ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4926/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4926/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 15 decembrie 2009 pe rolul Tribunalul București, secția

a III-a civilă,

reclamanta

R.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea acestuia, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea 221/2009, la plata sumei de 290 000 EURO cu titlu de

despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 1 lună si 9 zile în care mama sa, G.S., a

fost deportata și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și la plata

cheltuielilor de judecată.

In motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în vederea punerii in executarea a Deciziei MAI nr.

200/1951, la data de 18 iunie 1951, familia sa a fost dislocata din localitatea

de baștină Becicherecul Mic - Sanicolau în localitatea Pereții Noi - Slobozia,

așa cum rezultă și din adresa nr. 464 din 17 iunie 2009 emisa de Ministerul

Apărării Naționale Direcția Instanțelor Militare, conform căreia, la data de 18

iunie 1951, prin decizia arătată, familia sa a fost dislocata din localitatea

de baștină si i s-a stabilit domiciliu obligatoriu timp de 4 ani, 1 lună și 9

zile.

Prin

sentința civilă nr. 576 din 14 aprilie 2010, Tribunalul București, s

ecția a III a civilă,

a admis, în parte, cererea și a

obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 3500 Euro, în echivalent

lei la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut,în esență, că elementele menționate în cererea

introductivă de instanță cu privire la modul în care s-a concretizat

prejudiciul moral suferit de mama reclamantei nu se pretează la un calcul sau

la o cuantificare precisă, singura modalitate în care pot fi apreciate aceste

daune fiind prin raportare la principiul echității, care implică o examinare

flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în

vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a mamei

reclamantei, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea

drepturilor acesteia.

Instanța de fond a mai

reținut că, stabilirea daunelor morale trebuie să aibă în vedere atât

gravitatea suferințelor mamei reclamantei, cât și faptul că mama sa a primit o

indemnizație lunară pentru întreaga perioadă a deportării (18 iunie 1951-26

august 1955), începând din 1 aprilie 1990 și până la deces, respectiv, 10

august 2001, astfel încât suma de 3500 Euro reprezintă o satisfacție justă și

echitabilă.

Împotriva

acestei hotărâri judecătorești au formulat apel atât reclamanta cât

și pârâtul.

Reclamanta R.M.

a formulat critici sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate de către tribunal, susținând că

despăgubirile trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative

produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieții

sociale, care au condus la lezarea drepturilor fundamentale ale mamei sale,

respectiv, onoarea, reputația, încrederea acordata în societate.

Prin măsura abuzivă

arătată s-au cauzat prejudicii materiale si morale ale căror consecințe s-au repercutat

asupra vieții sale ulterioare,fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial

la libertate, cu efecte negative și în planul vieții private, când după

ridicarea restricțiilor nu s-a mai găsit nici un bun din cele lăsate în

localitatea din care au fost deportați.

Reclamanta a invocat, în

susținerea criticilor formulate, Hotărârile CEDO în cauzele Niță contra

României, Bursuc contra României și Barbu Anghelescu contra României.

Pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a.

susținut că

hotărârea pronunțată în cauză este

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât despăgubirile morale se

acordă numai în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri

administrative cu caracter politic, așa cum este măsura dislocării.

In subsidiar, s-a

solicitat a se reține faptul că suma acordată este exagerat de mare, întrucât

suma de bani stabilită cu titlul de daune morale are drept scop nu atât de a

repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a

fost privată.

De asemenea, apelantul

pârât a invocat, în sprijinul susținerilor sale sub aspectul cuantumului,

jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza Konolos,cauza Oancea, cauza Dekany.

Prin

decizia civilă nr. 528/A din 20 septembrie 2010 Curtea de Apel

București,

secția a

IV

a civilă, a respins apelurile ca nefondate.

Referitor la critica

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, privind faptul că

pentru măsurile administrative nu se acordă daune morale, instanța de apel a

reținut că, la data de 30 iunie 2010 a fost adoptată O.U.G. nr. 62 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 prin care la art. 5, după alin.

(1) se introduce un nou alineat, respectiv alin. (1

1

) în care se

dispune ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor,instanța judecătorească va

lua în considerare, fără a se limita la acestea și măsurile reparatorii deja

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și în temeiul O.U.G. nr.

214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice

persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri

administrative abuzive.

Or, reclamanta și

respectiv, mama sa, fac parte din categoria persoanelor împotriva cărora au

fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive.

Conform dispozițiilor

art. II din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009 astfel

cum au fost modificate și completate prin această ordonanță de urgență,se

aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată

o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării sale în vigoare.

Față de aceste dispoziții

legale adoptate după pronunțarea hotărârii în prezenta cauză, care însă sunt

aplicabile și cauzelor în curs de judecată, conform art. II din acest act

normativ, instanța de apel a reținut că motivul de apel vizând nelegalitatea

hotărârii pronunțate, invocat de către pârâtul Statul Român, este nefondat.

