ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1345/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamanta L.K. a învestit instanța Tribunalului Cluj la data de 7 ianuarie 2010, cu o cerere având ca obiect, obligarea pârâtului Primarul municipiului Dej la emiterea în favoarea reclamantei a unei dispoziții prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Dej, str. M, compus din trei case din piatră cu 7 încăperi și curte în suprafață de 251 stj.p., înscris în CF nr. 2352 Dej nr. top 134, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Ca urmare a emiterii între timp a Dispoziției nr. 98 din 2 februarie 2010 de către Primarul municipiului Dej, reclamanta și-a modificat și extins cererea de chemare în judecată, prin introducerea în proces și a Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței anularea Dispoziției nr. 98 din 2 februarie 2010, pentru imobilul situat în Dej, str. M; stabilirea dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul anterior menționat; obligarea pârâtului de rândul II la plata sumelor care vor fi stabilite cu titlu de despăgubiri; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 283 din 26 martie 2010, Tribunalul Cluj a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, iar pe fond a respins acțiunea modificată și extinsă, formulată de reclamanta L.K., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Dej și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a arătat că dispoziția a cărei anulare o solicită reclamanta a fost emisă cu respectarea normelor legale în materie, având în vedere că potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, reclamantei i se recunoaște dreptul de a primi despăgubiri în numerar, în urma procedurii speciale reglementate prin această lege.

Excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român este neîntemeiată, întrucât raportat la temeiul de fapt și de drept invocat în cererea de chemare în judecată, această instituție ar avea această calitate, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Împotriva Sentinței nr. 283 din 26 martie 2010 a Tribunalului Cluj, reclamanta L.K. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată și extinsă, cu consecința anulării Dispoziției nr. 98 din 2 februarie 2010 în ceea ce privește imobilul situat în Dej, str. M, și a stabilirii dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri pentru acest imobil, respectiv, a obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului au fost invocate prevederile art. 11 alin. (4), art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și jurisprudența CEDO în materia restituirii proprietăților naționalizate sau confiscate de regimul comunist, cu trimitere expresă la cauza Faimblat împotriva României, la cauza Katz împotriva României, precum și la cauza pilot Atanasiu Poenaru și Solon împotriva României. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea apelului reclamantei, cu motivarea că litigiul are ca obiect o obligație de a efectua o plată, obligație ce revine Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în baza O.U.G.

nr. 81/2007. Prin Decizia nr. 171/A/2011 din data de 17 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost admis apelul declarat de reclamanta L.K., a fost admisă acțiunea modificată și extinsă, formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Dej și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință: a fost anulată în parte Dispoziția nr. 98 din 2 februarie 2010, emisă de Primarul Municipiului Dej, în ceea ce privește propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Dej, str. M, constând din trei case din piatră cu 7 încăperi și curte în suprafață de 593,50 mp.

A fost stabilit dreptul reclamantei L.K. la despăgubiri bănești în sumă de 729.000 RON, pentru imobilul mai sus menționat, și a menținut Dispoziția nr. 98 din 2 februarie 2010 în ceea ce privește propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Dej, str. M, județul Cluj, constând din casă din piatră și cărămidă, învelită cu tinichea zincată, cu 7 încăperi, în prezent demolată și teren în suprafață de 556 mp. Prin aceeași decizie a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantei L.K.

suma de 729.000 RON cu titlu de despăgubiri, pentru imobilul situat în Dej, str. M, județul Cluj și a menținut dispoziția din sentință referitoare la respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, obligându-i pe intimații Primarul municipiului Dej și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, să plătească apelantei suma de 11.840 RON, cheltuieli de judecată în apel și în fond. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin Notificarea nr. 113 din 17 iulie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta apelantă L.K.

a solicitat completarea despăgubirii în echivalent pentru imobilul situat în Dej, str. M, compus din 3 case din piatră cu 7 încăperi, curte și teren în întindere de 251 stj.p., imobil care a fost trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, de la bunica reclamantei, C.M., măritată E. În motivarea notificării reclamanta a arătat că prin Hotărârea nr. 490 din 16 decembrie 1997, emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, i-au fost acordate și achitate despăgubiri în sumă de 249.749.000 ROL, pentru acest imobil, reprezentând plafonul maxim admis de lege. Prin Notificarea nr. 112 din 17 iulie 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Dej, str. M, naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la tatăl reclamantei E.N.

