ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4926/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2009 pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta R.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, la plata sumei de 290 000 EURO cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 1 lună si 9 zile în care mama sa, G.S., a fost deportata și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în vederea punerii in executarea a Deciziei MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, familia sa a fost dislocata din localitatea de baștină Becicherecul Mic - Sanicolau în localitatea Pereții Noi - Slobozia, așa cum rezultă și din adresa nr. 464 din 17 iunie 2009 emisa de Ministerul Apărării Naționale Direcția Instanțelor Militare, conform căreia, la data de 18 iunie 1951, prin decizia arătată, familia sa a fost dislocata din localitatea de baștină si i s-a stabilit domiciliu obligatoriu timp de 4 ani, 1 lună și 9 zile. Prin sentința civilă nr. 576 din 14 aprilie 2010, Tribunalul București, s ecția a III a civilă, a admis, în parte, cererea și a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 3500 Euro, în echivalent lei la cursul B.N.R.

din ziua plății cu titlu de daune morale. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut,în esență, că elementele menționate în cererea introductivă de instanță cu privire la modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de mama reclamantei nu se pretează la un calcul sau la o cuantificare precisă, singura modalitate în care pot fi apreciate aceste daune fiind prin raportare la principiul echității, care implică o examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a mamei reclamantei, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor acesteia.

Instanța de fond a mai reținut că, stabilirea daunelor morale trebuie să aibă în vedere atât gravitatea suferințelor mamei reclamantei, cât și faptul că mama sa a primit o indemnizație lunară pentru întreaga perioadă a deportării (18 iunie 1951-26 august 1955), începând din 1 aprilie 1990 și până la deces, respectiv, 10 august 2001, astfel încât suma de 3500 Euro reprezintă o satisfacție justă și echitabilă. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel atât reclamanta cât și pârâtul. Reclamanta R.M. a formulat critici sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de către tribunal, susținând că despăgubirile trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieții sociale, care au condus la lezarea drepturilor fundamentale ale mamei sale, respectiv, onoarea, reputația, încrederea acordata în societate.

Prin măsura abuzivă arătată s-au cauzat prejudicii materiale si morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții sale ulterioare,fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, cu efecte negative și în planul vieții private, când după ridicarea restricțiilor nu s-a mai găsit nici un bun din cele lăsate în localitatea din care au fost deportați. Reclamanta a invocat, în susținerea criticilor formulate, Hotărârile CEDO în cauzele Niță contra României, Bursuc contra României și Barbu Anghelescu contra României. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a. susținut că hotărârea pronunțată în cauză este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât despăgubirile morale se acordă numai în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este măsura dislocării.

In subsidiar, s-a solicitat a se reține faptul că suma acordată este exagerat de mare, întrucât suma de bani stabilită cu titlul de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. De asemenea, apelantul pârât a invocat, în sprijinul susținerilor sale sub aspectul cuantumului, jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza Konolos,cauza Oancea, cauza Dekany. Prin decizia civilă nr. 528/A din 20 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelurile ca nefondate. Referitor la critica pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, privind faptul că pentru măsurile administrative nu se acordă daune morale, instanța de apel a reținut că, la data de 30 iunie 2010 a fost adoptată O.U.G.

nr. 62 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 prin care la art. 5, după alin. (1) se introduce un nou alineat, respectiv alin. (1 1 ) în care se dispune ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor,instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. Or, reclamanta și respectiv, mama sa, fac parte din categoria persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive.

Conform dispozițiilor art. II din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate și completate prin această ordonanță de urgență,se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării sale în vigoare. Față de aceste dispoziții legale adoptate după pronunțarea hotărârii în prezenta cauză, care însă sunt aplicabile și cauzelor în curs de judecată, conform art. II din acest act normativ, instanța de apel a reținut că motivul de apel vizând nelegalitatea hotărârii pronunțate, invocat de către pârâtul Statul Român, este nefondat. Referitor la critica comună formulată de apelanți în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, instanța de apel a reținut că, potrivit O.U.G.