Referitor la critica

comună formulată de apelanți în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, instanța de apel a reținut că, potrivit O.U.G. nr. 62/2010 - art. 5

alin. (1) lit. a) pct. 2 se limitează cuantumul despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit de soț, soție sau descendenții de gradul

I

la suma de 5000 Euro, suferințele

morale ale mamei reclamante fiind cuantificate corect de către prima instanță,

prin raportare la aceste dispoziții legale cât și prin raportare la principiul

echității.

Instanța de apel a mai

reținut că, în aprecierea cuantumului despăgubirii acordate trebuie avute în

vedere și elemente obiective precum natura măsurii dispuse, aceasta fiind

administrativă și nu penală, durata acesteia cât și contextul general al

momentului respectiv.

Ca urmare, suma de 3500

Euro nu poate fi considerată insuficientă conform apelantei reclamante și nici

exagerat de mare așa cum afirmă apelantul pârât.

Practica C.E.D.O.

invocată de fiecare dintre părți nu vizează cauze similare, fiind în discuție

atingerea adusă altor drepturi fundamentale ale cetățenilor și, ca atare, nu

poate constitui un punct de plecare în aprecierea cuantumului despăgubirilor în

cauza dedusă judecății.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta R.M.,

criticând hotărârile pronunțate în

cauză sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, arătând că, chiar dacă

criteriile de apreciere a acestora nu au la bază metode exacte, științifice, se

impune cu necesitate respectarea principiului reparării integrale a

prejudiciului.

Mai arată că, mama sa a

fost obligată să lucreze la o fermă situată la 5 km de bordeiul în care

locuiau, condițiile de trai erau asemănătoare închisorii, fiind păziți de

soldați care nu le permiteau ieșirea din zona respectivă, situație ce a condus

la lezarea drepturilor fundamentale ale autoarei sale, cu efecte negative în

plan social și familial.

In susținerea

recursului, reclamanta a invocat practica judiciară în materie, respectiv,

cauzele Niță contra României, Bursuc contra României, Barbu Anghelescu contra

României.

R

ecursul este nefondat pentru următoarele motive:

Este de necontestat că

măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu suferită de autoarea

reclamantei i-a creat acesteia prejudicii materiale și morale ale căror

consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare,

fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în

mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate.

Criteriile de apreciere

a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece

există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și

cuantumul bănesc al despăgubirilor.

Stabilirea acestui

cuantum include o doză apreciabilă de arbitrar, iar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca

atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral din

perspectiva valorii morale lezate.

In aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere consecințele acestuia

asupra atributelor fundamentale ale persoanei, respectiv, dreptul la viață, la

sănătate, la libertate, la afirmare profesională, la viața de familie, etc.

Prin raportare la

atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale anterior evocate, instanța

de fond a acordat 3.500 Euro daune morale, iar instanța de apel a menținut, în

mod corect, acest cuantum, ambele instanțe apreciind că suma acordată

reprezintă o reparație echitabilă, corespunzătoare datelor concrete ale cauzei.

Înalta Curte constată

că, deși nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a

prejudiciului și, implicit, a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât

libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar,

suma de 3.500 Euro este suficientă prin raportare la importanța valorilor

lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care a

fost percepută consecința vătămării.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată

datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între

cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să

contribuie, însă nici nu se poate transforma într-o modalitate de îmbogățire

fără justă cauză care să deturneze legea specială de reparație de la scopul și

finalitatea pentru care a fost adoptată.

Repararea daunelor

morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale al căror scop este acela că, în funcție de particularitățile

fiecărui caz în parte, să se ofere victimei o anumită satisfacție (pe căi

indirecte oarecum) pentru suferințele îndurate.

Ca atare, Înalta Curte

constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice

îndurate în urma strămutării autoarei reclamantei și familiei sale timp de

peste 4 ani, în cuantum de 3.500 Euro, a fost corect stabilită de instanțele

anterioare, fiind în concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene

a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în

asemenea situații, statuează și asupra acordării lor în condiții de echitate și

proporționalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanți, de a-și

procura venituri nejustificate pe această cale.

Practica judiciară

invocată de reclamantă nu poate fi avută în vedere, întrucât vizează alte

categorii de măsuri abuzive, respectiv, cele privative de libertate, care nu

pot fi asimilate cu măsura administrativă a strămutării, nefiind, astfel,

concludente în soluționarea cauzei.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanțele au avut în vedere perioada cât a durat

măsura abuzivă, și anume 4 ani, 1 lună și 9 zile, intervalul de timp care a

trecut de la prejudiciul suferit(circa 60 de ani), faptul că despăgubirile au

fost solicitate de fiica persoanei supusă strămutării forțate, împrejurarea că

autoarea reclamantei a beneficiat, în timpul vieții, de măsuri reparatorii în

temeiul unui alt act normativ similar, toate acestea reprezentând aspecte de

natură a diminua consecințele negative ale prejudiciului suferit, față de care

cuantumul despăgubirilor, astfel cum a fost stabilit, se constituie într-o

satisfacție simbolică echitabilă.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 528 A

din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 iunie 2011.