ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3571/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța – secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de Agenția de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la soluționarea cauzei de fond având ca obiect anularea aceleași decizii.

În motivarea cererii s-a arătat că prin Decizia nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 Ministerul Finanțelor Publice prin A.N.A.F. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a instituit măsuri asigurătorii asupra patrimoniului reclamantei pentru a proteja recuperarea unei pretinse creanțe fiscale în cuantum de 1.948.378.071,9 lei. La 18 decembrie 2010 reclamanta a depus o cerere de modificare prin care a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării titlului de creanță constând în adresa nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 emisă în baza Convenției de emisiune nr. 3216 din 17 decembrie 2010 până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare a titlului de creanță.

În motivarea cererii modificatoare s-a arătat că prin adresa nr. 933430 din 18 noiembrie 2010, act necomunicat societății, Direcția de buget și contabilitate internă din cadrul A.N.A.F. a declarat obligațiunile nerăscumpărate la data de 30 septembrie 2010 drept creanță bugetară, actul menționat constituind în ceea ce o privește, titlu de creanță. Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă pentru că adresa nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 nu îndeplinește condițiile pentru a fi calificată ca act administrativ, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La 12 ianuarie 2011 reclamanta a depus la dosar Scrisoarea de garanție bancară cu care a făcut dovada consemnării cauțiunii de 22.055.924,36 lei.

2. Soluția instanței de fond Prin Încheierea din 14 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost admisă cererea reclamantei SC R.R. SA, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, a fost suspendată executarea actului până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea soluției, instanța de fond a reținut faptul că, în raport de dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și art. 41 din O.G. nr. 92/2003 și după o examinare sumară a adresei nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 prin care s-a individualizat creanța pretins datorată către pârâtă, actul a cărui suspendare se solicită are aparența unui act administrativ fiscal și a apreciat că excepția inadmisibilității este nefondată.

Pe fondul cererii de suspendare, după examinarea sumară a actelor dosarului, fără a fi posibilă antamarea fondului, instanța de fond a apreciat că cererea de suspendarea este fondată. Condiția cazului bine justificat s-a reținut că este îndeplinită în raport de împrejurarea că pârâta a eliberat reclamantei certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 în care se menționa că la data de 31 august 2010 nu figura în evidențele fiscale cu obligații restante cuvenite către buget, pentru că ulterior prin adresa din 16 noiembrie 2010 s-a stabilit că la data de 30 septembrie 2010 reclamanta datorează cu titlu de creanță bugetară suma de 2.205.592.436 lei.

Față de conținutul certificatului eliberat la 10 septembrie 2010 cât și față de împrejurarea că datoria reținută în sarcina reclamantei își are izvorul într-o convenție bilaterală ale cărei clauze contractuale sunt interpretate diferit de ambele părți, fapt ce a generat mai multe litigii de natură comercială, instanța de fond a reținut că este creată o îndoială serioasă în privința legalității actului care stabilește întinderea datoriei, de natură să justifice suspendarea executării acestuia. Un motiv de îndoială în privința legalității actului administrativ derivă din chiar împrejurarea că acesta a fost emis cu neobservarea competențelor legale privind dreptul suveran al instanțelor de judecată de a soluționa conflictele ivite cu prilejul executării unei convenții civile/ comerciale.

În ceea ce privește invocarea de către A.N.A.F. a sentinței civile nr. 7384 din 5 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 5 București, cu privire la modalitatea de executare a Convenției de emisiune din 26 ianuarie 2004, instanța a reținut că, pe de o parte, această hotărâre nu are putere de lucru judecat cât timp nu este irevocabilă, iar, pe de altă parte, s-ar putea pune problema competenței examinării clauzelor acestui act juridic bilateral. În cazul dedus judecății, analiza legalității interpretării modului de îndeplinire a obligațiilor asumate de către R. prin Convenția de emisiune ce face obiectul litigiului de fond, prezintă importanță împrejurarea că la data formulării cererii reclamanta susține, cu dovezi, că toate obligațiunile au fost fie plătite, fie răscumpărate, a considerat instanța de fond că face ca prezumția de legalitate de care se bucură un act administrativ fiscal să fie pusă la îndoială.

