență, adică la 30 septembrie 2010.

În același timp, ar trebui raportată

valoarea debitului și la cifra de afaceri a reclamantei.

În aprecierea îndeplinirii condiției

pagubei iminente nu pot fi reținute susținerile instanței de fond legate de

caracterul ireversibil al procedurii insolvenței, în raport de dispozițiile

Legii nr. 85/2006.

Instanța a invocat, în sprijinul

admiterii cererii de suspendare și Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de

protecție care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante,

respectiv ale societății, ale destinatarului actului, ale terțelor persoane.

În acest context, ar putea fi avut

în vedere atunci când se analizează posibilitatea suspendării executării

actului emis de autoritate, faptul că Adunarea Generală Extraordinară a

Acționarilor SC R.R. SA a adoptat, la 14 septembrie 2010, o serie de hotărâri

prin care au aprobat gajarea bunurilor mobile, imobile și părți sociale

deținute de reclamantă la alte societăți, în favoarea unui alt creditor.

Pentru considerentele expuse, în

baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi

admise cererile, va fi modificată sentința atacată în sensul respingerii

cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de

Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 22 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța – secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul

că respinge cererea de suspendare astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 iunie 2011.