ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1466/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A.C M. București SA a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. a Municipiului București solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. 226 din 9 octombrie 2009 emise de pârâtă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin actul administrativ contestat, pârâta a stabilit în sarcina sa de plată suma de 3.698.681 RON, cu titlu de obligații suplimentare. Reclamanta a susținut că, în speța de față, există un caz bine justificat, întrucât autoritatea publică pârâtă și-a depășit competențele când a apreciat că societatea nu a acționat în sensul prevăzut de art. 99 alin. (3) C. proc.

fisc. De asemenea, recurenta a menționat faptul că trebuia să existe aprobarea organului fiscal ierarhic superior pentru a se putea extinde controlul fiscal pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută în avizul inițial. În opinia recurentei, autoritatea fiscală a interpretat greșit actele normative care reglementează taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe profit, precum și majorările aferente la aceste taxe. Recurenta a susținut că paguba iminentă este legată de riscul executării silite a sumelor de bani indicate în decizia de impunere. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3921 din 17 noiembrie 2009, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiții cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. În speță, nu există un caz bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, care să impună suspendarea efectelor actului atacat, întrucât organul fiscal de control nu și-a depășit competența: la data începerii controlului reclamanta era considerată contribuabil mijlociu, iar întreaga perioadă pentru care s-a dispus efectuarea controlului este anterioară datei la care aceasta a devenit mare contribuabil.

În plus, nu există dispoziții legale care să stabilească o sancțiune în cazul prelungirii duratei controlului fiscal. Totodată, judecătorul fondului a apreciat că, cel puțin la o primă analiză, nu se poate reține încălcarea dreptului reclamantei de a fi informată, deoarece aceasta a fost înștiințată la sfârșitul controlului cu privire la constatările rezultate din inspecția fiscală. Cât privește modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea de apel a arătat că analiza acestora este una complexă, motiv pentru care nu se poate realiza decât de către instanța învestită cu fondul pricinii. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A.C.M. București SA, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.

În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Recurenta apreciază că motivarea sentinței este sumară și că judecătorul cauzei nu s-a raportat la situația de fapt și de drept concretă prezentată în cererea de chemare în judecată. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta menționează că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține de către societatea recurentă faptul că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 78 alin. (5) din Legea nr. 448/2008, ca nefiind imperative, iar prin aceasta a antamat fondul pricinii.

De asemenea, recurenta a susținut faptul că prima instanță a realizat o interpretare greșită și cu privire la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 și art. 21 alin. (1) din C. fisc. Pe de altă parte, recurenta a expus argumentele care în concepția sa fac dovada existenței unei pagube iminente în situația executării silite a deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. 226 din 9 octombrie 2009. Analizând sentința atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În speță, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii. În cauză, judecătorul fondului nu a analizat susținerile recurentei-reclamante cu privire la existența cazului bine justificat, în raport cu dispozițiile legale invocate de aceasta, ci doar s-a rezumat la o serie de afirmații de ordin generic. Cu alte cuvinte, judecătorul nu a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanța împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurenta-reclamantă, din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Mai mult decât atât, prima instanță nu a analizat cea de-a doua condiție impusă de textul legal anterior amintit, respectiv iminența producerii unei pagube în situația executării silite a deciziei de impunere. În concluzie, în speță, nu s-au respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care indică, între elementele de conținut ale hotărârii judecătorești și expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC A.C.M. SA București împotriva sentinței civile nr. 3921 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2009.