nr. 62/2010 - art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 se limitează cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de soț, soție sau descendenții de gradul I la suma de 5000 Euro, suferințele morale ale mamei reclamante fiind cuantificate corect de către prima instanță, prin raportare la aceste dispoziții legale cât și prin raportare la principiul echității. Instanța de apel a mai reținut că, în aprecierea cuantumului despăgubirii acordate trebuie avute în vedere și elemente obiective precum natura măsurii dispuse, aceasta fiind administrativă și nu penală, durata acesteia cât și contextul general al momentului respectiv. Ca urmare, suma de 3500 Euro nu poate fi considerată insuficientă conform apelantei reclamante și nici exagerat de mare așa cum afirmă apelantul pârât.

Practica C.E.D.O. invocată de fiecare dintre părți nu vizează cauze similare, fiind în discuție atingerea adusă altor drepturi fundamentale ale cetățenilor și, ca atare, nu poate constitui un punct de plecare în aprecierea cuantumului despăgubirilor în cauza dedusă judecății. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta R.M., criticând hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, arătând că, chiar dacă criteriile de apreciere a acestora nu au la bază metode exacte, științifice, se impune cu necesitate respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului. Mai arată că, mama sa a fost obligată să lucreze la o fermă situată la 5 km de bordeiul în care locuiau, condițiile de trai erau asemănătoare închisorii, fiind păziți de soldați care nu le permiteau ieșirea din zona respectivă, situație ce a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale autoarei sale, cu efecte negative în plan social și familial.

In susținerea recursului, reclamanta a invocat practica judiciară în materie, respectiv, cauzele Niță contra României, Bursuc contra României, Barbu Anghelescu contra României. R ecursul este nefondat pentru următoarele motive: Este de necontestat că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu suferită de autoarea reclamantei i-a creat acesteia prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație. Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc al despăgubirilor. Stabilirea acestui cuantum include o doză apreciabilă de arbitrar, iar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral din perspectiva valorii morale lezate.

In aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere consecințele acestuia asupra atributelor fundamentale ale persoanei, respectiv, dreptul la viață, la sănătate, la libertate, la afirmare profesională, la viața de familie, etc. Prin raportare la atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale anterior evocate, instanța de fond a acordat 3.500 Euro daune morale, iar instanța de apel a menținut, în mod corect, acest cuantum, ambele instanțe apreciind că suma acordată reprezintă o reparație echitabilă, corespunzătoare datelor concrete ale cauzei.

Înalta Curte constată că, deși nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a prejudiciului și, implicit, a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 3.500 Euro este suficientă prin raportare la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care a fost percepută consecința vătămării. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie, însă nici nu se poate transforma într-o modalitate de îmbogățire fără justă cauză care să deturneze legea specială de reparație de la scopul și finalitatea pentru care a fost adoptată.

Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al căror scop este acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să se ofere victimei o anumită satisfacție (pe căi indirecte oarecum) pentru suferințele îndurate. Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma strămutării autoarei reclamantei și familiei sale timp de peste 4 ani, în cuantum de 3.500 Euro, a fost corect stabilită de instanțele anterioare, fiind în concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în asemenea situații, statuează și asupra acordării lor în condiții de echitate și proporționalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanți, de a-și procura venituri nejustificate pe această cale.

Practica judiciară invocată de reclamantă nu poate fi avută în vedere, întrucât vizează alte categorii de măsuri abuzive, respectiv, cele privative de libertate, care nu pot fi asimilate cu măsura administrativă a strămutării, nefiind, astfel, concludente în soluționarea cauzei. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanțele au avut în vedere perioada cât a durat măsura abuzivă, și anume 4 ani, 1 lună și 9 zile, intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit(circa 60 de ani), faptul că despăgubirile au fost solicitate de fiica persoanei supusă strămutării forțate, împrejurarea că autoarea reclamantei a beneficiat, în timpul vieții, de măsuri reparatorii în temeiul unui alt act normativ similar, toate acestea reprezentând aspecte de natură a diminua consecințele negative ale prejudiciului suferit, față de care cuantumul despăgubirilor, astfel cum a fost stabilit, se constituie într-o satisfacție simbolică echitabilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 528 A din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2011.