ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3702/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3702/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Tribunalul București, secția III-a civilă,
prin sentința civilă nr. 434 din 26 martie 2009 a respins cererea formulată de
reclamantul O.W.S., în contradictoriu cu pârâtul Municipiului București, prin
Primarul General, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut că, imobilul în litigiu - situat în
București, str. P.S., a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr.
223/1974, iar apoi a fost vândut numitei C.A. în condițiile Legii nr. 112/1985.
Că, reclamantul, prin notificare, a solicitat plata prin echivalent a
imobilului - apartamentului - litigios.
S-a mai reținut și
faptul că reclamantul, la termenul din data de 19 martie 2009, a solicitat ca
pârâtul să fie obligat la plata de despăgubiri ce i se cuvin pentru
apartamentul menționat, iar cuantumul acestor despăgubiri să fie stabilit
printr-o expertiză tehnică.
Curtea de Apel
București, secția a IX-a civilă, prin decizia civilă nr. 148 din 1 octombrie
2001, a admis apelul declarat de reclamantul O.W.S., împotriva sentinței civile
nr. 434 din 26 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, în
contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General,
și pe cale de consecință: a schimbat sentința, în sensul că, a admis în parte
cererea și l-a obligat pe intimat să emită o dispoziție de acordare a măsurilor
reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. X situat în București, str.
P.S., intimatul să înainteze dispoziția și actele aflate la dosarul de
notificare, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,
cu respectarea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut că, deși reclamantul a făcut dovada deplină
a calității de persoană îndreptățită pentru acordarea de măsuri reparatorii în
condițiile Legii nr. 10/2001, totuși pârâtul nu a răspuns notificării ce i-a
fost adresată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din actul
normativ menționat.
S-a mai reținut și
faptul că apartamentul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995
numitei C.A., lucru ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 19
septembrie 1996.
Împotriva deciziei civile
mai sus menționată a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul
General, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9
C. proc. civ., deoarece:
- Este tardivă precizarea
formulată de avocatul reclamantului în fața instanței de fond prin care a solicitat
obligarea pârâtului la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru imobilul în litigiu,
având în vedere dispozițiile art. 132 C. proc. civ.
- Termenul de 60 de zile
pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii
de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,
fie data depunerii actelor doveditoare. Deci, acest termen este de recomandare și
nu de decădere.
- Reclamantul avea obligația
să depună dovezi cu care să facă dovada că nu a încasat despăgubiri în momentul
preluării terenului de către stat.
- Cu privire la plata
cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul, nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Este neîntemeiată critica
referitoare la excepția tardivității, modificării de către reclamant al obiectului
acțiunii formulată la data de 19 martie 2009 - în raport cu dispozițiile art. 132
C. proc. civ. - de vreme ce instanța de fond s-a pronunțat la termenul din 19 martie
2009 asupra modificării obiectului acțiunii, considerând că este tardivă modificarea
solicitată de reclamant.
Cu privire la termenul
de 60 de zile, despre care se face vorbire în motivele de recurs, se reține că acest
termen este prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și
este un termen de decădere și nu de recomandare, cum greșit susține recurentul Municipiul
București, prin Primarul General.
Spre deosebire de termenele
de prescripție extinctivă, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile
de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
Termenul prevăzut de
art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituția repunerii
în termen.
Rațiunea pentru care a
fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din preocuparea legiuitului de
a dinamiza procedurile de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor de retrocedare
în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau orice
mod de către acesta.
În speță, pârâtul-recurent
nu a răspuns notificării ce i-a fost adresată de reclamantul O.W.S. în termenul
de 60 de zile prevăzut de textul de lege mai sus menționat, și nici nu poate justifica
întârzierea emiterii unei dispoziții, câtă vreme nu i-a comunicat reclamantului
necesitatea de a mai depune acte pentru completarea dosarului.
Nu poate fi reținută nici
critica referitoare la nedovedirea de către reclamant a faptului dacă acesta a încasat
despăgubiri în momentul preluării terenului de către stat, deoarece recurentul avea
toate mijloacele pentru a stabili dacă într-adevăr reclamantul a primit sau nu respectivele
despăgubiri.
De altfel, reclamantul,
pe parcursul unei perioade de circa 2 ani, a solicitat obligarea intimatului-recurent
la plata despăgubirilor, precizând că nu a primit niciun fel de despăgubiri.
Critica recurentului privitoare
la aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. referitoare la plata cheltuielilor
de judecată este neîntemeiată.
Fundamentul aplicării
acestor dispoziții rezidă tocmai în culpa procesuală. Or, în cauză a fost dovedită
culpa recurentului, acesta având calitate procesuală pasivă, ca entitate deținătoare,
astfel că în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile
prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Așadar, față de cele reținute
se va constata că, recursul nu este fondat și va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva
deciziei civile nr. 148 A din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția
a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie
2010.