ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1466/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A.C

M. București SA a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. a Municipiului București

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea

executării deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. 226

din 9 octombrie 2009 emise de pârâtă.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, prin actul administrativ contestat, pârâta a stabilit în

sarcina sa de plată suma de 3.698.681 RON, cu titlu de obligații suplimentare.

Reclamanta a susținut

că, în speța de față, există un caz bine justificat, întrucât autoritatea publică

pârâtă și-a depășit competențele când a apreciat că societatea nu a acționat în

sensul prevăzut de art. 99 alin. (3) C. proc. fisc.

De asemenea, recurenta

a menționat faptul că trebuia să existe aprobarea organului fiscal ierarhic superior

pentru a se putea extinde controlul fiscal pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută

în avizul inițial.

În opinia recurentei,

autoritatea fiscală a interpretat greșit actele normative care reglementează taxa

pe valoarea adăugată, impozitul pe profit, precum și majorările aferente la aceste

taxe.

Recurenta a susținut că

paguba iminentă este legată de riscul executării silite a sumelor de bani indicate

în decizia de impunere.

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3921 din 17

noiembrie 2009, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 14 din

Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiții cumulative pentru

a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existența unui caz bine justificat

și prevenirea unei pagube iminente.

În speță, nu există un

caz bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ,

care să impună suspendarea efectelor actului atacat, întrucât organul fiscal de

control nu și-a depășit competența: la data începerii controlului reclamanta era

considerată contribuabil mijlociu, iar întreaga perioadă pentru care s-a dispus

efectuarea controlului este anterioară datei la care aceasta a devenit mare contribuabil.

În plus, nu există dispoziții

legale care să stabilească o sancțiune în cazul prelungirii duratei controlului

fiscal.

Totodată, judecătorul

fondului a apreciat că, cel puțin la o primă analiză, nu se poate reține încălcarea

dreptului reclamantei de a fi informată, deoarece aceasta a fost înștiințată la

sfârșitul controlului cu privire la constatările rezultate din inspecția fiscală.

Cât privește modul de

aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea de apel a arătat că analiza

acestora este una complexă, motiv pentru care nu se poate realiza decât de către

instanța învestită cu fondul pricinii.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC A.C.M. București SA, care a solicitat modificarea

sa, în sensul admiterii cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.

În primul motiv de recurs,

încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată

că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Recurenta apreciază că

motivarea sentinței este sumară și că judecătorul cauzei nu s-a raportat la situația

de fapt și de drept concretă prezentată în cererea de chemare în judecată.

În cel de-al doilea motiv

de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta menționează

că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs se susține de către societatea recurentă faptul că instanța de fond

a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 78 alin. (5) din Legea nr. 448/2008,

ca nefiind imperative, iar prin aceasta a antamat fondul pricinii.

De asemenea, recurenta

a susținut faptul că prima instanță a realizat o interpretare greșită și cu privire

la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 și art. 21 alin. (1) din C. fisc.

Pe de altă parte, recurenta

a expus argumentele care în concepția sa fac dovada existenței unei pagube iminente

în situația executării silite a deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare

de plată nr. 226 din 9 octombrie 2009.

Analizând sentința atacată,

în raport cu motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În speță, este fondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul

în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului

de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în

mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu

concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul

la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii,

ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât

dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate

de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor

și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază

că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea

în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă

o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța

de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a expus

în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

În raport de prevederile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de formă care atrage

nulitatea hotărârii.

În cauză, judecătorul

fondului nu a analizat susținerile recurentei-reclamante cu privire la existența

cazului bine justificat, în raport cu dispozițiile legale invocate de aceasta, ci

doar s-a rezumat la o serie de afirmații de ordin generic.

Cu alte cuvinte, judecătorul

nu a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanța împrejurărilor de fapt și

de drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurenta-reclamantă,

din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Mai mult decât atât, prima

instanță nu a analizat cea de-a doua condiție impusă de textul legal anterior amintit,

respectiv iminența producerii unei pagube în situația executării silite a deciziei

de impunere.

În concluzie, în speță,

nu s-au respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care indică,

între elementele de conținut ale hotărârii judecătorești și expunerea motivelor

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților.

O asemenea modalitate

de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului cauzei,

ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., admiterea recursului,

casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC A.C.M. SA București împotriva sentinței civile nr. 3921 din 17 noiembrie 2009

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 martie 2009.