ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6674/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 14 octombrie 2009, reclamanta L.K. a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâtului Primarul Municipiului Dej la emiterea dispoziției de soluționare a notificării înregistrate sub nr. 113/2001, cu privire la imobilul situat în municipiul Dej, compus din 3 case de piatră cu șapte încăperi și curte în suprafață de 251 stj.p., înscris în CF Dej, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 725 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Cluj, a admis acțiunea, a obligat pârâtul Primarul municipiului Dej să emită în favoarea reclamantei dispoziția de soluționare a notificării formulată cu privire la imobilul solicitat și a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că notificarea reclamantei este și în prezent nesoluționată, așa cum a recunoscut pârâtul prin întâmpinare, iar potrivit dispozițiilor art. 25 și 26 Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită la soluționarea notificării, având în vedere că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționare a fost depășit cu un interval de timp nepermis de mare, neputându-se invoca motive rezonabile în apărarea pârâtului. Nerezolvarea notificării formulate într-un interval de timp rezonabil, în condițiile în care la dosarul aferent notificării erau depuse acte care permiteau analizarea cererii și adoptarea unei soluții, reprezintă o conduită abuzivă a autorității administrative, generatoare de prejudicii în patrimoniul reclamantei.

Totodată, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON în favoarea reclamantei, diminuând cuantumul onorariului solicitat, în raport de munca depusă și complexitatea cauzei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamanta, cât și pârâtul. Reclamanta, prin apelul declarat, a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului, invocând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin diminuarea cuantumului onorariului cu 90%, de la 5.000 RON, la 500 RON. Apelanta-reclamantă a invocat și faptul că, în baza art. 26 alin. (1) Legea nr. 146/1997, o cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaților constituie venituri la bugetul de stat, ceea ce impune neaplicarea dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.. Prin apelul declarat de pârât, s-a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul-apelant a susținut că a soluționat notificarea reclamantei prin dispoziția din 2001, dosarul fiind înaintat la Prefectura Cluj, de unde a fost restituit prin adresa din 10 martie 2003. Procedura administrativă a fost finalizată prin emiterea dispoziției din 2 februarie 2010. În ce privește obligația instituită în sarcina sa, de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON, pârâtul a solicitat exonerarea, invocând dispozițiile art. 1, 4 O.G. nr. 22/2002, faptul că în bugetul instituției aprobat în condițiile legii nu sunt incluse prevederi bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă și de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 85 A din 19 martie 2010, a respins ca nefondate apelurile. Cu privire la apelul reclamantei, instanța a reținut în esență că, obiectul procesului îl constituie o obligație de a face, respectiv obligarea entității deținătoare a imobilului să emită dispoziție de soluționare a notificării și nici formularea conținutului acțiunii și nici dovedirea condiției nesoluționării notificării nu presupuneau o muncă de o complexitate marcată, care să justifice încasarea unui onorariu de 5.000 RON. Criteriul vizând valoarea cauzei, invocat de reclamantă, nu are relevanță în speță, față de obiectul acțiunii-obligație de a face, acesta constituind un reper în situația în care, emisă fiind dispoziția sau decizia prin care s-a soluționat notificarea, titularul notificării formulează contestație împotriva acestui act.

Prezentul litigiu nu vizează soluționarea notificării pe fond, ci obligarea emitentului să finalizeze procedura administrativă, prin emiterea unei dispoziții. Nici motivul grefat pe dispozițiile art. 26 alin. (1) Legea nr. 146/1997, nu poate fi luat în considerare, deoarece consecința ar fi aceea că în baza acestui text legal, dispoziția cuprinsă în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ar fi golită de conținut. Ca urmare, curtea de apel a constatat că, prima instanță a procedat la diminuarea cuantumului onorariului solicitat cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., individualizând judicios valoarea onorariului în raport cu munca depusă de avocat și complexitatea cauzei.

În ce privește apelul pârâtului, instanța de apel a reținut că, deși acesta afirmă că a soluționat notificarea reclamantei prin emiterea dispoziției din 2 februarie 2010, nu a făcut dovada acestei afirmații, potrivit art. 1169 C. civ.. În lipsa acestei dovezi, operează prezumția relativă potrivit căreia pârâtul nu și-a îndeplinit obligația instituită de art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001. În motivarea deciziei s-a reținut, cu privire la cea de-a doua critică că, pârâtul este în culpă procesuală raportat la momentul promovării și judecării acțiunii, întrucât a tergiversat soluționarea notificării, determinând-o pe reclamantă să promoveze prezenta acțiune, care a implicat costuri, din care o parte au fost acordate cu tidu de cheltuieli de judecată.

Invocarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, nu prezintă relevanță, împrejurarea că în bugetul instituției nu sunt prevederi bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, nefiindu-i imputabilă acesteia și, prin urmare, neputând fi obligată să suporte consecințele. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4 alin. (1) din același act normativ, revine obligația ordonatorilor principali de credite bugetare de a dispune măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii a sumelor necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii. împotriva acestei din urmă decizii, a exercitat calea de atac a recursului pârâtul Primarul Municipiului Dej, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.. În motivarea recursului, pârâtul a susținut că instanța de apel în mod greșit a menținut obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei, față de dispozițiile art. 1, 4 O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin tiduri executorii. Având în vedere că în bugetul primăriei, aprobat în condițiile legii, nu sunt prevederi bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, pârâtul a solicitat exonerarea de la plata acestora. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile în speță, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul. Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu înseși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat. Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispozițiile art. 25 Legea nr. 10/2001, depășind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege și nesoluționând cererea reclamanților într-un interval de timp de câțiva ani.

Prin atitudinea sa, pârâtul Primarul Municipiului Dej nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revenea, ceea ce a dus la declanșarea acțiunii judiciare, fiind dovedită culpa sa procesuală și, pe cale de consecință, pârâtul datorează reclamantei cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procedurii. Așa fiind, față de dispozițiile procedurale aplicabile, pârâtul-recurent nu poate invoca prevederile O.G. nr. 22/2002 în vederea exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată. Ca urmare, hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii, iar criticile formulate prin motivele de recurs nu pot fi primite, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Dej împotriva deciziei nr. 85 A din 19 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă și de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2010.