Și condiția pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate s-a apreciat că este îndeplinită în cauză, nu numai în considerarea debitului în sine, incontestabil de mare, ci și față de specificul activității reclamantei. Punerea în executare a actului, în condițiile în care reclamanta nu beneficiază de lichidități de o astfel de valoare, poate atrage dificultăți reale, în executarea obligațiilor contractuale asumate, sistarea serviciilor și grave probleme sociale. De asemenea, s-a reținut că actul administrativ fiscal tinde la executarea unei obligații fiscale în valoare de 2.205.592.436 lei în condițiile în care întreaga cifră de afaceri previzionată pentru acest an ar fi de aproximativ 6.000.000.000 lei și executarea nu se va putea face decât prin încetarea activității, cu consecința disponibilizării întregului personal, a întreruperii activității și a intrării prealabile în insolvență, care odată declanșată nu mai poate fi reversibilă.

În final, instanța de fond a apreciat că măsura suspendării dispusă în cauză este în acord și cu Recomandarea nr. R/89/8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei încheieri au declarat recurs Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală. I. În recursul declarat de M.F.P. s-au invocat următoarele motive de recurs: 1. Prin hotărârea dată instanța a încălcat formula de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). S-a arătat că un incident procedural ivit anterior dezbaterii fondului cauzei s-a născut ca urmare a modului în care SC R.R.

SA a înțeles să-și aducă la îndeplinire obligația de a consemna cauțiunea de 22.055.924 lei stabilită de instanță. În raport de originalitatea modului în care a fost consemnată cauțiunea (scrisoarea de garanție bancară) instanța a gestionat „cerința” legală de consemnare a unei cauțiuni într-un mod la fel de original: a apreciat că nu se impune comunicarea actelor depuse de reclamant către pârâți în combaterea excepției inadmisibilității” cererii de suspendare, acceptând depunerea documentelor după reținerea cauzei în pronunțare. Prin nerespectarea dispozițiilor procedurale privind comunicarea actelor de procedură și a principiului contradictorialității ce guvernează procesul civil, M.F.P. a fost pus în situația de a nu fi în măsură să-și formuleze apărările în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, mai ales că M.F.P.

este reprezentantul Statului român – creditor al SC R.R. SA. Pe de altă parte, instanța fondului, în soluționarea excepției „inadmisibilității” cererii de suspendare trebuia să țină seama de cererea de suspendarea executării actului administrativ ce se judecă după regulile de drept comun (în ședință publică, cu citarea părților, de urgență și cu precădere). Potrivit Codului de procedură fiscală este necesară, pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, plata unei cauțiuni, iar în cauză s-a depus o scrisoare de garanție bancară, dar aceasta nu reprezintă un instrument de plată efectiv. La data când a rămas în pronunțare (12 ianuarie 2011), judecătorul fondului nu avea certitudinea că suma de 22.055.924,36 lei a fost virată de SC R.R.

SA în contul deschis la unitatea bancară, iar excepția a fost soluționată în baza unor acte depuse la dosar ulterior, care nu au fost comunicate pârâtului M.F.P. 2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Deși, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților din hotărârea instanței de fond, nu rezultă că au fost analizate apărările formulate de M.F.P. Astfel, instanța de fond nu a indicat motivele pentru care a apreciat care este raportul juridic născut, modificat sau stins prin emiterea adresei nr. 933430 din 16 noiembrie 2010, dar au fost înlăturate nemotivat apărările formulate de pârâtul Statul român prin M.F.P., lipsind astfel hotărârea de indicarea motivelor de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat aceste apărări.

