ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3445/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1809 din 8 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de ministrul administrației și internelor, excepție invocată de B.F.S. în dosarul nr. 2048/95/2010 al Curții de Apel Craiova. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că, în speță, nu se invocă vreun motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat ci se pune în discuție modul de interpretare și aplicare a actului administrativ, după momentul intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 50/2008. Or, apreciază prima instanță, problema dacă a intervenit sau nu caducitatea prevederilor legale contestate nu constituie o chestiune de legalitate. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs B.F.S. In motivarea căii extraordinare de atac, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 5-9 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată: Prima instanță i-a încălcat dreptul la apărare, sentința fiind emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O. și art. 24 din Constituția României, întrucât nu i-a fost admisă cererea de amânare, în vederea angajării unui avocat, formulată pentru termenul la care a fost judecată cauza.

Prima instanță a dat o interpretare greșită actelor deduse judecății, deoarece nu a avut la dispoziție dosarul de fond care a rămas la Curtea de Apel Craiova și nu a solicitat emitentului acestora să prezinte documentația care a stat la baza întocmirii lor. Curtea de Apel nu s-a pronunțat pe fondul excepției de nelegalitate cu care a fost investită, întrucât acesta viza art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul MAI nr. 1501/2006, în raport cu prevederile Codului fiscal, act normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emis. In concepția recurentului, evenimentele legislative ulterioare nu pot avea efecte asupra legalității, ci doar asupra momentului până la care actul normativ rămâne în vigoare.

De asemenea, recurentul a arătat faptul că, prin adresa nr. 285783 din 2 iulie 2008 emisă de Ministerul de Finanțe - Direcția de Legislație în domeniul accizelor, s-a recomandat pârâtei ca „începând cu data de 1 iulie 2008, pentru autovehiculele uzate importate ce se înmatriculează pentru prima dată în România, persoana pe numele căreia se înmatriculează autovehiculul să facă dovada plății taxei de poluare, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2008 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 686/2008", care are rolul de a suplini omisiunea din O.U.G. nr. 50/2008, dar care nu poate să țină loc de modificare legislativă a ordinului aflat în discuție.

În opinia recurentului, taxa stipulată la art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul MAI nr. 1501/2006 este rămasă fără temei legal din moment ce art. 214 - art. 214 C. fisc., în vigoare la acea dată, au fost abrogate, iar ordinul nu a suferit vreo modificare legislativă, în sensul de a se modifica cu „taxa de poluare", care are un alt temei juridic decât cel al predecesoarei sale. Examinând cauza, precum și sentința atacată, în raport cu motivele invocate de recurent, cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Astfel, nu este întemeiată critica recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., referitoare la nerespectarea de către prima instanță a dreptului la apărare, de vreme ce pentru termenul la care a fost judecată pricina în fond, 8 martie 2011, toate părțile, inclusiv recurentul, au fost citate, având posibilitatea de a se prezenta în instanță și de a-și formula apărările; în ce privește cererea de amânare, formulată de recurent în fața primei instanțe în vederea angajării unui avocat, se va reține că în mod corect a fost respinsă de instanță cu motivarea că, în raport de data invocării excepției, părțile - și cu atât mai mult reclamantul, care este autorul excepției - au avut suficient timp la dispoziție pentru pregătirea apărării. De asemenea, este nefondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., în condițiile în care, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a cărei legalitate este contestată stabilește documentele necesare la înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este menționată, începând cu data de 1 ianuarie 2007, și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii. Într-adevăr, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (art. 214 1 - art. 214 3 ), în perioada 1 ianuarie 2007 - 1 iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 1 iulie 2008. Ca atare, judecătorul cauzei s-a pronunțat cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Pe de altă parte, deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 7 și 8 C. proc. civ., nu a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste motive de modificare a hotărârii judecătorești. In fine, nici ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat. Astfel, art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de ministrul administrației și internelor privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de 1 ianuarie 2007, se numără și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.

Actul administrativ unilateral cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referință. Ordinul contestat nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.

In procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, instanța de contencios administrativ investită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice doar conformitatea actului administrativ supus analizei, cu actele normative care au forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Cu alte cuvinte, verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt.

In speță, instanța de control judiciar, în acord cu prima instanță, constată că recurentul invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ. De asemenea, Înalta Curte reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii", utilizată de către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepției de nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare. Prin urmare, având în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență - 1 iulie 2008 - se abrogă art. 214 1 - art. 214 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal", care reglementau taxa specială de primă înmatriculare, în situația de față nu există un vid legislativ, întrucât taxa specială, stabilită potrivit legii este reprezentată de taxa de poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G.

nr. 50/2008. In această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din această ultimă reglementare instituie obligația de plată a taxei, care intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Pe de altă parte, se cuvine a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din același act normativ, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenționează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației Fondului pentru Mediu. Pentru aceste considerente, față de împrejurarea că prima instanță a interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior indicate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de B.F.S. împotriva sentinței nr. 1809 din 8 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.