Într-adevăr, prin Hotărârea nr. 490 din 16 decembrie 1997, emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a stabilit în favoarea reclamantei apelante, cu titlu de despăgubiri în plafon maxim, suma de 170.458.080 ROL pentru imobilul situat în Dej, str. M, sumă actualizată la data plății, conform Adresei nr. 10827 din 13 octombrie 1998, emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, la suma de 249.749.040 ROL. Prin Hotărârea nr. 490 din 16 decembrie 1997 fusese respinsă cererea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul situat în Dej, str. M, motivat pe faptul că imobilul a fost demolat.

Prin Dispoziția nr. 98 din 2 februarie 2010, emisă de Primarul municipiului Dej, a fost soluționată atât Notificarea nr. 112 din 17 iulie 2001, având ca obiect imobilul situat în Dej, str. M cât și Notificarea nr. 113 din 17 iulie 2001, având ca obiect imobilul situat în Dej, str. M, în sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru ambele imobile notificate. Astfel, prin această dispoziție s-a propus acordarea de despăgubiri atât pentru imobilul situat în Dej, str. M constând din casă din piatră și cărămidă învelită cu tinichea zincată, cu 7 încăperi, în suprafață de 200 mp, în prezent demolată, și teren în suprafață de 556 mp, cât și pentru imobilul situat în Dej, str. M constând din 3 case din piatră cu 7 încăperi, și curte în suprafață de 593,50 mp.

În considerentele acestei dispoziții s-a reținut că imobilul din Dej, str. Ma fost vândut în baza Legii nr. 112/1995. Cu privire la dispozițiile legale aplicabile în cauză, instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, prin dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9, regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, în favoarea persoanelor îndreptățite.

Art. 1 alin. (2) prevede că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care pot consta fie în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, fie în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în timp ce alin. (4) al aceluiași articol prevede că măsurile reparatorii prin echivalent pot fi combinate.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul prezentei legi, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum și, în conformitate cu art. 4 alin. (2), moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Alin. (3) al aceluiași art. 4 prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Art. 4 alin. (4) prevede că de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. Prin prisma dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, mai sus citate, reclamanta este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul notificat, situat în Dej, str. M în calitatea sa de nepoată de fiu a fostei proprietare tabulare K.M., măritată E. Prin prisma art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu, trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a fost evident preluat în mod abuziv de către Statul Român, făcând obiectul Legii nr. 10/2001.

S-a reținut și incidența art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, în raport de care reclamanta este îndreptățită a solicita diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului vândut în condițiile Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește limitele de învestire, instanța a reținut următoarele: Deși obiect al Dispoziției nr. 98 din 2 februarie 2010 l-au constituit două imobile, unul situat în Dej, str. M și altul situat în Dej, str. M totuși, prin plângerea pe care a formulat-o împotriva acestei dispoziții, reclamanta a învestit instanța doar cu o cerere având ca obiect anularea dispoziției în ceea ce privește măsurile dispuse prin aceasta cu privire la imobilul situat în Dej, str. M. Potrivit art. 129 alin. final C. proc.

civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Cu alte cuvinte, instanța este ținută a se pronunța strict în limitele cu care a fost învestită prin cererea dedusă judecății.

În speță, instanța a fost învestită de către reclamantă, atât prin cererea introductivă de instanță, cât și prin modificarea și extinderea acestei cereri, depuse la dosar după emiterea Dispoziției nr. 98 din 2 februarie 2010, exclusiv cu privire la imobilul situat în Dej, str. M. Referitor la temeinicia cererii reclamantei având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul litigios, s-au reținut: Deși la o primă privire s-ar părea că instanța de judecată nu se poate substitui autorității învestite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu competență în materia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile stipulate în Titlul VII, totuși, nu se poate nega faptul că, în prezent, nu se mai poate reține caracterul absolut al obligativității parcurgerii procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, având în vedere cel puțin următoarele considerente: În primul rând, prin Decizia nr. XX/2007, Instanța Supremă a statuat, în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii, că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv,

ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Or, soluționarea pe fond a notificării, în sensul statuat prin Decizia nr. XX/2007, presupune și stabilirea despăgubirilor, o atare stabilire fiind menită să evite un nou proces în fața jurisdicției de contencios administrativ - în cazul în care s-ar parcurge procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 -, proces care, în cele din urmă, ar duce la o durată nerezonabilă a termenului de soluționare a notificării reclamantei, încălcându-se astfel dispozițiile art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Practic, reclamanta ar trebui să urmeze, după procedura judiciară a plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, o nouă procedură, de data aceasta administrativă, în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, după etapele stipulate în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar mai apoi, dacă s-ar declara nemulțumită de decizia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanta ar trebui să urmeze o nouă procedură jurisdicțională în fața instanței de contencios administrativ, ceea ce, neîndoielnic, ar tergiversa nepermis de mult modul concret în care ar urma să fie soluționată efectiv notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001.

