ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 930/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 930/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin
sentința nr. 114/F/CA din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția
contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul
K.W.I. în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Integritate și, în
consecință, a anulat actul de constatare a stării de incompatibilitate nr.
A/1142/I.I din 26 noiembrie 2009 întocmit de pârâtă, respingând cererea de
acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima
instanță a reținut, în esență, următoarele:
Prin actul nr. A/1142/I.I/2009 emis de pârâta
Agenția Națională de Integritate s-a constatat că în perioada 23 aprilie
2003–18 mai 2004 reclamantul K.W.I. s-a aflat în stare de incompatibilitate,
iar încetarea stării de incompatibilitate are loc prin demisie, efectele
acesteia fiind atât în planul raporturilor comerciale ale contractului de
societate, cât și în planul răspunderii personale, urmare a încetării stării de
incompatibilitate.
Prima instanță a reținut că demisia sau
retragerea reclamantului din consiliul de administrație al
SC P.I. Șura Mică SA
a devenit efectivă la data de 19 mai 2003, când locul său a devenit vacant,
urmând ca după convocarea Adunării generale a acționarilor să fie nominalizați
noii membri în consiliul de administrație, conform procesului-verbal de ședință
cu aceeași dată.
Nominalizarea noilor membri în consiliul de
administrație a fost făcută de Adunarea generală a acționarilor la data de 12
decembrie 2003, conform procesului-verbal de ședință cu aceeași dată, înscris,
care de altfel, a stat la baza încheierii judecătorului delegat cu prilejul
întocmirii încheierii din 18 mai 2004 și care a fost omis de agenții
autorității pârâte la analiza stării de incompatibilitate a reclamantului, iar
modificarea corespunzătoare a actului constitutiv a avut loc la 23 februarie
2004, fiind autentificat de notarul public la data de 04 mai 2009, înscrierea
lui având loc la data de 18 mai 2004 la Registrul Comerțului de pe lângă
Tribunalul Sibiu.
Așa fiind, prima instanță a constatat că
demisia reclamantului a fost depusă înlăuntrul termenului prevăzut de art. 91
teza a II-a din Legea nr. 161/2003, acesta neaflându-se deci în stare de
incompatibilitate.
Totodată, a reținut faptul că actul de
constatare a stării de incompatibilitate este un act administrativ, scopul
încheierii lui constă în producerea de efecte juridice în patrimoniul
emitentului și a destinatarului actului, or, actul întocmit de agenții pârâtei
nu poate produce niciun efect juridic la data întocmirii sale, fiind așadar ineficient.
Prima instanță a constatat astfel că singura
sancțiune decurgând din reținerea stării de incompatibilitate pentru aleșii
locali, era cea prevăzută de art. 91 alin. (4) din Legea nr. 161/2003, însă
mandatul de primar al reclamantului, în raport cu care s-a reținut existența
stării de incompatibilitate, s-a consumat în anul 2004, așa încât eventuala sa
sancționare este lipsită de obiect. Pe de altă parte, aplicarea unor sancțiuni
reglementate prin acte normative ulterioare, chiar decurgând dintr-o stare de
incompatibilitate reală, aduce atingere principiului neretroactivității legii
și actelor subsecvente acesteia.
Concluzionând, judecătorul fondului a avut în
vedere și Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale,
potrivit cu care normele juridice din cadrul Legii nr. 144/2007, ce au
constituit temeiul juridic al verificării agenților autorității pârâte și al
actului de constatare a stării de incompatibilitate, au fost declarate
neconstituționale, or, lipsirea de temei constituțional a actelor normative
primare are drept efect încetarea efectelor de drept, dacă există, a actelor
subsecvente emise în temeiul acestora.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs
pârâta Agenția Națională de Integritate, susținând că hotărârea atacată este
nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
- mențiunea cu privire la retragerea din
calitatea de administrator a reclamantului a devenit efectivă la data de 28 mai
2004, potrivit încheierii nr. 4470 din 28 mai 2004. Toate actele întocmite în
anul 2009, pentru a infirma anumite stări de fapt anterioare anului menționat,
nu pot contrazice actul oficial emis de judecătorul de la Oficiul Registrului
Comerțului de pe lângă Tribunalul Sibiu, respectiv încheierea nr. 4470/2004.
Totodată, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului, republicată, „înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților
de la data publicării lor în M. Of. al României, Partea a IV-a, sau în altă
publicație, acolo unde legea nu dispune altfel”, iar conform alin. (2)
„persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților
actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care există dovada că
ele erau cunoscute de aceștia”. Prin urmare, susține recurenta, starea de incompatibilitate
este dovedită pentru perioada 23 aprilie 2003–28 mai 2004;
- în mod greșit instanța de fond a invocat în
considerentele hotărârii pronunțate la 27 aprilie 2010 Decizia Curții
Constituționale nr. 415 din 14 aprilie 2010 care nu fusese publicată și ale
cărei prevederi au putere numai pentru viitor, de la data publicării în M. Of.
al României, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția
României, republicată.
Recurenta și-a încadrat în drept din punct de
vedere procedural, motivele de recurs, în prevederile art. 304 pct. 9 și art.
304
1
C. proc. civ.
Analizând actele și lucrările dosarului de
fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul
este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 91 alin. (3) teza ultimă din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri,
prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările
ulterioare, „alesul local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor
prezentei secțiuni este obligat să demisioneze din una dintre funcțiile
incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoarea a prezentei
legi”.
Astfel, potrivit interpretării literale a
textului de lege menționat, singura obligație ce revine persoanei aflate în
stare de incompatibilitate este aceea de a demisiona din una din funcțiile
deținute, iar reclamantul-intimat și-a îndeplinit această obligație prin
depunerea demisiei (act de voință unilateral) la societatea unde funcționa ca
membru în consiliul de administrație, respectiv SC P.I. Șura Mică SA. Actul
demisiei a fost înregistrat în registrele societății la data de 19 mai 2003,
fiind efectuat în termenul legal prevăzut de Legea nr. 161/2003.
Față de această situație de fapt, instanța de
fond a reținut în mod corect ca fiind nerelevantă împrejurarea că înscrisurile
referitoare la renunțarea la calitatea de administrator au fost transmise de
societate către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Sibiu la o dată ulterioară,
pronunțându-se încheierea judecătorului delegat nr. 4470 din 28 mai 2004,
această împrejurare nefiindu-i imputabilă reclamantului, care nu mai avea
calitatea de a cere efectuarea de înregistrări în numele societății. Pentru
acest motiv, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, invocate de
recurent, nu îi pot fi opuse intimatului-reclamant.
De menționat, totodată, că recurenta-pârâtă
nu a prezentat nicio probă contrarie prezumției de veridicitate pe care o au
înscrisurile emanând de la SC P.I. Șura Mică SA, care atestă data demisiei, ci
a susținut numai că această demisie ar deveni operantă de la data încheierii
judecătorului delegat, concluzie nesusținută de textul legal incident în cauză
(art. 91 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 161/2003).
În ceea ce privește greșita invocare de către
instanța de fond a prevederilor Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010,
care nu fusese publicată, acest motiv de recurs este întemeiat, în sensul că
potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, o astfel de decizie își
produce efectele pentru viitor, de la data publicării, dar acest unic motiv nu
poate conduce la admiterea recursului, deoarece subzistă celelalte considerente
ale instanței de fond și care au condus la pronunțarea unei soluții temeinice
și legale.
Pentru considerentele menționate, cu referire
la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. - recursul urmează a fi respins ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de Agenția
Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 114/F/CA din 27 aprilie 2010 a
Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16
februarie 2011.