ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5798/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la data de 13 octombrie 2009 la Tribunalul Cluj formulată de reclamanta L.K. s-a solicitat obligarea pârâtului Primarul

municipiului Dej să emită dispoziția de soluționare a notificării înregistrată la B.E.J. S.A. sub nr. 112 din 17 iulie 2001 cu privire la imobilul situat în municipiul Dej, cu

cheltuieli de judecată.

În drept s-au invocat dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

În motivare s-a arătat că prin

notificarea nr. 112 din 17 iulie 2001 s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru imobilul situat în municipiul Dej, trecut în proprietatea

statului cu titlu de naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la

tatăl său E.N.(M.).

Prin Hotărârea nr. 490 din 16

decembrie 1997 a Comisiei Județene pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

i-a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în cauză

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Reclamanta a mai arătat că are

calitatea de unic moștenitor legal după tatăl său E.N.(M.), fiind persoană

îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil, în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin.

(1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a arătat că pârâtul este obligat

să se pronunțe prin dispoziție motivată cu privire la cererea sa în termen de

60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii

actelor doveditoare, potrivit art. 23 din lege.

Cu privire la petitul referitor la obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată s-a susținut că este justificat de

faptul că acesta nu a soluționat notificarea în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării sau depunerii actelor doveditoare.

Prin sentința civilă nr. 724 din 11

noiembrie 2009 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare are

obligația de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată cu privire la

notificare, decizia/dispoziția motivată comunicându-se persoanei îndreptățite

în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită

cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie/dispoziție motivată

în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) să acorde persoanei îndreptățite în

compensare bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri .

Verificând înscrisurile depuse de

pârât la dosarul format în temeiul Legii nr. 10/2001 instanța a reținut că acestea

sunt suficiente soluționării notificării și a apreciat că potrivit

dispozițiilor art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 reclamanta este

îndreptățită la soluționarea notificării, având în vedere că termenul de 60 de

zile a fost depășit, fără a se putea invoca motive rezonabile în apărarea

pârâtului.

Nerezolvarea notificării într-un

interval de timp rezonabil în condițiile în care la dosarul notificării erau

depuse acte care permiteau analizarea cererii și adoptarea unei soluții

reprezintă o conduită abuzivă a autorității administrative, generatoare de

prejudicii în patrimoniul reclamantei.

În temeiul art. 274 alin. (1) și

alin. (3) C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 500 lei în raport cu munca depusă și complexitatea

cauzei.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta și pârâta Instituția Primarului Municipiului Dej.

Reclamanta a solicitat schimbarea în

parte a sentinței în sensul obligării pârâtului la plata integrală a

cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului arătând că

instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. diminuând onorariul.

În ce privește complexitatea cauzei,

arată că aceasta este, potrivit sistemului ECRIS, cu o complexitate de gradul

10 (maximum).

Instanța nu a ținut seama nici de valoarea

imobilului,care este situat în centrul municipiului Dej.

Referitor la volumul de muncă al avocatului

reclamanta a invocat că datorită unui mare volum de muncă al acestuia cauza a

fost soluționată la primul termen de judecată, iar acest fapt nu trebuie sancționat

ci apreciat prin raportare la principiul celerității și a termenului rezonabil

de soluționare a cauzelor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai arată că în temeiul art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 146/1997 o cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate

din onorariile avocaților constituie venituri la bugetul de stat, motiv pentru

care nu se justifică aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Prin reducerea onorariului reclamanta este în

imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se

află în culpă procesuală.

Pârâtul, prin apelul său, a solicitat schimbarea

sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei și exonerarea de la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a susținut că notificarea

reclamantei a fost soluționată prin dispoziția nr. 566/2001 prin care s-a

dispus înaintarea dosarului la Prefectura Cluj, de unde a fost restituit prin adresa nr. 17141/2001 din 10 martie 2003. Notificarea reclamantei a fost analizată,

dar, din cauză că dosarul a fost restituit de la prefectură și nu este complet,

procedura administrativă nu s-a finalizat, neputând a se reține culpa

pârâtului.

În ce privește obligarea la plata cheltuielilor

de judecată a solicitat exonerarea de la această obligație invocând

dispozițiile art. 1, art. 4 din O.G. nr. 22/2002. În bugetul instituției

aprobat în condițiile legii nu sunt incluse prevederi bugetare având destinația

de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Prin decizia nr. 42 A din 19 februarie 2010 Curtea

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Dej, a

schimbat în parte sentința în sensul că a respins ca lipsită de obiect acțiunea

reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Dej având ca

obiect obligarea acestuia să emită dispoziție de soluționare a notificării nr. 18165/112

din 17 iulie 2001. A menținut dispozițiile sentinței cu privire la cheltuielile

de judecată. A respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie instanța a

reținut următoarele:

Cu privire la apelul reclamantei s-a reținut că

prin acțiunea s-a solicitat obligarea pârâtului Primarul municipiului Dej să

emită dispoziția de soluționare a notificării înregistrată sub nr. 112 din 17

iulie 2001 la Biroul executorului judecătoresc S.A., având ca obiect imobilul

situat în Dej.

Acțiunea a fost formulată de avocat, onorariul

încasat fiind de 5000 lei, potrivit chitanței de la dosar.