Jurisprudența constantă a CEDO (cauza Faimblat împotriva României, cauza Katz împotriva României), a fost în sensul că, foștii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă au dreptul la o justă despăgubire, însă, Curtea Europeană a statuat că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

S-a constatat astfel, că procedura administrativă specială, oferită de legislația internă, coroborat și cu modul deficitar al funcționării Fondului Proprietatea, nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele prevăzute de art. 6 din Convenție, motiv pentru care se poate concluziona în sensul că este admisibilă stabilirea direct de către instanță, în favoarea persoanelor îndreptățite, a cuantumului despăgubirilor cuvenite acestora. Jurisprudența CEDO a statuat constant în sensul că accesul pe care Legea nr. 10/2001 îl oferă părților interesate, atât la o procedură administrativă, cât și ulterior la o procedură contencioasă, este unul teoretic și iluzoriu, nesusceptibil să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Drept urmare, Curtea a constatat că este pe deplin întemeiată și admisibilă totodată solicitarea reclamantei apelante de stabilire direct de către instanța de judecată a cuantumului despăgubirilor stabilite pentru imobilul litigios, urmând, însă, ca la încasarea efectivă a acestor despăgubiri, în cuantumul stabilit prin expertiza de evaluare întocmită de expert evaluator C.T., să se facă aplicarea art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată. În temeiul art. 274 C. proc. civ., raportat la art. 1169 C. civ., intimații au fost obligați în solidar, la plata către reclamanta apelantă a sumei de 11.840 RON cheltuieli de judecată în fond și în apel, reprezentând onorariu avocațial și onorariu pentru expertiză.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs, reclamanta L.K., pârâții Instituția Primarului Municipiului Dej și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj. 1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 299 și urm., 304 pct. 6 și 312 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta a solicitat modificarea în parte a acesteia, în sensul înlăturării din dispozitivul deciziei atacate a menținerii Dispoziției de acordare de despăgubiri nr. 98 din 2 februarie 2010, emisă de pârâtul de rândul 1, Primarul municipiului Dej, pentru imobilul situat în municipiul Dej, str. M constând din casă din piatră și cărămidă, învelită cu tablă zincată, cu 7 încăperi, în prezent demolată și teren în suprafață de 556 mp.

În susținerea motivului de recurs, recurenta reclamantă a arătat că, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel a dispus extra petita menținerea Dispoziției de acordare de despăgubiri nr. 98 din 2 februarie 2010, emisă de pârâtul de rândul 1, Primarul municipiului Dej, pentru imobilul situat în municipiul Dej, str. M, pronunțându-se din eroare asupra unor lucruri care nu s-au cerut nici în scris și nici oral în prezenta cauză și care fac obiectul Dosarului nr. 182/117/2010, aflat pe rolul Tribunalului Cluj. A depus o copie de pe cererea de chemare în judecată din acest dosar. 2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate cu consecința respingerii apelului declarat de apelanta-reclamanta L.K. și menținerea ca legală și temeinică a Sentinței civile nr. 283 din 26 martie 2010 pronunțate de Tribunalul Cluj prin care s-a respins acțiunea civilă modificată și extinsă formulată de reclamantă. În susținere, a arătat că, în raport de dispozițiile art. 304. pct. 9 C. proc. civ., decizia dată de Curtea de Apel Cluj prin care s-a pronunțat o soluție de cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice este nelegală.

În raport de dispozițiile art. 13 și 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor constituită în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi sunt în măsură să verifice rapoartele de expertiză efectuate de regulă în astfel de cauze și să exprime o poziție procesuală în cunoștință de cauză. Prin ocolirea procedurii prevăzute în Titlu VII din lege și acordarea de despăgubiri în numerar pe calea unor hotărâri judecătorești care ar îndreptăți viitorii creditori să încaseze dintr-o dată și nu eșalonat despăgubirile ce li se cuvin, ar duce la un colaps economic, adică la prăbușirea întregului sistem economic și bugetar.

Cu privire la invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arată că această problemă trebuie analizată în circumstanțele concrete ale speței, cât și în circumstanțele pronunțării hotărârilor CEDO contra României. 3. Instituția primarului municipiul Dej, prin recursul declarat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susținut că procedura administrativă pentru soluționarea notificării petentei nu este finalizată, iar dosarul format în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 este în curs de soluționare deoarece trebuie completat conform Legii nr. 247/2005.