3. Hotărârea este lipsită de temei legal (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și pentru că recursul este declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel (motiv de recurs prevăzut de art. 304 1 C. proc. civ.). În cadrul acestor motive de recurs s-a invocat faptul că documentul din 16 noiembrie 2010 a fost calificat diferit: - reclamanta l-a calificat ca fiind „titlu de creanță”; - instanța de judecată a calificat documentul ca fiind un „act” sau „act administrativ fiscal”; - Ministerul Finanțelor Publice a calificat documentul ca fiind „o adresă internă a A.N.A.F.”. În raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, se impune formularea unei plângeri adresate autorității pentru a se cere în instanță suspendarea actului administrativ.

În cauză, reclamanta a depus la dosarul instanței „contestația” depusă în data de 7 decembrie 2010 la D.G.A.M.C., iar aceasta pare să confirme punctul de vedere al M.F.P. Deși instanța de fond a făcut referiri la dispozițiile art. 41 C. proc. fisc. care definește noțiunea de act administrativ-fiscal, nu a înțeles să interpreteze dispozițiile acestui articol prin coroborare cu prevederile art. 43 din același act normativ care definește elementele pe care trebuie să le conțină acesta pentru a fi catalogat drept act administrativ fiscal. S-a apreciat de către instanța de fond că „actul” este titlu de creanță pentru că prin el se individualizează/ stabilesc obligații fiscale, însă, s-a ignorat faptul că suma ce face obiectul prezentului litigiu nu este o creanță fiscală ci o creanță bugetară.

Faptul că reclamanta a formulat plângere prealabilă în temeiul art. 205 C. proc. fisc., nu poate conduce la ideea că actul poate fi calificat ca fiind un act administrativ. Pentru că și-a însușit susținerile reclamantei, instanța a extins aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004 și în cazul unor acte emise de A.N.A.F. fără ca prin aceasta să se dea naștere, să se modifice sau să se stingă raporturi juridice. S-a invocat în motivele de recurs că hotărârea cuprinde considerente contradictorii. Astfel, cu privire la nelegalitatea actului a cărui suspendare se solicită, s-a afirmat că obligațiunile au fost fie plătite fie răscumpărate, adică faptul că Statul român este acționarul SC R.R. SA. Însă, acest fapt este infirmat de demersurile reclamantei prin care aceasta urmărește stingerea obligației printr-o altă modalitate decât plata, dar nu pot fi interpretate în sensul că „obligația de plată s-a stins”.

În ceea ce privește modul în care instanța de judecată a reținut că în cauză sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, s-a apreciat că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii. Hotărârea instanței de fond privind îndeplinirea condiției referitoare la „cazul bine justificat” este criticată sub trei aspecte: - o parte din hotărâre constă în redarea unei decizii pronunțate anterior (Decizia nr. 3015 din 23 septembrie 2008); - motivarea reținerii îndeplinirii condiției prin prisma certificatului de atestare fiscală nu a ținut seama de actele de la dosar, deoarece adresa nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 nu reprezintă un certificat de atestare fiscală și orice comparație cu certificatul din 10 septembrie 2010, este lipsit de relevanță; - judecătorul a pronunțat o hotărâre „pe fond” constatând că reclamanta a depus dovezi din care rezultă faptul că Statul român este acționar al SC R.R.

SA. Referitor la îndeplinirea condiției „pagubei iminente” se critică hotărârea instanței pentru că: - instanța a plecat de la premisa (falsă) potrivit căreia intenția creditorului este aceea de a „lichida” patrimoniul debitorului prin vânzarea activelor, deși nu există acte la dosar care să ateste acest fapt. Statul român nu a dorit decât să aplice acele măsuri care să garanteze îndeplinirea de către R.R. a obligațiilor datorate bugetului de stat general consolidat, mai ales că a existat anterior scadenței, intenția societății de a-și greva toate actele în favoarea unui creditor privat. - instanța a plecat de la premisa (falsă) potrivit căreia luarea de măsuri este de natură să ducă la intrarea în insolvență care odată declanșată nu mai poate fi reversibilă, însă, Legea nr. 85/2005 nu conține asemenea prevederi; A fost indicat de către recurent, în fața instanței de fond o serie de hotărâri adoptate de Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor SC R.R.

