ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2571/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Mangalia, reclamanta SC

"

A.-C.

"

SRL a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul M.D.R.T. - D.G.C.A.T., în principal, constatarea

nulității absolute a procesului-verbal de contravenție din 1 iunie 2010, iar în

subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale aplicate cu

avertisment.

În cadrul acestui

litigiu, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 7 alin. (2) din

H.G. nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică și a

art. 10 lit. h) și art. 11 lit. f) din același act normativ, care instituie

răspunderea contravențională pentru neîndeplinirea respectivei obligații.

În motivarea

excepției de nelegalitate, reclamanta a arătat că prevederile mai sus indicate

încalcă dreptul de proprietate privată și libertatea economică, drepturi

prevăzute de art. 44 alin. (2) și art. 45 din Constituția României. Aceste

drepturi sunt ocrotite de art. 52 din Legea fundamentală.

În întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul M.D.R.T. – D.G.C.A. a solicitat respingerea

excepției de nelegalitate ca nefondată.

Prin Încheierea de

ședință din data de 1 octombrie 2010, Judecătoria Mangalia a admis cererea și a

sesizat Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate.

Pe rolul acestei

instanțe, cauza a fost înregistrată sub nr. 1418/36/2010.

Prin Încheierea de

ședință din data de 10 noiembrie 2010, instanța a dispus citarea în cauză a

Guvernului României, în calitate de emitent al actului administrativ contestat.

Pârâții Guvernul

României și M.D.R.T. – D.G.C.A. au depus la dosar întâmpinări prin care au

solicitat respingerea excepției de nelegalitate, în principal, ca inadmisibilă,

iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal, prin Sentința nr. 32 din 26 ianuarie 2011, a respins excepția

inadmisibilității excepției de nelegalitate, precum și excepția de nelegalitate

ca nefondată.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

1) Excepția este un

mijloc de apărare, reglementat de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată,

prin care una dintre părți se apără, în cursul unui proces, prin invocarea unui

viciu de nelegalitate al unui act administrativ și cere ca acesta să nu fie

luat în considerare la soluționarea cauzei.

Încheierea de

sesizare a instanței de contencios administrativ este irevocabilă, motiv pentru

care aceasta din urmă nu are competența de a cerceta legătura existentă între

fondul litigiului și actul administrativ contestat.

2) H.G. nr. 709/2009

privind clasificarea structurilor de primire turistică a fost emisă în

aplicarea O.G. nr. 58/1998.

Împrejurarea că, prin

actul administrativ normativ atacat, s-a stabilit în sarcina operatorilor

economici, care administrează structuri de primire turistică clasificate de pe

litoralul românesc, obligația să asigure funcționarea structurilor de primire

turistică cu funcțiuni de cazare și a celor de alimentație publică, pe toată

perioada sezonului turistic estival, respectiv în perioada 1.05 - 30.09 a

fiecărui an, nu este de natură a atrage nelegalitatea acestor dispoziții,

deoarece stabilirea unei perioade minime, denumită perioadă de sezon turistic

estival, în care operatorul își desfășoară activitatea, nu echivalează cu o

imixtiune în modul de funcționare al unei societăți comerciale de tip privat.

Fiind vorba de o

obligație legală, este firesc ca acesteia să-i corespundă o sancțiune în caz de

neîndeplinire, în speță, cea prevăzută de art. 11 din H.G. nr. 709/2009.

Prin urmare, prima

instanță a concluzionat în sensul că, prin dispozițiile normative criticate nu

se încalcă dreptul de proprietate privată asupra structurilor de primire turistică

cu funcțiuni de cazare și a celor de alimentație publică de pe litoral.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC

"

A.-C.

"

SRL, care a

solicitat casarea sa, în sensul admiterii excepției de nelegalitate.

În primul motiv de

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a

arătat faptul că hotărârea judecătorească atacată nu este motivată în mod

corespunzător, întrucât instanța nu a analizat prevederile legale invocate în

motivarea excepției de nelegalitate.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele

critici de nelegalitate:

Instanța a făcut o

gravă confuzie între condițiile cerute de lege în vederea acordării

certificatului de clasificare turistică și obligarea unităților de turism de a deschide

unitățile de cazare pe toată durata sezonului estival.

