ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2985/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2985/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1591 din 31 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu

pârâtul B.S.G. și a constatat calitatea de colaborator al Securității în

persoana pârâtului.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut în esență că în cauză sunt

îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr.

24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității.

Instanța de fond a

reținut următoarele: pârâtul B.S.G. a fost recrutat, în calitate de

colaborator, de către Securitatea Municipiului București; la data de 22 ianuarie

1983 pârâtul a semnat un „Angajament”, preluând numele conspirativ „H.";

la data de 06 noiembrie 1986 a fost reînregistrat, în calitate de informator,

de către Inspectoratul Județean de Securitate Argeș, Securitatea Câmpulung; pe

parcursul colaborării cu Securitatea, pârâtul a furnizat informații privitoare

la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, iar

furnizarea informațiilor către organele de Securitate a expus persoanele în

cauză unor consecințe negative, precum urmărirea și supravegherea informativă

pentru simpla exprimare a opiniilor și convingerilor lor, acestea constituind

activități care au vizat îngrădirea dreptului la libertatea de exprimare și

libertatea opiniilor consacrat de art. 28 din Constituția României din 1965,

coroborat cu art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile

și politice, precum și a dreptului la viața privată prevăzut de art. 17 din

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Împotriva hotărârii

pronunțate de instanța de fond a declarat recurs pârâtul B.S.G., întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C.

proc. civ.

În motivarea

recursului declarat, recurentul-pârât a susținut că acțiunea formulată de

reclamant este tardivă, deoarece nu a fost introdusă în termenul de 30 de zile

prevăzut de dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 24/2008, termen ce începe să

curgă pentru identitate de rațiune cu dispozițiile art. 10 alin. (2), de la

aprobarea notei de constatare, potrivit art. 8 pct. a) din O.U.G. nr. 24/2008,

sub sancțiunea decăderii.

Recurentul a invocat

și excepția de nelegalitate a prevederilor art. 37 alin.(1) din Regulament

pentru că instituie o normă contrară dispozițiilor art. 16 alin. (2) din

Constituția României, art. 10 alin.(2) din O.U.G. nr. 24/2008 și art. 101 alin.

(1) C. proc. civ.

Recurentul a mai

arătat că instanța de fond a soluționat dosarul cu încălcarea dreptului la un

proces echitabil, neacordând părții dreptul la apărare și nerespectând

principiul contradictorialității procesului civil, că instanța de fond nu a

indicat în mod corect și expres activitățile sau atitudinile potrivnice

regimului totalitar comunist pe care recurentul le-a denunțat, că din probele

administrate nu rezultă în mod indubitabil calitatea de colaborator al

Securității, în sensul legii, a recurentului.

Prin decizia nr. 274

din 20 ianuarie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins ca nefundat recursul declarat de B.S.G. împotriva sentinței

civile nr. 1591 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Instanța de control

judiciar a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată de

recurent, în raport de practica constantă a Secției de contencios administrativ

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că termenul de 30 de

zile prevăzut de dispozițiile art. 37 alin. (1) din Hotărârea nr. 2/2008 este

un termen de recomandare și nu de decădere, având în vedere că O.U.G. nr.

24/2008 nu prevede un termen expres pentru introducerea acțiunii în constatare.

Pentru aceeași

rațiune, instanța de recurs a respins și excepția de tardivitate a formulării

acțiunii în constatare.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța a

apreciat că acesta este nefondat, reținând că instanța de fond a dispus

amânarea pronunțării soluției pentru ca pârâtul să depună la dosar note scrise,

astfel că judecătorul fondului a procedat legal, în conformitate cu prevederile

art. 156 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 114

1

alin. (3) C.

proc. civ.

Referitor la motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța de control

judiciar a apreciat că sunt nefondate, arătând că instanța de fond a expus

motivele de fapt pe care și-a întemeiat hotărârea pronunțată.

S-a reținut în

considerentele hotărârii atacate că activitatea de colaborare cu organele

Securității a recurentului-pârât a fost dovedită prin actele depuse la dosar de

reclamant, probele contrare revenind în exclusivitate pârâtului, că este

important faptul că recurentul a fost recompensat bănește pentru informațiile

furnizate, că nu a denunțat infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei la

organele de poliție, ci a relatat organelor Securității despre o activitate

îndreptată împotriva regimului comunist, că informațiile furnizate de acesta au

fost apte de a produce îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului, conform art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 modificată și completată.

Împotriva deciziei

nr. 274 din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare

recurentul B.S.G., prin care a solicitat anularea deciziei atacate și, pe cale

de consecință, rejudecarea recursului.

În motivarea

contestației în anulare, a arătat, în esență, următoarele:

citare pentru ziua când s-a judecat pricina în fond nu a fost îndeplinit

potrivit cu cerințele legale, fiind incident motivul prevăzut în art. 317 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ.

instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale în sensul art. 318

teza I C. proc. civ.

a omis, din greșeală, să cerceteze mai multe motive arătate în memoriul de

recurs.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul a

arătat că legalitatea procedurii de citare a pârâtului nu presupune doar întrunirea

cerințelor și mențiunilor prevăzute de art. 88 și următoarele C. proc. civ., ci

și comunicarea din oficiu a unei copii de pe cererea de chemare în judecată,

precum și de pe înscrisurile anexate acesteia, menționarea acestui fapt, inclusiv

arătarea înscrisurilor comunicate, atât în cuprinsul citației, cât și al

procesului verbal încheiat cu ocazia înmânării actului de procedură și, de

asemenea, menționarea expresă de a depune la dosar întâmpinare.

