ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1243/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 422 din 30 septembrie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, a anulat hotărârea nr. 5462 din 12 decembrie 2008, emisă de pârâtă și a obligat pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat, în perioada septembrie 1940-martie 1945, începând cu data de 11 noiembrie 2008. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, potrivit declarațiilor autentificate ale martorilor S.I.

și S.G., martori audiați și, nemijlocit, în fața instanței, ei înșiși beneficiari ai Legii nr. 189/2000, reclamanta, împreună cu familia, s-a refugiat din localitatea C. de Sus, în localitatea R., urmare a persecuției etnice suferite din partea autorităților maghiare de ocupație, în perioada septembrie 1940-octombrie 1945. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta cu motivarea că faptele juridice din perioada 1940-1945 nu sunt dovedite de contestatoare, pe de o parte pentru că declarațiile martorilor sunt nule în raport de perioada de 60 de ani care a trecut de la eveniment, iar pe de altă parte nu au fost respectate dispozițiile art. 1191 C. civ. care impun obligativitatea probei cu înscrisuri autentice sau sub semnătură privată, a actelor juridice cu valoare mai mare de 250 RON, în speță valoarea obiectului fiind calitatea de refugiat, care dă dreptul de o indemnizație de 500 RON.

Recursul este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice fiind refugiată, expulzată sau strămutată, în altă localitate. În conformitate cu dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 127/2007, dovada acestor împrejurări se poate face cu înscrisuri oficiale sau, în lipsa acestora, cu declarații de martori.

În speță sunt realizate aceste exigențe legale întrucât cei doi martori menționați mai sus, atât în declarațiile autentificate, cât și în depozițiile date în fața instanței de fond, au fost unanimi în susținerile lor, potrivit cărora, motivul refugiului reclamantei, împreună cu familia sa, a fost persecuția etnică instaurată de către autoritățile maghiare după ocuparea Ardealului de Nord ceea ce i-a determinat să-și părăsească domiciliul în toamna anului 1940, întorcându-se acasă doar în octombrie 1945. Pe de altă parte, nu există dispoziții legale potrivit cărora declarațiile de martori sunt nule în funcție de intervalul scurs de la data evenimentelor relatate, iar dispozițiile art. 1191 C. civ.

nu sunt incidente în speță, pe de o parte pentru că proba îndeplinirii condițiilor Legii nr. 189/200 se face în conformitate cu dispozițiile expuse și limitative ale art. 4 din legea specială și pe de altă parte deoarece obiectul cauzei nu îl reprezintă un act juridic în sensul dispozițiilor de mai sus ale C. civ. Așa fiind, se constată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite, în speță, cerințele Legii nr. 189/2000 și a admis acțiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile nr. 422 din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.