SA la 14 septembrie 2010 prin care se afirmă intenția de a-și gaja întreg patrimoniul în favoarea unui singur creditor, ceea ce ar putea îngreuna executarea obligației de plată către Statul român – creditor al SC R.R. SA. Instanța a optat pentru suspendarea adresei pentru că cifra de afaceri ar fi de 6.000.000.000 lei (aproximativ 513 milioane euro) însă s-a ignorat faptul că pentru o creanță de peste 720 milioane dolari SUA a unui creditor privat urma să fie gajat întregul patrimoniu al reclamantei și s-a creat astfel o situație discriminatorie între cei doi creditori. În ceea ce privește trimiterile din hotărârea instanței de fond privind Recomandarea (89)8 s-a apreciat că se impun următoarele aprecieri: Instanța de fond a invocat această recomandare dar fără a se referi și la faptul că aceasta privește asigurarea de măsuri de protecție provizorie fără a împiedica în mod inutil urmărirea interesului public.

S-a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. II. În recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală au fost invocate următoarele motive de recurs: 1. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru că încheierea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiune nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Având în vedere definiția dată hotărârilor în art. 255 C. proc. civ. și obiectul dosarului, suspendarea executării actului din 16 noiembrie 2010, instanța de fond trebuia să pronunțe o sentință și nu o încheiere, deoarece aceasta din urmă este dată în cursul judecății și nu poate soluționa fondul acestei cauze.

O altă formă procedurală încălcată de către instanța de fond este arătată chiar în considerentele încheierii pronunțate și privește modul de desfășurare al actului de justiție pentru că au fost încălcate principiile contradictorialității și dreptul la un proces echitabil, fiind depuse la dosar înscrisuri după încheierea dezbaterilor, adică termenul de amânare a pronunțării și nu au fost comunicate părților. A treia formă de procedură încălcată se referă la modul în care a fost considerată consemnată cauțiunea. Astfel, instanța de fond a apreciat că este îndeplinită condiția plății cauțiunii prin depunerea scrisorii de garanție bancară, dar aceasta nu face dovada că suma se află la dispoziția instanței ci se menționează numai faptul că această sumă ar urma să fie plătită după primirea unei cereri de plată.

Mai mult, față de dispozițiile art. 723 1 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea de garanție bancară este valabilă până la 11 ianuarie 2012. Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. 2. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. În considerentele Încheierii nr. 22/CA din 14 ianuarie 2011 nu se regăsesc motivele de fapt și de drept pentru care au fost respinse apărările formulate atât în întâmpinarea depusă cât și prin concluziile scrise și, de aceea, s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare.

3. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii s-a apreciat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Deși instanța de fond a respins, în considerentele încheierii, că excepția este nefondată, în dispozitiv nu s-a pronunțat cu privire la aceasta. Calificând adresa din 16 noiembrie 2010 ca fiind un înscris care „aparținea unui act administrativ fiscal”, instanța a apreciat greșit actul juridic dedus judecății. S-a solicitat să se constată că adresa din 16 noiembrie 2010 nu dă naștere, nu modifică și nu stinge raporturi juridice și, de aceea, în raport de art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, instanța nu se putea pronunța dacă nu era sigură că acesta este un act administrativ.

