ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1221/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 214 din 24 iunie 2009, a respins acțiunea formulată de reclamantul F.N., în contradictoriu cu pârâtul S.R.I., având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de concediere, comunicată la data de 22 aprilie 2008 și, pe cale de consecință, repunerea în situația anterioară constând în reintegrarea sa în postul deținut anterior, precum și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale majorate și indexate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, în calitate de angajat al pârâtului, pentru perioada cuprinsă între data de 22 aprilie 2008 și data reintegrării efective.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile Codului Muncii și nici cele ale Legii nr. 188/1999, întrucât activitatea reclamantului se desfășoară, exclusiv, sub incidența legislației speciale reprezentată de Legea nr. 80/1995 și Legea nr. 14/1992.

În acest context instanța a mai reținut că, datorită conduitei sfidătoare, exprimată, inclusiv, prin contestarea ordinelor primite, la data de 12 septembrie 2002, reclamantul a fost sancționat cu mustrare scrisă, că urmare a rezultatului testărilor psihologice, la data de 10 iunie 2005 s-a hotărât schimbarea sa din funcția și numirea pe o funcție echivalentă în cadrul altui birou, și că, ulterior, prin caracterizarea psihologică nr. S/2190227 din 20 octombrie 2006, a fost declarat inapt psihologic, concluzie menținută și în urma reexaminării psihologice realizate la cererea reclamantului, iar ca o consecință a tuturor acestor aspecte și urmare a cercetării efectuate în condițiile O.D.S.R.I.

nr. S/912 din 12 mai 2003, a rezultat necesitatea trecerii în rezervă a reclamantului, în temeiul prevederilor art. 85 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 80/205, pentru dezinteres în îndeplinirea atribuțiilor și sarcinilor de serviciu, precum și în perfecționarea pregătirii militare și de specialitate. Instanța de fond a mai constatat că reclamantul nu a negat, în general, aspectele reținute de pârât și nu a fost în măsură să indice, în mod concret, ce anume nelegalități s-au produs cu ocazia cercetării sale, neputând fi reținute susținerile acestuia în sensul că afecțiunea psihică de care suferă a fost determinată de funcția exercitată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul invocând, în principal, necompetența materială a Curții de Apel Timișoara în soluționarea, în primă instanță, a pricinii, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, reiterând criticile formulate în acțiunea introductivă de instanță.

Recursul este nefondat. Cu privire la excepția invocată se reține că prevederile Codului muncii nu sunt aplicabile militarilor, întrucât activitatea acestora se desfășoară, exclusiv, sub incidența statutului care reglementează drepturile și obligațiile cadrelor militare, iar calificarea militarilor, reținută în literatura de specialitate, ca fiind funcționari publici, cu statut special, nu îi conferă reclamantului posibilitatea de a beneficia atât de statutul funcționarilor publici, reglementat prin Legea nr. 188/1999 cât și de cel al cadrelor militare, regimul aplicabil în speță fiind exclusiv, cel reglementat prin Legea nr. 80/1995, respectiv Statutul cadrelor militare și Legea nr. 1471992 privind organizarea și funcționarea S.R.I., aspect, de altfel, corect reținut de către prima instanță.

Pe fondul cauzei se constată că Ordinul nr. DP 0303 din 21 aprilie 2008, de trecere în rezervă a fost emis în temeiul art. 85 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 80/1995, iar aducerea acestuia la cunoștință recurentului s-a făcut în conformitate cu prevederile legale incidente, prin adeverința nr. 5.675.714 din 6 mai 2008. În acest sens se reține, având în vedere înscrisurile depuse de părți în dosarul cauzei, că recurentul a refuzat, în repetate rânduri să execute ordinele șefilor ierarhici, primite în executarea îndatoririlor specifice ce-i reveneau în conformitate cu dispozițiile art. 7 și 8 din Legea nr. 80/1995, cele patru rapoarte de sancționare întocmite cu aceste ocazii fiind aduse la cunoștința recurentului, care le-a semnat și nu a înțeles să le conteste la momentul emiterii lor.

De altfel, din cuprinsul Ordinului D.S.R.I. nr. DP 0303 din 21 aprilie 2008, rezultă că s-a dispus trecerea în rezervă ca sancțiune disciplinară pentru dezinteresul manifestat în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și în perfecționarea pregătirii de specialitate, iar potrivit înscrisurilor de la dosar ședința Consiliului de judecată finalizată prin ordinul mai sus menționat s-a desfășurat cu respectarea dreptului la apărare al recurentului, acesta fiind asistat cu ocazia cercetării dosarului și pe tot parcursul ședinței, fiecare probă propusă fiind analizată de către Consiliu. Așa fiind, Curtea constată că ordinul de trecere în rezervă a recurentului a fost emis cu respectarea dispozițiilor legal, astfel cum corect a reținut instanța de fond și, pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.N. împotriva sentinței civile nr. 214 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.