În sprijinul acestei

concluzii, recurenta a menționat prevederile art. 6 din H.G. nr. 709/2009.

În opinia recurentei,

obținerea certificatului de clasificare turistică nu este condiționată de deschiderea

unităților turistice pe întregul sezon estival, această obligație fiind un abuz

de drept din partea autorității publice.

De asemenea,

recurenta precizează faptul că normele a căror nelegalitate o invocă, încalcă

art. 45 din Constituție, care garantează accesul liber al persoanei la

activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile

legii.

Intimații Guvernul

României și M.D.R.T. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea

recursului ca neîntemeiat.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

I) În speță, este

nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se

referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, conform

jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil

presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa,

să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse

și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a

prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci

drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât

dacă aceste observații sunt în mod real

"

ascultate

"

, adică în mod corect

examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în

sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența.

Înalta Curte

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al

termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față,

instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește

cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța

de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea

convingerii sale.

În cauză, judecătorul

fondului a analizat în mod detaliat susținerile părților, în raport cu

dispozițiile legale invocate de acestea.

II) Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, în raport de

argumentele care vor fi prezentate în continuare.

Obiectul excepției de

nelegalitate îl constituie art. 7 alin. (2), art. 10 lit. h) și art. 11 lit. f)

din H.G. nr. 709/2009 privind clasificarea structurilor de primire turistică.

Art. 7 alin. (2) din

H.G. nr. 709/2009 prevede că operatorii economici care administrează structuri

de primire turistică clasificate de pe litoralul românesc au obligația să

asigure funcționarea structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare

și a celor de alimentație publică pe toată perioada sezonului turistic estival,

respectiv în perioada 1 mai - 30 septembrie a fiecărui an.

Conform art. 10 lit.

h) din același act normativ, constituie contravenție nerespectarea

dispozițiilor art. 7 alin. (2).

Art. 11 lit. f) din

aceeași reglementare prevede amenzile în cazul săvârșirii contravenției

prevăzute la art. 10.

Excepția de

nelegalitate anterior individualizată a fost motivată prin încălcarea

dispozițiilor art. 44 alin. (2) și art. 45 din Constituția României.

După cum s-a

prezentat anterior, prin dispozițiile normative contestate, a fost reglementată

obligația operatorilor economici deținători de structuri de primire turistică

cu funcțiuni de cazare și a celor de alimentație publică de pe litoralul

românesc de a asigura funcționarea acestora pe perioada sezonului turistic,

respectiv 1 mai - 30 septembrie a fiecărui an.

Motivul pentru care a

fost adoptată reglementarea aflată în discuție a fost acela al măririi

sezonului turistic, având ca efecte menținerea personalului calificat de pe

litoral, asigurarea de servicii de calitate, precum și crearea unei politici

tarifare rezonabile.

Înalta Curte, în

acord cu prima instanță, apreciază că art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 709/2009 nu

încalcă dispozițiile constituționale individualizate de recurentă.

Mai precis, obligația

aflată în discuție este strict legată de obținerea/deținerea certificatului de

clasificare și nu de calitatea de proprietar.

Cu alte cuvinte,

proprietarul imobilului poate dispune în mod liber de acesta, dar în situația

în care decide să obțină certificatul de clasificare, își asumă obligația de a

asigura funcționalitatea acestuia pe perioada sezonului estival.

Desigur, fiind vorba

despre o obligație legală, este normal ca acesteia să-i corespundă și o

sancțiune în cazul eludării sale, în speță, cea prevăzută de art. 11 lit. f)

din H.G. nr. 709/2009.

În consecință, din

cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. iar, în speță, nu există motive de ordine

publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea

contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC

"

A.-C.

"

SRL Constanța

împotriva Sentinței nr. 32/CA din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța,

secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 6 mai 2011.