Adresa din 16 noiembrie 2010 reprezintă un act anterior declanșării procedurii de executare silită, putând fi analizată sub aspectul legalității numai în cadrul contestației la executarea silită demarată și numai de instanța judecătorească competentă. Prin ea se constată o situație preexistentă, având caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi, atâta vreme cât datoria menționată în cuprinsul acesteia exista la un moment anterior emiterii acesteia și, de aceea, ea nu produce efecte juridice prin ea însăși. S-a susținut că adresa din 16 noiembrie 2010 reprezintă numai o înștiințare transmisă de direcția din cadrul instituției către o altă direcție nu actul administrativ fiscal în baza căruia s-a emis somația și titlul executoriu din 17 noiembrie 2010. Art. 141 C. proc.

civ. stabilește că un titlu de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța este scadentă, or, din simpla lecturare a adresei din 16 noiembrie 2010 rezultă că acesta nu stabilește vreun termen de plată care este fixat numai pentru viitor. Dacă ar fi fost un înscris prin care să se stabilească, să se modifice ori să se stingă drepturi și obligații fiscale, acesta ar fi fost comunicat și contribuabilului care este parte a raportului juridic prevăzut de art. 41 din O.G. nr. 92/2003. S-a apreciat ca fiind greșite și concluziile instanței de fond cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Aspecte referitoare la cazul bine justificat Instanța de fond face referire la certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 dar fără a observa că prin adresa din 16 noiembrie 2010 se arată soldul unui cont la data de 30 septembrie 2010 sumă care corespunde obligației de plată care a devenit scadentă la 30 septembrie 2010, conform O.U.G. nr. 118/2003 și nu avea cum să se regăsească în certificatul emis la 31 septembrie 2010. Nu s-au arătat care sunt prevederile legale pe care unitatea administrativă nu le-a socotit, ori dispozițiile exprese încălcate. Sunt criticate susținerile instanței de fond cu privire la faptul că obligațiunile au fost fie plătite, fie răscumpărate, deoarece reclamanta nu a plătit și nici nu a răscumpărat în totalitate obligațiunile emise, ci doar a efectuat o plată de 54.000.000 euro pentru care a răscumpărat 2.187.000 obligațiuni, iar diferența până la 22.812.098 obligațiuni a fost convertită în acțiuni.

Aspecte referitoare la prevenirea unei pagube iminente Prin prisma valorii de plată nu se îndeplinesc de plano condițiile pentru a accepta că în cazul executării actelor administrative se produc efecte negative numai asupra contribuabilului și nu și Statului care se vede în situația de a aștepta să privească executarea raportului juridic mai târziu decât s-a prevăzut sau reglementat. Chiar dacă suma pe care Statul român o are de recuperat este mare, trebuie avut în vedere că societatea a avut la dispoziție 7 ani pentru a plăti obligațiunile emise, iar suma pe care reclamanta o are de plătit reprezintă aproximativ 36% din cifra de afaceri estimată pentru anul 2011. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii în sensul respingerii cererii de suspendare, în principal, ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca nefondată.

4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite cele două recursuri, dar pentru următoarele considerente: Mai întâi, se poate observa că, chiar dacă motivarea este diferită, s-au invocat motive de recurs identice și acestea vor fi analizate împreună. 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prevede că este nelegală hotărârea dată când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În privința acestui motiv, trei au fost criticile aduse hotărârii de fond în cele două recursuri: a) instanța a pronunțat o „încheiere” și nu o „sentință”; b) nu a fost respectat principiul contradictorialității și dreptul la un proces echitabil pentru că nu au fost comunicate înscrisurile depuse de reclamantă în termenul de pronunțare; c) nu a fost îndeplinită condiția depunerii cauțiunii pentru că „scrisoarea de garanție bancară” nu face dovada plății acesteia. Prima critică este nefondată deoarece faptul că instanța de fond a numit hotărârea sa prin care a soluționat cererea de suspendare „încheiere” și nu „sentință”, nu duce la nulitatea acesteia. Este adevărat că art. 255 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că „hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță se numesc „sentințe”, iar conform art. 255 alin. (2) C. proc. civ. „Toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc „încheieri”. Chiar art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prevede, în mod expres, faptul că „Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept”, dar nu se poate susține că „încheierea” nu este o hotărâre. Trebuie subliniat faptul că art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai facă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.

