ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6674/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 14

octombrie 2009, reclamanta L.K. a solicitat instanței să dispună, prin

hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâtului Primarul Municipiului Dej la

emiterea dispoziției de soluționare a notificării înregistrate sub nr.

113/2001, cu privire la imobilul situat în municipiul Dej, compus din 3 case de

piatră cu șapte încăperi și curte în suprafață de 251 stj.p., înscris în CF

Dej, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 725 din 11

noiembrie 2009, Tribunalul Cluj, a admis acțiunea, a obligat pârâtul Primarul

municipiului Dej să emită în favoarea reclamantei dispoziția de soluționare a

notificării formulată cu privire la imobilul solicitat și a obligat pârâtul la

plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că notificarea reclamantei este și în prezent nesoluționată, așa cum a

recunoscut pârâtul prin întâmpinare, iar potrivit dispozițiilor art. 25 și 26

Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită la soluționarea notificării,

având în vedere că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționare a fost

depășit cu un interval de timp nepermis de mare, neputându-se invoca motive

rezonabile în apărarea pârâtului.

Nerezolvarea notificării formulate

într-un interval de timp rezonabil, în condițiile în care la dosarul aferent

notificării erau depuse acte care permiteau analizarea cererii și adoptarea

unei soluții, reprezintă o conduită abuzivă a autorității administrative,

generatoare de prejudicii în patrimoniul reclamantei.

Totodată, instanța de fond a dispus

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON în

favoarea reclamantei, diminuând cuantumul onorariului solicitat, în raport de

munca depusă și complexitatea cauzei.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel, atât reclamanta, cât și pârâtul.

Reclamanta, prin apelul declarat, a

solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtului la

plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea

litigiului, invocând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., prin diminuarea cuantumului onorariului cu 90%, de la 5.000 RON, la

500 RON.

Apelanta-reclamantă a invocat și

faptul că, în baza art. 26 alin. (1) Legea nr. 146/1997, o cotă de 75% din

sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaților constituie

venituri la bugetul de stat, ceea ce impune neaplicarea dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ..

Prin apelul declarat de pârât, s-a

solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei și

exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul-apelant a susținut că a

soluționat notificarea reclamantei prin dispoziția din 2001, dosarul fiind

înaintat la Prefectura Cluj, de unde a fost restituit prin adresa din 10 martie

2003.

Procedura administrativă a fost

finalizată prin emiterea dispoziției din 2 februarie 2010.

În ce privește obligația instituită în

sarcina sa, de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON, pârâtul a solicitat

exonerarea, invocând dispozițiile art. 1, 4 O.G. nr. 22/2002, faptul că în bugetul

instituției aprobat în condițiile legii nu sunt incluse prevederi bugetare având

destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă și de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 85 A din

19 martie 2010, a respins ca nefondate apelurile.

Cu privire la apelul reclamantei, instanța

a reținut în esență că, obiectul procesului îl constituie o obligație de a face,

respectiv obligarea entității deținătoare a imobilului să emită dispoziție de soluționare

a notificării și nici formularea conținutului acțiunii și nici dovedirea condiției

nesoluționării notificării nu presupuneau o muncă de o complexitate marcată, care

să justifice încasarea unui onorariu de 5.000 RON. Criteriul vizând valoarea cauzei,

invocat de reclamantă, nu are relevanță în speță, față de obiectul acțiunii-obligație

de a face, acesta constituind un reper în situația în care, emisă fiind dispoziția

sau decizia prin care s-a soluționat notificarea, titularul notificării formulează

contestație împotriva acestui act. Prezentul litigiu nu vizează soluționarea notificării

pe fond, ci obligarea emitentului să finalizeze procedura administrativă, prin emiterea

unei dispoziții.

Nici motivul grefat pe dispozițiile

art. 26 alin. (1) Legea nr. 146/1997, nu poate fi luat în considerare, deoarece

consecința ar fi aceea că în baza acestui text legal, dispoziția cuprinsă în

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ar fi golită de conținut.

Ca urmare, curtea de apel a constatat că,

prima instanță a procedat la diminuarea cuantumului onorariului solicitat cu respectarea

criteriilor prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., individualizând judicios

valoarea onorariului în raport cu munca depusă de avocat și complexitatea cauzei.

În ce privește apelul pârâtului, instanța

de apel a reținut că, deși acesta afirmă că a soluționat notificarea reclamantei

prin emiterea dispoziției din 2 februarie 2010, nu a făcut dovada acestei afirmații,

potrivit art. 1169 C. civ..

În lipsa acestei dovezi, operează prezumția

relativă potrivit căreia pârâtul nu și-a îndeplinit obligația instituită de

art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001.

În motivarea deciziei s-a reținut, cu privire

la cea de-a doua critică că, pârâtul este în culpă procesuală raportat la momentul

promovării și judecării acțiunii, întrucât a tergiversat soluționarea notificării,

determinând-o pe reclamantă să promoveze prezenta acțiune, care a implicat costuri,

din care o parte au fost acordate cu tidu de cheltuieli de judecată.

Invocarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002,

nu prezintă relevanță, împrejurarea că în bugetul instituției nu sunt prevederi

bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, nefiindu-i

imputabilă acesteia și, prin urmare, neputând fi obligată să suporte consecințele.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4 alin. (1) din același act normativ,

revine obligația ordonatorilor principali de credite bugetare de a dispune măsurile

necesare pentru asigurarea în bugetele proprii a sumelor necesare efectuării plății

sumelor stabilite prin titluri executorii.

împotriva acestei din urmă decizii, a exercitat

calea de atac a recursului pârâtul Primarul Municipiului Dej, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În motivarea recursului, pârâtul a susținut

că instanța de apel în mod greșit a menținut obligarea sa la plata cheltuielilor

de judecată în favoarea reclamantei, față de dispozițiile art. 1, 4 O.G. nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin

tiduri executorii. Având în vedere că în bugetul primăriei, aprobat în condițiile

legii, nu sunt prevederi bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în

favoarea reclamantei, pârâtul a solicitat exonerarea de la plata acestora.

Recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., aplicabile în speță, partea care cade în pretențiuni va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală menționată prevede o

singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor

avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca

aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor

de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care

aparține

acelei părți care

a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare,

iar

faptul pierderii procesului se dovedește cu înseși cuprinsul

hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat.

Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispozițiile

art. 25 Legea nr. 10/2001, depășind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege

și nesoluționând cererea reclamanților într-un interval de timp de câțiva ani. Prin

atitudinea sa, pârâtul Primarul Municipiului Dej nu și-a îndeplinit obligația legală

ce îi revenea, ceea ce a dus la declanșarea acțiunii judiciare, fiind dovedită culpa

sa procesuală și, pe cale de consecință, pârâtul datorează reclamantei cheltuielile

de judecată avansate pe parcursul procedurii.

Așa fiind, față de dispozițiile procedurale

aplicabile, pârâtul-recurent nu poate invoca prevederile O.G. nr. 22/2002 în vederea

exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată.

Ca urmare, hotărârea atacată a fost pronunțată

cu aplicarea corectă a legii, iar criticile formulate prin motivele de recurs nu

pot fi primite, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Dej împotriva deciziei

nr. 85 A din 19 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă și de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2010.