ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 959/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. 1221/36/2010, reclamanta

SC R.P.R. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și A.N.A.F.,

a solicitat anularea deciziei nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de

A.N.A.F., pentru nelegalitate.

În motivarea

acțiunii, societatea comercială reclamantă a arătat că prezenta cerere privește

exclusiv decizia de instituire a măsurilor asiguratorii sub aspectul

calificării naturii creanței Statului Român și a regimului juridic aplicabil

acesteia.

Prin Decizia nr. 1059301

din 10 septembrie 2010 emisă de A.N.A.F. s-au instituit măsuri asiguratorii

asupra patrimoniului reclamantei, pentru a proteja recuperarea unei pretinse

creanțe fiscale în cuantum de 1.948.378.071,9 lei.

A susținut reclamanta

că decizia a cărei anulare o solicită încalcă, pe de o parte, prevederile

O.U.G. nr. 118/2003 privind măsurile pentru reglementarea unor obligații

bugetare ale SC R.R.R. SA Constanța, iar, pe de altă parte, O.G. nr. 92/2003

referitoare la condițiile esențiale de instituire a măsurilor asiguratorii.

Această decizie este

nelegală și vatămă grav drepturile și interesele legitime ale societății,

aducându-i prejudicii greu de cuantificat, de natură legală, financiară,

economică, socială și morală.

Reclamanta a mai

precizat că prin conținutul său, decizia constituie un act administrativ fiscal

asimilat unei decizii de impunere, în sensul art. 209 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Pârâta A.N.A.F., prin

întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel

Constanța, în raport cu dispozițiile art. 172 alin. (4) C. proc. fisc.

coroborat cu prevederile art. 373 și art. 400 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ

și fiscal, prin sentința nr. 378/CA din 8 noiembrie 2010 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei la Judecătoria Sector 5 București.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin Decizia de

instituire a măsurilor asiguratorii nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de

A.N.A.F., s-a dispus, în temeiul art. 129 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003,

măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor reclamantei, pentru o datorie

la bugetul de stat în cuantum de 1.948.378.071,90 lei.

Din cuprinsul

deciziei rezultă că măsurile asiguratorii pot fi contestate, în termen de 15

zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află

sediul organului fiscal care a emis decizia.

Această decizie de

instituire a măsurilor asiguratorii are natura juridică a unui act procedural

de executare silită, luat în scopul conservării averii debitoarei iar nu un act

administrativ fiscal.

Instanța de fond a

apreciat că împotriva acestei decizii de instituire a sechestrului, reclamanta

poate formula contestație conform art. 172 pct. 4 din O.G. nr. 92/2003, iar

instanța competentă este instanța de executare – judecătoria în circumscripția

căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel –

având în vedere prevederile art. 400 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 373

pct. 2 C. proc. civ.

Susținerea

reclamantei potrivit căreia decizia în cauză este un act administrativ fiscal,

situație care atrage competența instanței de contencios administrativ, este

neîntemeiată, întrucât nu stabilește, nu modifică sau stinge drepturi sau

obligații fiscale.

Mai mult decât atât,

a mai reținut instanța de fond, această decizie nu face parte din categoria

actelor administrative fiscale asimilate, prevăzute de art. 88 din O.G. nr. 92/2003.

exercitată.

Împotriva hotărârii

astfel pronunțate a formulat recurs societatea comercială reclamantă, care a

invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5 și, respectiv, art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

2.1. În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta

a susținut că instanța de fond a încălcat principiile oralității,

contradictorialității și disponibilității, care guvernează procesul civil și

ignorând obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, argumentează

recurenta, instanța de fond nu a dat părților posibilitatea discutării în

contradictoriu a aspectelor esențiale ale pricinii, înainte de soluționarea

excepției invocate de autoritatea fiscală pârâtă.

A mai argumentat că,

în cadrul procesului civil, determinarea obiectului acțiunii, a motivelor de

fapt și de drept pe care se sprijină acțiunea, reprezintă apanajul exclusiv al

reclamantului, or obiectul acțiunii formulate îl constituie anularea Deciziei

nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 care are natura juridică de act

administrativ fiscal, atacabil în condițiile art. 205 și urm. C. proc. fisc.

2.2. În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a art. 205 C. proc. fisc., instanța

de fond negând dreptul său la acțiune împotriva unui act administrativ fiscal

vătămător, consacrat constituțional prin art. 52 din Constituția României.

Astfel, argumentează

recurenta, Decizia nr. 1059301/2010 emisă de autoritatea fiscală competentă

este un act administrativ fiscal care a instituit raporturi juridice de drept

administrativ fiscal, or, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 205

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, acesta poate fi atacat

în fața instanței de contencios administrativ.