Pentru că recurenții nu au făcut dovada vătămării produse ca urmare a faptului că hotărârea a fost denumită „încheiere” și nu „sentință”, nu vor fi reținute aceste critici. Criticile potrivit cărora nu a fost respectat principiul contradictorialității și dreptul la un proces echitabil, sunt fondate. Așa cum rezultă din considerentele Încheierii din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța – secția contencios administrativ și fiscal, la acea dată, în cadrul discuțiilor legate de îndeplinirea condiției plății cauțiunii, instanța de fond a primit scrisoare de garanție bancară, urmând a se verifica dacă aceasta poate fi consemnată la Registrul de cauțiuni al instanței și s-a amânat pronunțarea pentru a se depune dovezi din care să rezulte confirmarea de către bancă.

Asemenea confirmări au fost depuse la 13 ianuarie 2011, iar instanța de fond a dispus amânarea pronunțării la 14 ianuarie 2010, dar fără a comunica acele înscrisuri, respectiv scrisoarea de confirmare și extrasul de cont. Nu se poate aprecia că acele înscrisuri nu sunt probe, mai ales că ele au fost solicitate de instanță și erau cele care dovedeau îndeplinirea unei condiții pentru ca instanța să poată dispune suspendarea executării unui act administrativ: cauțiunea. Referitor la condiția impusă de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., se impun următoarele precizări: Art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. dă posibilitatea suspendării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, dacă este depusă o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.

Codul de procedură fiscală nu conține prevederi exprese cu privire la cauțiune astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 723 1 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 723 1 alin. (1) C. proc. civ., suma datorată de parte cu titlu de cauțiune se depune, după caz, la Trezoreria Statului, Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. SA sau la orice altă instituție bancară pe numele părții respective, la dispoziția instanței. Reclamanta-intimată susține că prin prezentarea scrisorii de garanție bancară a fost îndeplinită condiția impusă de art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., însă între modalitatea de consemnare a cauțiunii și scrisoarea de garanție bancară există diferențe. Mai întâi, că art. 723 1 C. proc.

civ. nu face referire la scrisoarea de garanție bancară ca fiind o modalitate de consemnare a cauțiunii. În al doilea rând, chiar intimata recunoaște că a ales varianta scrisorii de garanție bancară pentru a beneficia de dobânzile pe care o astfel de sumă le produce pe durata blocării în contul bancar. Însă, pentru sumele consemnate cu titlu de cauțiune la dispoziția instanței nu se pot primi dobânzi ca la orice depozit, chiar dacă sumele pot fi consemnate la orice instituție bancară. Tocmai pornind de la rațiunea pentru care legea a instituit plata unei cauțiuni, aceea de a asigura creditorului disponibilitatea fondurilor menite a acoperi eventualul prejudiciu creat prin suspendare în cazul în care acțiunea de fond s-ar dovedi a fi neîntemeiată, se constată că prin prezentarea scrisorii de garanție bancară nu se ajunge la atingerea scopului pentru care a fost instituită.

Într-adevăr, prin scrisoarea de garanție bancară, banca se angajează să plătească o sumă ce este indicată expres în favoarea unei alte persoane, însă această obligație este una pe un anumit termen, în speță, termenul fiind 11 ianuarie 2012. Or, în cazul cauțiunii, așa cum este reglementată de art. 723 1 C. proc. civ. nu este stabilit un termen și numai în acest fel se poate da eficiență dispozițiilor art. 723 1 alin. (3) C. proc. civ., respectiv să fie eliberată celui care a depus-o în măsura în care cel îndreptățit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărârea irevocabilă, s-a soluționat fondul cauzei sau dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

