ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1808/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, înregistrată la data de 17 iulie 2009, reclamanta SC A. SRL Cisnădioara a chemat în judecată pe pârâta Agenția Domeniilor Statului București, solicitând ca aceasta să fie obligată să-i plătească suma de 1.439.948,92 lei, reprezentând despăgubiri contractuale conform art. 14.2 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 29 din 7 noiembrie 2003, invocând, în drept, dispozițiile art. 969 și art. 973 C. civ. și art. 274 și art. 723 alin. (2) C. proc. civ. Secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Sibiu, prin sentința comercială nr. 791/C, pronunțată la data de 20 aprilie 2010, a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta SC A. SRL Cisnădioara, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului București.

Spre a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în rezumat, că reclamanta nu a făcut dovada că executarea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 29 din 7 noiembrie 2003 a fost suspendată în perioada cuprinsă între data comunicării către reclamantă a notificării rezoluțiunii contractului: 16 ianuarie 2006 și data revocării notificării rezoluțiunii contractului: 28 iunie 2007 și că nu și-a putut exercita atribuțiile de acționar majoritar, suferind prin aceasta un prejudiciu, nefiind, întrunite cerințele art. 14.2 din contract, în conformitate cu care, dacă una dintre părți a cerut în mod abuziv suspendarea executării contractului, iar instanța de judecată a confirmat aceasta, partea care a solicitat suspendarea va plăti o despăgubire egală cu 0,5 % din valoarea contractului, întrucât nu a avut loc o suspendare efectivă a executării contractului.

Secția comercială a Curții de Apel Alba Iulia, prin decizia comercială nr. 98/A/2010, pronunțată la data de 22 septembrie 2010, a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL Cisnădioara împotriva sentinței nr. 791/C/2010, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 2421/85/2009.

Pentru a pronunța această hotărâre, examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel, instanța de control judiciar a reținut că, în mod legal, a fost respinsă acțiunea în pretenții promovată de reclamantă, motivată pe faptul că, în perioada 16 ianuarie 2006 – 26 iulie 2007, contractul de vânzare – cumpărare acțiuni nr. 29 din 7 noiembrie 2003 a fost suspendat și nu și-a putut exercita drepturile și obligațiile conferite de acest act juridic, întrucât nu se poate reține că simpla formulare a notificării rezoluțiunii se constituie într-o exercitare abuzivă a dreptului de a cere suspendarea contractului, conform art. 14.2 din acest act juridic, iar Tribunalul București, prin sentința nr. 9029/2007, a constatat că drepturile și obligațiile părților contractante sunt în vigoare, obligând-o pe pârâtă la executarea acestor obligații, neoperând așadar suspendarea efectivă a efectelor contractului, cum corect a apreciat prima instanță.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta reclamantă SC A. SRL Cisnădioara, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit, strict literal, clauza penală, inserată în art. 14.2 din contractul părților, menită să sancționeze imprudența celui care uzează cu ușurință de acest pact; a ignorat regulile de interpretare a contractelor, cu referire la art. 977, art. 978; a încălcat art. 982 C. civ. și a aplicat greșit legea „cu privire la stabilirea vinovăției și a inexistenței prejudiciului”, prin însușirea apărării pârâtei referitoare la neînscrierea acesteia la O.R.C., cu ignorarea dispozițiilor Legii nr. 26/1990 și ale Legii nr. 31/1990 – recurenta neprecizând relevanța reiterării aspectelor vizând fondul cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., care statuează asupra obiectului recursului. Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, apreciind neîntemeiate criticile circumscrise motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat. Astfel, potrivit art. 14.2 din contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 29 din 7 noiembrie 2003 „în cazul exercitării abuzive a dreptului de a cere suspendarea executării contractului, confirmată de instanța de judecată, partea care a solicitat aceasta va plăti celeilalte părți, în temeiul art. 723 alin. (2) C. proc. civ., o despăgubire egală cu 0,5 % din valoarea contractului pentru fiecare zi de suspendare”.

Cum, în conformitate cu art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a actului juridic poate determina modificarea hotărârii judecătorești, numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, de natură a înfrânge principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aspectele invocate de recurentă nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele menționate, iar intenția acesteia de a obține o anumită interpretare a precitatei clauze contractuale denotă că, în viziunea sa, aceasta este obscură, îndoielnică, nejustificându-se, nici din această perspectivă, invocarea precitatului motiv de recurs.

Având în vedere că textul contractual în discuție este lămurit și neîndoielnic, contrar opiniei recurentei, fiind interpretat de instanța de apel conform voinței părților, clar exprimate, iar normele de interpretare fixate de lege prin art. 977 – 985 C. civ. devin incidente doar când termenii unui contract nu sunt destul de clari, când sensul lor este îndoielnic sau când înțelesul exact al clauzelor nu este suficient de determinat, nu poate fi primită critica nesocotirii sau încălcării art. 977, art. 978 și art. 982 C. civ., prin decizia atacată.

Este de observat că recurenta nu a indicat, în mod concret, care sunt dispozițiile legale greșit aplicate de către instanța de apel „cu privire la stabilirea vinovăției și a inexistenței prejudiciului”, iar trimiterea generică la „dispozițiile Legii nr. 26/1990 și la cele ale Legii nr. 31/1990 se face în contextul criticilor aduse modului în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin raportare la probele administrate și la apărările părților, ce nu mai poate fi supus controlului instanței de recurs față de redactarea art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, menționatele dispoziții neconstituind, de altfel, nici fundamentul juridic al sentinței apelate și nici obiect al criticilor în apel, or, în conformitate cu art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel era ținută a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Cisnădioara împotriva deciziei comerciale nr. 98/A/2010 din 22 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.