Referitor la obligarea Statului Român prin Ministrul Finanțelor la plata de 729.000 RON, a arătat că instanța de apel, în mod greșit a hotărât acest fapt, deoarece procedura de acordare de despăgubiri este reglementată prin legea specială, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în care este prevăzut faptul că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București are competența de a stabili și acorda cuantumul despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001. Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamantei în cuantum de 5.920 RON, învederează că, în bugetul instituției aprobat în condițiile legii, nu sunt prevederi bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, dispuse de către instanța de fond, astfel încât, solicită exonerarea de la plata acestora.

Analizând recursurile declarate de părți, Înalta Curte, respingând ca nefondat recursul reclamantei și admițând recursurile declarate de pârâți, va modifica în tot decizia recurată în sensul respingerii apelul reclamantei declarat împotriva Sentinței nr. 283 din 26 martie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pentru următoarele considerente: 1. Referitor la recursurile declarate de pârâți. Prin decizia supusă analizei recursului, a fost schimbată hotărârea instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanta L.K., a anulării în parte a Dispoziției nr. 98/2010 emisă de pârâtul Primarul municipiului Dej, a stabilirii dreptului reclamantei la despăgubiri bănești în sumă de 729.000 RON, pentru imobilul situat în str. M și a obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a suma stabilită cu titlu de despăgubiri.

Prin aceiași decizie au fost menținute dispozițiile din Dispoziția nr. 98/2010 cu privire la propunerea de acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Dej, str. M, precum și dispoziția din hotărârea instanței de fond, cu privire la respingerea excepției lipsei calității de reprezentat a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român. Problema care se impune a fi analizată în raport de criticile formulate de pârâți și soluțiile pronunțate în cauză este aceea dacă instanța de apel, prin hotărârea dată, a procedat în mod legal obligându-l pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unei sume cu titlu de despăgubiri, în raport de dispozițiile prevăzute în Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, prin actul normativ menționat a fost instituită o procedură specială pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, în sarcina Comisiei Centrale din subordinea Cancelariei Primului Ministru. În baza acestei proceduri speciale, înserată în Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, după primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată, va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, în baza căruia, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Potrivit art. 19 al Capitolului VI din lege, deciziile adoptate de Comisia Centrală sunt supuse controlului judiciar, acestea putând fi atacate cu contestație, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Se constată, în raport de textele legale menționate, că în situația cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficiența sistemului reparator, sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre legea specială și Convenție - jurisprudența CEDO a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO, ale dreptului de acces la o instanță.

Un demers juridic ca cel inițiat în cauza de față, nu poate avea temei nici în dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al CEDO, în condițiile în care reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției, simpla speranță de restituire neintrând în sfera de protecție a textului. De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranșată prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de CEDO prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional. În esență, recurenții pârâți consideră nelegală hotărârea instanței de apel, întrucât nu instanța, problema care se impune analizată potrivit art. 1 alin. (1) Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură.

În acest sens, art. 13 alin. (1) precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar alin. (5) prevede că secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Din analiza acestor texte de lege, rezultă că entitatea învestită, nu mai are competența legală de „a acorda despăgubiri”, ci doar de a propune acordarea acestora în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, apreciază că nu mai există o culpă procesuală a pârâtului Primarul municipiului Dej, în sensul art. 274 C. proc. civ., care să atragă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în procedura judiciară. 2. Recursul reclamantei. În raport de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă, se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilității procesuale, în sensul că, instanța este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție.

Orice altă statuare fiind în afara dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Prin Dispoziția nr. 98/2010 emisă de pârâtul Primarul municipiului Dej, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 atât pentru imobilul demolat, situat în Dej, str. M, cât și pentru cel vândut în baza Legii nr. 112/1995, situat în Dej, str. M. Se constată însă că reclamanta, prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Cluj a solicitat instanței, obligarea pârâtului Primarul municipiului Dej la acordarea diferenței dintre valoarea încasată în temeiul Legii nr. 112/1995 și actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului situat în str. M, iar după emiterea Dispoziției nr. 98/2010, și-a modificat și extins acțiunea, în sensul anulării deciziei emise de primar și a obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumelor ce vor fi stabilite cu titlu de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de recurs invocat de reclamantă, instanța de apel statuând ex officio asupra mențiunii păstrate din dispoziția a cărei anulare s-a solicitat de către reclamantă, întrucât cererea sa viza doar imobilul vândut în baza Legii nr. 112/1995 nu și cel demolat. Pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei și admițând recursurile declarate de pârâți, va modifica în tot decizia recurată, în sensul respingerii apelului reclamantei declarat împotriva hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Instituția Primarului Municipiului Dej și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj împotriva Deciziei nr. 171/A/2011 din data de 17 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie pe care o modifică în tot și respinge apelul reclamantei împotriva Sentinței nr. 283 din 26 martie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.K. împotriva aceleași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012. Procesat de GGC - LM