Fiind fixat un termen, scrisoarea de garanție bancară nu mai poate fi folosită după expirarea acestuia pentru că chiar în cuprinsul scrisorii se precizează că angajamentul băncii expiră la acea dată, iar prelungirea termenului se poate face numai cu acordul băncii emitente a scrisorii de garanție bancară. Toate acestea dovedesc faptul că scrisoarea de garanție bancară nu poate constitui o dovadă a plății cauțiunii, în sensul art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. și această critică din motivele de recurs este fondată. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. respectiv critica referitoare la nemotivarea hotărârii instanței de fond este nefondat. Într-adevăr, potrivit art. 261 C. proc.

civ., judecătorul are obligația de a-și motiva în fapt și în drept, hotărârile pronunțate, de a prezenta argumentele părților și motivele pentru care au fost înlăturate cererile, însă, în cauză, hotărârea instanței de fond este motivată, instanța de fond a prezentat argumentele care au dus la soluția adoptată, dar nu este obligatoriu ca instanța să răspundă fiecărui argument invocat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și cel prevăzut de art. 304 1 C. proc. civ., vor fi analizate împreună, pentru că în esență, criticile din cele două recursuri sunt aproape identice și se referă la următoarele aspecte: a) greșita soluționare a excepției inadmisibilității plecând de la caracterizarea adresei din 16 noiembrie 2010 ca fiind un act administrativ fiscal; b) neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/ 2004, respectiv „cazul bine justificat” și „paguba iminentă”.

Criticile ce vizează greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii sunt nefondate. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității invocată, excepție bazată pe lipsa caracterului de act administrativ fiscal a adresei din 16 noiembrie 2010 ce a fost contestată în procedura prealabilă administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală. Pentru analiza dacă excepția inadmisibilității cererii a fost soluționată corect de instanța de fond astfel cum a fost invocată, Înalta Curte va avea în vedere că a fost învestită cu soluționarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ individual, în condițiile dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”. Din interpretarea logico-juridică a textului de lege în temeiul căruia a fost formulată cererea reclamantului, rezultă că o condiție de admisibilitate, impusă de legiuitor pentru ca instanța să poată fi investită cu soluționarea unei astfel de cereri, constă în aceea ca reclamantul să facă dovada că a sesizat autoritatea publică care a emis actul cu plângere prealabilă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Cum din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că reclamantul a formulat plângere prealabilă, în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, sub acest aspect cererea este admisibilă. Tot în rândul cererii de suspendare, ca o condiție de admisibilitate, instanța trebuie să verifice dacă actul a cărui suspendare se solicită este unul administrativ, însă în cadrul cererii de suspendare se analizează caracterul actului numai în mod aparent. În speță, adresa din 16 noiembrie 2010 emisă de A.N.A.F. – Direcția de buget și contabilitate internă este un act administrativ fiscal atipic. Potrivit art. 4 1 C. proc. fisc., actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.

Este adevărat că în art. 43 C. proc. fisc. sunt reglementate elementele pe care trebuie să le conțină un act administrativ fiscal și că este obligatorie, potrivit art. 44 alin. (1) C. proc. fisc., comunicarea acestuia către contribuabilul căruia îi este destinat și, de aceea, se reține faptul că suntem în prezența unui act administrativ fiscal atipic. Prin acest act administrativ fiscal emis la 16 noiembrie 2010, s-a individualizat creanța bugetară în baza căreia a fost emis titlul executoriu din 17 noiembrie 2010. Susținerile recurentelor că adresa din 16 noiembrie 2010 ar reprezenta numai o simplă informare sunt contrazise chiar de mențiunile din cuprinsul titlul executoriu care a fost emis în baza Convenției de emisiune din 26 ianuarie 2004, a O.U.G.