Litigiul a fost soluționat la primul termen de

judecată.

Simplul temei de drept al acțiunii nu atrage

automat un grad de complexitate crescut.

Faptul că soluționarea litigiului nu urma să

ridice probleme juridice complexe, termene succesive de judecată , demersuri la

diverse instituții ale statului era previzibil.

Obiectul procesului îl reprezintă o obligație de

a face.

Judecata dosarului era condiționată de o singură

cerință: aceea ca notificarea să nu fie soluționată.

Nici formularea conținutului acțiunii și nici

dovedirea condiției nesoluționării notificării nu presupuneau o muncă de o

complexitate mare, care să justifice încasarea unui onorariu de 5000 lei.

Toate aceste aspecte sunt previzibile pentru un

specialist în domeniul dreptului, care având cunoștință de dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ. trebuie să aibă diligența de a încasa un onorariu

rezonabil.

În ce privește criteriul valorii imobilului, nu

a fost reținut ca relevant, față de obiectul litigiului: obligație de a face.

Prezentul litigiu nu vizează soluționarea notificării pe fond ci obligarea

entității deținătoare să finalizeze procedura administrativă prin emiterea unei

dispoziții.

Motivul grefat pe dispozițiile art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 146/1997 nu a fost primit, faptul că avocatul plătește impozit pe

venit nu este un argument pentru perceperea unor onorarii mari.

Apelul pârâtului a fost admis reținându-se că la

data de 5 februarie 2010 acesta a depus dispoziția nr. 98 din 2 februarie 2010

prin care notificarea reclamantei a fost soluționată.

În ce privește critica vizând exonerarea

pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, a fost găsită nefondată în

raport de faptul că pârâtul este în culpă procesuală raportat la momentul

promovării și judecării acțiunii, întrucât a tergiversat soluționarea

notificării, determinând-o pe reclamantă să promoveze cererea de chemare în

judecată. În acest context nu prezintă relevanță faptul că în bugetul

instituției nu sunt prevăzute sume având destinația de cheltuieli de judecată

în favoarea reclamantei. În temeiul art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002

revine obligația ordonatorilor principali de credite de a dispune măsurile

necesare pentru asigurarea în bugetele proprii a sumelor necesare efectuării

plăților sumelor stabilite prin titluri executorii.

Împotriva acestei decizii pârâta Instituția

primarului municipiului Dej a formulat recurs invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în parte a acesteia, cu privire

la obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se invocă prevederile art. 1 din O.G.

nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice

stabilite prin titluri executorii, aprobată prin Legea nr. 288/2002 cu

modificările și completările ulterioare „Creanțele stabilite prin titluri

executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele

acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de

plată respectivă” . Potrivit prevederilor art. 3 din același act normativ „în

cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în

termenul prevăzut la art. 2 creditorul va putea solicita efectuarea executării

silite potrivit codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții

legale aplicabile în materie.” Articolul 4 prevede obligația ordonatorilor principali

de credite bugetare de a dispune măsurile necesare, inclusiv virarea de credite

bugetare în condițiile legii pentru asigurarea în bugetele proprii a creditelor

bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri

executorii.

Față de aceste dispoziții legale pârâtul invocă

împrejurarea că în bugetul său, aprobat conform legii, nu sunt prevederi

bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru

următoarele considerente.

Conform dispozițiilor art. 274 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ. „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Articolul enunțat, pentru a fi corect aplicat, presupune

pe de o parte dovedirea culpei procesuale, iar, pe de altă parte, dovedirea

cheltuielilor de judecată care sunt cerute de partea care a câștigat procesul.

În sensul stabilirii corecte a cheltuielilor de

judecată instanța trebuie să verifice înscrisurile doveditoare ale acestora

precum și oportunitatea efectuării lor.

În raport de aceste considerente, se constată că

în cauză a fost dovedită culpa procesuală a pârâtului, căzut în pretenții.

Recurentul-pârât invocă faptul că în capitolele bugetului

său, aprobat conform legii, nu sunt alocate cheltuieli cu destinația de

cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Or, această împrejurare nu are nicio relevanță

în sensul de a scuti pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată.

Această împrejurare nu este de natură a exonera

pârâtul de la obligația plății cheltuielilor de judecată atâta timp cât prin

O.G. nr. 22/2002 se stabilește sarcina ordonatorilor principali de credite

bugetare în sensul că au „obligația să dispună toate măsurile ce se impun,

inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în

bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare

necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.”

Așa fiind, pârâtul nu-și poate invoca propria culpă în nerespectarea

dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 și să ceară exonerarea de obligația plății cheltuielilor

de judecată motivat de neprevederea în buget a sumelor cu această destinație în

favoarea reclamantei. Dispozițiile Ordonanței de Guvern sunt obligatorii de la

data publicării în Monitorul Oficial, respectiv 1 februarie 2002.

Așa fiind, pentru considerentele

expuse,se constată că instanța de apel a aplicat corect art. 274 alin. (1) pct.

1 și alin. (3) C. proc. civ. și nu se rețin motive de nelegalitate a deciziei

recurate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în consecință în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva deciziei nr. 42A din

19 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 noiembrie 2010.