ÎCCJ, Decizia nr. 144/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9345 din 17

noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul M.D. împotriva Deciziei nr. 250/A din 13 octombrie 2008 a Curții de

Apel Cluj, secția civilă și a Încheierii din 14 octombrie 2008, a aceleiași

instanțe.

Pentru a pronunța

această decizie, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de

drept:

Prin sentința primei

instanțe, s-a admis corect excepția autorității de lucru judecat și, pe cale de

consecință, s-a respins acțiunea reclamantului, privitoare la modul de

soluționare a notificării nr. 5N/2005, constatându-se că, prin Sentința civilă

nr. 98 din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Maramureș, a fost obligat Primarul

Orașului Borșa să emită dispoziție motivată asupra aceleiași notificări.

Curtea de Apel Cluj,

respingând apelul reclamantului și confirmând, astfel, soluția primei instanțe,

a reținut corect că, față de soluționarea pricinii prin admiterea unei excepții

de ordine publică, nu se mai impune cercetarea pe fond a pricinii.

Drept consecință, s-a

apreciat că instanța nu se mai putea pronunța cu privire la probele existente

la dosar și care vizau, în mod explicit, fondul raportului juridic dedus

judecății.

De altfel, s-a

consemnat că, petiția de la fila 21, invocată de reclamant, nu reprezintă o

probă, ci prin aceasta se solicită, fără respectarea dispozițiilor procedurale

referitoare la extinderea cadrului procesului, citarea Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, cerere asupra căreia instanța a apreciat corect că

nu i se putea da curs în condițiile date.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea a constatat că instanța de apel a aplicat corect

dispozițiile art. 1201 C. civ. și ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nefiind

astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare, la data de 4 ianuarie 2010,

recurentul M.D., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

Prin Decizia civilă

nr. 9345 din 17 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală a respins recursul, fără a observa că nu

s-au aplicat corect dispozițiile art. 1201 C. civ. și ale art. 137 alin. (1) C.

proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 250/A/2008 nu s-au examinat apelurile declarate împotriva Sentinței civile

nr. 390 din 28 martie 2008 a Tribunalului Maramureș, respectiv împotriva

Sentinței civile nr. 881 din 14 iulie 2008, pronunțată în același dosar nr.

3506/100/2006, prin hotărârea dată instanța omițând să se pronunțe asupra

cererii principale și cererilor conexe.

Instanța supremă a

preluat constatările instanțelor fondului, fără a observa că nu există tripla

identitate de părți, obiect și cauză, între pricina obiect al dosarului nr.

3506/100/2006 și pricina obiect al dosarului nr. 5584/100/2007 a Tribunalului

Maramureș.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 5456 din 21 octombrie 2010, a respins contestația în anulare.

În considerentele

hotărârii menționate, s-a reținut că, întrucât soluția instanței de recurs nu

este rezultatul niciuneia dintre neregularitățile prevăzute în mod expres de

dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ., contestația în anulare, cale

extraordinară de atac, admisibilă doar în cazurile expres prevăzute de aceste

dispoziții legale, nu poate fi primită.

La data de 9

noiembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs

contestatorul M.D., invocând dispozițiile cu caracter general ale art. 299 –

316 C. proc. civ. și arătând că cererea sa formează obiectul Legii nr. 18/1991,

modificată prin Legea nr. 247/2005, iar instanța „a interpretat greșit Legea

nr. 10/2001”.

În considerarea dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va lua în examinare, cu

prioritate, admisibilitatea recursului, soluționarea acestei chestiuni făcând

de prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 129 din

Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului

procesului civil.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus

în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de

atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea

procesuală.

Or, potrivit art. 320

pct. 3 C. proc. civ., hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi

de atac ca și hotărârea atacată.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra contestației în anulare formulată de M.D.

împotriva unei hotărâri irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc.

civ.

Din dispozițiile C.

proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ

pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri,

determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Decizia atacată de

către contestator are caracter irevocabil, în temeiul art. 320 alin. (3) C.

proc. civ., având în vedere că a fost pronunțată într-o contestație în anulare

exercitată împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat un recurs și, prin

urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de

reformare.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la

existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și art.

XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu

este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se

constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul

M.D., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de M.D. împotriva Deciziei nr. 5456 din 21

octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.