nr. 118/2003 și în baza adresei din 16 noiembrie 2010. Faptul că o asemenea adresă nu se regăsește în nicio reglementare de natură financiar-fiscală este dat de natura specifică a raporturilor prevăzute de O.U.G. nr. 118/2003 cu privire la creanțele bugetare ale reclamantei, de aici rezultând și caracterul atipic al actului a cărui suspendare se cere. c) sunt fondate, însă, criticile referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv „cazul bine justificat” și „paguba iminentă”. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea actelor administrative reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, chiar dacă actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bucură de prezumția de autenticitate și pe cea de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție la care poate ajunge instanța de contencios administrativ, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004. Referitor la îndeplinirea condiției „cazului bine justificat”, se constată că susținerile instanței sunt nefondate. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat presupune împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Pentru a fi considerată îndeplinită condiția „cazului bine justificat” se cere să fie prezentate argumente aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Reclamanta nu a prezentat asemenea dovezi, iar cele reținute de instanța de fond nu reprezintă asemenea dovezi. Împrejurarea că a fost eliberat certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 în care se menționa că reclamanta nu figura la data de 31 august 2010 în evidențele fiscale cu obligații curente restante către buget nu este un indiciu de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului a cărui suspendare se solicită. În adresa din 16 noiembrie 2010 emisă de Direcția de Buget și Contabilitate internă s-a comunicat către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili suma datorată cu titlu de creanță bugetară datorată potrivit O.U.G.

nr. 118/2003, iar conform art. 6 din acest act normativ „dobânzile, sumele rezultate din transferul obligațiunilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, precum și cele aferente răscumpărării acestora sunt supuse regimului juridic al creanțelor bugetare”. Faptul că există litigii de natură comercială legate de interpretarea dispozițiilor legale nu constituie nici el o îndoială serioasă în legătură cu actul emis. Nu poate constitui o asemenea dovadă nici faptul că reclamanta susține că obligațiile au fost fie plătite, fie răscumpărate, deoarece aceasta este o problemă care va fi analizată în cadrul acțiunii în anulare, iar în cadrul acțiunii ce are ca obiect suspendarea actului nu poate fi prejudiciat fondul, așa cum chiar instanța de fond susține.

Toate susținerile părților legate de răscumpărarea obligațiunilor emise vor face obiectul analizei instanței de fond în cadrul acțiunii în anulare. Prin emiterea actului a cărui suspendare se solicită nu s-a adus atingere dreptului instanțelor de a soluționa litigiile ivite în legătură cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 118/2003. Paguba iminentă este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/ 2004 ca fiind prejudiciul material viitor dar previzibil cu evidență. În privința condiției „pagubei iminente” se constată că instanța de fond, atunci când a verificat modul de îndeplinire a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, a avut în vedere valoarea debitului și efectele pe care le-ar produce executarea acestuia.

Referitor la valoarea debitului, trebuie subliniat faptul că acesta nu reprezintă de plano o dovadă a îndeplinirii condiției pagubei iminente. Paguba, așa cum cer dispozițiile legale, se referă la prejudiciul material viitor, dar previzibil. Ar trebui precizat faptul că, potrivit art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 118/2003, scadența obligațiunilor va fi de maximum 7 ani. Prin urmare, reclamanta avea posibilitatea de a răscumpăra obligațiunile într-un interval de 7 ani și să nu se ajungă la scadență, adică la 30 septembrie 2010. În același timp, ar trebui raportată valoarea debitului și la cifra de afaceri a reclamantei. În aprecierea îndeplinirii condiției pagubei iminente nu pot fi reținute susținerile instanței de fond legate de caracterul ireversibil al procedurii insolvenței, în raport de dispozițiile Legii nr. 85/2006.

Instanța a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare și Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecție care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societății, ale destinatarului actului, ale terțelor persoane. În acest context, ar putea fi avut în vedere atunci când se analizează posibilitatea suspendării executării actului emis de autoritate, faptul că Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor SC R.R. SA a adoptat, la 14 septembrie 2010, o serie de hotărâri prin care au aprobat gajarea bunurilor mobile, imobile și părți sociale deținute de reclamantă la alte societăți, în favoarea unui alt creditor.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise cererile, va fi modificată sentința atacată în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 22 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța – secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea de suspendare astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.