ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2571/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia, reclamanta SC " A.-C. " SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.D.R.T. - D.G.C.A.T., în principal, constatarea nulității absolute a procesului-verbal de contravenție din 1 iunie 2010, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale aplicate cu avertisment. În cadrul acestui litigiu, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică și a art. 10 lit. h) și art. 11 lit. f) din același act normativ, care instituie răspunderea contravențională pentru neîndeplinirea respectivei obligații.

În motivarea excepției de nelegalitate, reclamanta a arătat că prevederile mai sus indicate încalcă dreptul de proprietate privată și libertatea economică, drepturi prevăzute de art. 44 alin. (2) și art. 45 din Constituția României. Aceste drepturi sunt ocrotite de art. 52 din Legea fundamentală. În întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul M.D.R.T. – D.G.C.A. a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca nefondată. Prin Încheierea de ședință din data de 1 octombrie 2010, Judecătoria Mangalia a admis cererea și a sesizat Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate. Pe rolul acestei instanțe, cauza a fost înregistrată sub nr. 1418/36/2010.

Prin Încheierea de ședință din data de 10 noiembrie 2010, instanța a dispus citarea în cauză a Guvernului României, în calitate de emitent al actului administrativ contestat. Pârâții Guvernul României și M.D.R.T. – D.G.C.A. au depus la dosar întâmpinări prin care au solicitat respingerea excepției de nelegalitate, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 32 din 26 ianuarie 2011, a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, precum și excepția de nelegalitate ca nefondată.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: 1) Excepția este un mijloc de apărare, reglementat de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, prin care una dintre părți se apără, în cursul unui proces, prin invocarea unui viciu de nelegalitate al unui act administrativ și cere ca acesta să nu fie luat în considerare la soluționarea cauzei. Încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ este irevocabilă, motiv pentru care aceasta din urmă nu are competența de a cerceta legătura existentă între fondul litigiului și actul administrativ contestat. 2) H.G. nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică a fost emisă în aplicarea O.G.

nr. 58/1998. Împrejurarea că, prin actul administrativ normativ atacat, s-a stabilit în sarcina operatorilor economici, care administrează structuri de primire turistică clasificate de pe litoralul românesc, obligația să asigure funcționarea structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare și a celor de alimentație publică, pe toată perioada sezonului turistic estival, respectiv în perioada 1.05 - 30.09 a fiecărui an, nu este de natură a atrage nelegalitatea acestor dispoziții, deoarece stabilirea unei perioade minime, denumită perioadă de sezon turistic estival, în care operatorul își desfășoară activitatea, nu echivalează cu o imixtiune în modul de funcționare al unei societăți comerciale de tip privat.

Fiind vorba de o obligație legală, este firesc ca acesteia să-i corespundă o sancțiune în caz de neîndeplinire, în speță, cea prevăzută de art. 11 din H.G. nr. 709/2009. Prin urmare, prima instanță a concluzionat în sensul că, prin dispozițiile normative criticate nu se încalcă dreptul de proprietate privată asupra structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare și a celor de alimentație publică de pe litoral. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC " A.-C. " SRL, care a solicitat casarea sa, în sensul admiterii excepției de nelegalitate. În primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat faptul că hotărârea judecătorească atacată nu este motivată în mod corespunzător, întrucât instanța nu a analizat prevederile legale invocate în motivarea excepției de nelegalitate.

În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Instanța a făcut o gravă confuzie între condițiile cerute de lege în vederea acordării certificatului de clasificare turistică și obligarea unităților de turism de a deschide unitățile de cazare pe toată durata sezonului estival. În sprijinul acestei concluzii, recurenta a menționat prevederile art. 6 din H.G. nr. 709/2009. În opinia recurentei, obținerea certificatului de clasificare turistică nu este condiționată de deschiderea unităților turistice pe întregul sezon estival, această obligație fiind un abuz de drept din partea autorității publice.

De asemenea, recurenta precizează faptul că normele a căror nelegalitate o invocă, încalcă art. 45 din Constituție, care garantează accesul liber al persoanei la activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii. Intimații Guvernul României și M.D.R.T. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. I) În speță, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real " ascultate " , adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea. II) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, în raport de argumentele care vor fi prezentate în continuare. Obiectul excepției de nelegalitate îl constituie art. 7 alin. (2), art. 10 lit. h) și art. 11 lit. f) din H.G. nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică.

Art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 709/2009 prevede că operatorii economici care administrează structuri de primire turistică clasificate de pe litoralul românesc au obligația să asigure funcționarea structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare și a celor de alimentație publică pe toată perioada sezonului turistic estival, respectiv în perioada 1 mai - 30 septembrie a fiecărui an. Conform art. 10 lit. h) din același act normativ, constituie contravenție nerespectarea dispozițiilor art. 7 alin. (2). Art. 11 lit. f) din aceeași reglementare prevede amenzile în cazul săvârșirii contravenției prevăzute la art. 10. Excepția de nelegalitate anterior individualizată a fost motivată prin încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (2) și art. 45 din Constituția României.

După cum s-a prezentat anterior, prin dispozițiile normative contestate, a fost reglementată obligația operatorilor economici deținători de structuri de primire turistică cu funcțiuni de cazare și a celor de alimentație publică de pe litoralul românesc de a asigura funcționarea acestora pe perioada sezonului turistic, respectiv 1 mai - 30 septembrie a fiecărui an. Motivul pentru care a fost adoptată reglementarea aflată în discuție a fost acela al măririi sezonului turistic, având ca efecte menținerea personalului calificat de pe litoral, asigurarea de servicii de calitate, precum și crearea unei politici tarifare rezonabile. Înalta Curte, în acord cu prima instanță, apreciază că art. 7 alin. (2) din H.G.

nr. 709/2009 nu încalcă dispozițiile constituționale individualizate de recurentă. Mai precis, obligația aflată în discuție este strict legată de obținerea/deținerea certificatului de clasificare și nu de calitatea de proprietar. Cu alte cuvinte, proprietarul imobilului poate dispune în mod liber de acesta, dar în situația în care decide să obțină certificatul de clasificare, își asumă obligația de a asigura funcționalitatea acestuia pe perioada sezonului estival. Desigur, fiind vorba despre o obligație legală, este normal ca acesteia să-i corespundă și o sancțiune în cazul eludării sale, în speță, cea prevăzută de art. 11 lit. f) din H.G. nr. 709/2009. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. iar, în speță, nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC " A.-C. " SRL Constanța împotriva Sentinței nr. 32/CA din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 mai 2011.