A.N.A.F. a depus

întâmpinare prin care a combătut criticile recursului, susținând, în esență, că

soluția instanței de fond este legală și temeinică.

Astfel, precizează

autoritatea fiscală pârâtă, societatea comercială reclamantă a atacat același

act juridic - Decizia nr. 1059301/2010, atât în fața instanței de contencios

administrativ, acțiunea formând obiectul cauzei de față, cât și în fața

instanței de drept comun, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 7384

din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, pe care

a și depus-o, în copie, la dosarul cauzei.

de recurs.

Recursul este

nefondat, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică pentru

considerentele care vor fi prezentate în continuare.

3.1. În ceea ce

privește criticile formulate de recurentă în cadrul motivului prevăzut la art. 304

pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs constată că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, în ceea ce

privește afirmația că instanța de fond a încălcat principiile oralității și

contradictorialității, din Încheierea din data de 1 noiembrie 2010, rezultă că

pricina a fost dezbătută oral și în contradictoriu, reprezentantul societății

comerciale reclamante expunându-și pe larg punctul de vedere și argumentele

referitoare la excepția necompetenței materiale a instanței de contencios

administrativ, care fusese ridicată de autoritatea fiscală pârâtă prin

întâmpinare.

Nici afirmația,

potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat principiul disponibilității nu

este întemeiată, judecătorul fondului conformându-se principiului consacrat la

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, judecătorii sunt datori să

hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Or, în cauză,

instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției invocate de partea adversă,

exclusiv cu raportare la obiectul cererii cu care fusese învestită, prin care

s-a solicitat anularea Deciziei nr. 1059301/2010 de instituire a unor măsuri

asiguratorii pentru executarea unei creanțe de 1.948.378.071,90 lei.

3.2. În ceea ce

privește criticile formulate de recurentă în cadrul motivului prevăzut la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs constată că acestea nu sunt în măsură

să fundamenteze o altă soluție decât cea pronunțată de instanța de fond, care a

constatat că nu este competentă să soluționeze cauza ca instanță de contencios

administrativ-fiscal.

Astfel, în opinia

instanței de recurs, Decizia nr. 1059301/2010, prin care autoritatea fiscală

competentă a instituit măsuri asiguratorii pentru executarea unei creanțe

bugetare, reprezintă un act administrativ-fiscal pentru care legiuitorul a

prevăzut o procedură de contestare derogatorie de la procedura generală reglementată

la art. 205 și urm. C. proc. fisc.

Într-adevăr, potrivit

art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. fisc., măsurile asiguratorii se dispun prin

decizie emisă de organul fiscal competent, care trebuie să fie motivată și

semnată de conducătorul organului fiscal competent, ceea ce conferă acestui act

administrativ caracterul de act administrativ fiscal în sensul art. 41 din

același cod.

Dar, așa cum s-a

arătat și în literatura de specialitate[1],

decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, fiind un act administrativ-fiscal,

ar fi fost normal să aibă regimul celorlalte acte administrative fiscale care

pot fi contestate în procedura reglementată de art. 205 și urm. C. proc. fisc.,

dar, avându-se în vedere că aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire de organele

administrativ-fiscale de executare, legiuitorul a optat pentru o altă soluție

juridică, aceea a contestației la executare, reglementată de art. 172 și urm.

din același cod.

Astfel, potrivit art.

129 alin. (1) C. proc. fisc., împotriva actelor prin care se dispun sau se duc

la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în

conformitate cu prevederile art. 172 din același cod, fiind deci aplicabile

dispozițiile referitoare la contestația la executare fiscală, inclusiv în ceea

ce privește instanța de judecată competentă.

Or, în această

privință, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au

pronunțat prin Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 statuând că, în sensul art.

172 alin. (4) [fostul art. 169 alin .(4) C. proc. fisc.], instanța competentă

este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea silită.

Astfel fiind, cererea

prin care este atacat un act de instituire a unor măsuri asiguratorii pentru

garantarea executării silite fiscale a unor creanțe bugetare, este de

competența judecătoriei în circumscripția căreia se face executarea silită, iar

nu în competența instanței de contencios administrativ și fiscal, așa cum

pretinde societatea comercială recurentă.

În concluzie, pentru

considerentele de mai sus, recursul va fi respins, Curtea de Apel Constanța

nefiind competentă să soluționeze cauza, ca instanță de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC R.P.R. SA

împotriva sentinței civile nr. 378 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

februarie 2011.