ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3445/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 1809 din 8 martie 2011, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca neîntemeiată, excepția

de nelegalitate a dispozițiilor art. 7

alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de ministrul administrației și

internelor, excepție invocată de B.F.S.

în

dosarul nr. 2048/95/2010 al Curții de Apel Craiova.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță

a reținut, în esență, că, în

speță, nu se invocă vreun motiv de

nelegalitate a actului administrativ contestat ci se pune în discuție modul de

interpretare și aplicare a actului administrativ, după momentul intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 50/2008. Or, apreciază prima instanță, problema dacă a

intervenit sau nu caducitatea prevederilor legale contestate nu constituie o

chestiune de legalitate.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs B.F.S.

In motivarea

căii extraordinare de atac, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 5-9 C.

proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu

privire la hotărârea judecătorească atacată:

Prima instanță

i-a încălcat dreptul la apărare, sentința fiind emisă cu încălcarea

dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O. și art. 24 din

Constituția României, întrucât nu i-a fost admisă cererea de amânare, în

vederea angajării unui avocat, formulată pentru termenul la care a fost

judecată cauza.

Prima instanță

a dat o interpretare greșită actelor deduse judecății, deoarece nu a avut la

dispoziție dosarul de fond care a rămas la Curtea de Apel

Craiova și nu a solicitat emitentului acestora să

prezinte documentația care a stat

la baza întocmirii lor.

Curtea de Apel

nu s-a pronunțat pe fondul excepției de nelegalitate cu care a fost investită,

întrucât acesta viza art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul MAI nr. 1501/2006, în

raport cu prevederile Codului fiscal, act normativ cu forță juridică superioară

în temeiul și în executarea căruia a fost emis.

In concepția recurentului, evenimentele

legislative ulterioare nu pot avea efecte asupra legalității, ci doar asupra

momentului până la care actul normativ

rămâne în vigoare.

De asemenea,

recurentul a arătat faptul că, prin adresa nr. 285783 din

2 iulie 2008 emisă de Ministerul de Finanțe -

Direcția de Legislație în domeniul

accizelor, s-a recomandat pârâtei ca

„începând cu data de 1 iulie 2008, pentru autovehiculele uzate importate ce se

înmatriculează pentru prima dată în România, persoana pe numele căreia se

înmatriculează autovehiculul să facă

dovada

plății taxei de poluare, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2008

și

a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 686/2008",

care are rolul de a suplini omisiunea din O.U.G. nr. 50/2008, dar care nu poate

să țină loc de modificare legislativă a ordinului aflat în discuție.

În opinia recurentului, taxa stipulată la art. 7 alin.

(1) lit. j) din Ordinul MAI

nr. 1501/2006 este rămasă fără temei legal

din moment ce art. 214 - art. 214 C. fisc., în vigoare la acea dată, au fost

abrogate, iar ordinul nu a suferit

vreo

modificare legislativă, în sensul de a se modifica cu „taxa de poluare",

care

are un alt temei juridic decât cel al predecesoarei sale.

Examinând

cauza, precum și sentința atacată, în raport cu motivele invocate de recurent,

cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată

că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, nu

este întemeiată critica recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5

C. proc. civ., referitoare la nerespectarea de către

prima instanță a dreptului la apărare, de vreme ce pentru termenul la

care a fost judecată pricina în fond, 8 martie 2011, toate părțile, inclusiv

recurentul, au fost

citate, având posibilitatea de a se prezenta în

instanță și de a-și formula

apărările; în

ce privește cererea de amânare, formulată de recurent în fața primei

instanțe

în vederea angajării unui avocat, se va reține că în mod corect a fost respinsă

de instanță cu motivarea că, în raport de data invocării excepției, părțile -

și cu atât mai mult reclamantul, care este autorul excepției - au avut

suficient timp la dispoziție pentru pregătirea apărării.

De asemenea, este nefondat motivul de recurs reglementat

de art. 304 pct. 6

C. proc. civ., în condițiile în care, în mod corect,

prima instanță a reținut faptul

că norma a

cărei legalitate este contestată stabilește documentele necesare la

înmatricularea

permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este

menționată, începând cu data de 1 ianuarie 2007,

și dovada plății taxei speciale pentru

autoturisme și autovehicule,

stabilită potrivit legii.

Într-adevăr,

taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost

reglementată de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (art. 214

1

- art. 214

3

), în

perioada 1 ianuarie 2007 - 1 iulie 2008, dar

și de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 1 iulie 2008.

Ca atare,

judecătorul cauzei s-a pronunțat cu privire la ceea ce s-a cerut,

astfel că au fost respectate prevederile art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

Pe de altă

parte, deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 7 și 8 C.

proc. civ., nu a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează

fiecăruia dintre aceste motive de modificare a hotărârii judecătorești.

In fine, nici ultimul motiv de recurs, prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu este întemeiat.

Astfel, art. 7

alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de ministrul

administrației și internelor privind procedura înmatriculării,

înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau

pentru probe a vehiculelor

prevede că înmatricularea permanentă sau

înmatricularea temporară se efectuează în baza unor documente, printre care,

începând cu data de 1 ianuarie 2007, se numără și dovada plății taxei speciale

pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.

Actul administrativ unilateral cu caracter

normativ aflat în discuție a fost

emis în aplicarea dispozițiilor

imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile

publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referință.

Ordinul contestat nu reglementează instituirea

taxei de poluare pentru

autovehicule, în contextul în care această taxă

constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.

In procedura reglementată de art. 4 din Legea nr.

554/2004, modificată și completată, instanța de contencios administrativ

investită cu soluționarea unei

excepții de nelegalitate este abilitată

să verifice doar conformitatea actului administrativ supus analizei, cu actele

normative care au forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora

a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor

normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative.

Cu alte

cuvinte, verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea

excepției de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la

dispozițiile legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt.

In speță,

instanța de control judiciar, în acord cu prima instanță, constată că

recurentul invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act

normativ.

De asemenea, Înalta

Curte reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit

legii", utilizată de către legiuitor în

cuprinsul normei care face obiectul excepției

de nelegalitate, nu este

restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul

ansamblu normativ în vigoare.

Prin urmare, având în vedere faptul că, potrivit

art. 14 alin. (2) din O.U.G.

nr. 50/2008, „la data intrării în vigoare a

prezentei ordonanțe de urgență -

1 iulie 2008

- se abrogă art. 214

1

- art. 214

3

din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal", care reglementau taxa specială de primă

înmatriculare, în situația de față

nu există un vid legislativ, întrucât

taxa specială, stabilită potrivit legii este reprezentată de taxa de poluare

pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

In această

ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din

această ultimă reglementare instituie obligația

de plată a taxei, care intervine cu

ocazia primei înmatriculări a unui

autovehicul în România.

Pe de altă

parte, se cuvine a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din

același act normativ, potrivit cărora persoana

fizică sau persoana juridică care

intenționează să înmatriculeze

autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont

distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației

Fondului pentru Mediu.

Pentru aceste

considerente, față de împrejurarea că prima instanță a

interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior

indicate, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ.,

raportat la art. 20 și art. 28

din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de B.F.S. împotriva

sentinței

nr. 1809 din 8 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie

2011.