În situația în care,

în urma verificărilor efectuate după strigarea cauzei și apelul părților,

conform prevederilor din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al

Magistraturii, se dovedește că pârâtul nu a primit citația și /sau celelalte

acte de procedură și, în plus, lipsește, instanța trebuie să procedeze la

amânarea judecării pricinii, conform art. 107 C. proc. civ., și reluarea

procedurii de citare a pârâtului conform cerințelor legale în materie. Altfel

spus, simpla citare a pârâtului pentru termenul următor, fără a se proceda din

nou atât la comunicarea din oficiu a unei copii de pe cererea de chemare în

judecată, precum și de pe înscrisurile anexate, echivalează cu o nouă viciere a

procedurii de citare a pârâtului.

În speță, cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Național pentru

Studierea Arhivelor Securității, înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu i-a fost

niciodată comunicată întrucât pentru primul termen de judecată din 28 ianuarie

2010 nu a fost legal citat, în sensul că nu a primit nici o citație, iar pentru

al doilea termen, când s-a judecat pricina, instanța a dispus citarea sa doar

cu copia unui set de acte depus de reclamant, iar nu copia acțiunii și fără a i

se pune în vedere să depună întâmpinare.

Acest motiv a fost invocat

prin cererea de recurs, însă instanța l-a respins pentru că avea nevoie, pe lângă

cercetarea înscrisurilor aflate la dosar, de verificări de fapt cu privire la

legalitatea procedurii de citare a pârâtului pentru ziua în care s-a judecat

pricina în fond.

În mod evident,

acestea nu constituie în nici un caz probleme de fond legate de probele

administrate și nici nu vizează starea de fapt la care se referă litigiul, ci

privesc exclusiv neregularități evidente privind actele de procedură, ce se impun

a fi reparate pe calea prezentei contestații în anulare.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., instanța de recurs nu a

sesizat, probabil, faptul că cererea de chemare în judecată nu i-a fost

niciodată comunicată, de vreme ce , în cuprinsul motivelor deciziei civile nr. 274

din 20 ianuarie 2011 se arată că recurentul-pârât a fost citat la instanță

pentru termenul de judecată din 25 martie 2010 cu copia acțiunii, însă, în

realitate, nu copia acțiunii i-a fost comunicată, ci setul de înscrisuri depus

de reclamant la termenul din 28 ianuarie 2010, ce i-a fost comunicat pentru

termenul din 25 martie 2010.

Așadar, este vorba de

o eroare materială cu caracter procedural, comisă prin confundarea elementelor

și datelor materiale cuprinse în dosar, vizând aspecte formale ale judecății,

eroare ce a avut un caracter esențial în analiza temeiniciei motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Altfel spus, dacă instanța ar

fi observat că cererea nu i-a fost niciodată comunicată, cu siguranță ar fi

constatat îndeplinirea procedurii de citare cu neobservarea formelor legale .

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanța de recurs a

omis să examineze criticile ce nu au fost subsumate prevederilor art. 304 pct. 5,

7 și 9 C. proc. civ., cu privire la nerespectarea următoarelor drepturi și

principii fundamentale: dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

para. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la apărare,

rezultat din prevederile pct. 3 lit. b) și c) ale art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, principiul contradictorialității în dezbateri, ca

o condiție a realizării dreptului la apărare, principiului egalității de arme

și de mijloace procesuale .

Această omisiune s-a

datorat, cu siguranță, unei greșeli, de vreme ce instanța de control judiciar a

reținut că recursul a fost întemeiat, între altele, pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., și chiar a enumerat în mod expres și distinct de motivele prevăzute

de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., criticile referitoare la încălcarea

dreptului la un proces echitabil, nerespectarea dreptului la apărare sau a

principiului contradictorialității în procesul civil.

Contestația în

anulare este nefondată.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. :

Prin raportare la

prevederile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., evident, și hotărârile pronunțate

în recurs pot fi atacate pe calea contestației în anulare prevăzută de acest

text de lege, însă, bineînțeles, contestația se exercită în prezența unuia din

motivele menționate în textul de lege precitat.

Or, contestația

formulată de către domnul B.G.S. este îndreptată împotriva Deciziei civile nr.

274 din 20 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, însă neregulata citare pentru termenul când

s-a judecat pricina este invocată în ceea ce privește hotărârea instanței de

fond, sentința civilă nr. 1591 din 31 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, iar nu cu

referire la decizia pronunțată de instanța de recurs.

Apoi, nu este

satisfăcută cerința din art. 317 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că motivul

contestației în anulare nu a putut fi invocat pe calea recursului, pentru a

putea constitui temei pentru retractarea hotărârii atacate în baza textului legal

precitat. Așa cum rezultă din cererea de recurs formulată de domnul B.G.S. , acesta

a solicitat în respectiva cale de atac casarea sentinței recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe, ca urmare a faptului că la termenul

când s-a judecat cauza nu a fost legal citat, astfel că nu i-a fost asigurat

dreptul la apărare, așa cum este garantat prin art. 24 alin. (1) din

Constituția României și art. 15 din Legea nr. 304/2004.

În speță, nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., care instituie

excepția de la regula prevăzută în alin. (1), în sensul că poate fi primită

contestația în anulare chiar dacă motivul din contestația în anulare a fost

invocat și în recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări

de fapt, or, dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat pe

fond.

Contestatorul susține

sub acest aspect că instanța de recurs l-a respins pentru că avea nevoie de

verificări de fapt, însă afirmația este nereală. Astfel cum rezultă din

conținutul deciziei a cărei retractare se solicită prin prezenta contestație în

anulare, instanța de recurs a examinat pe fond acest motiv, dar l-a respins ca

neîntemeiat. La fila 6 a deciziei civile nr. 274 din 20 ianuarie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, (pct. 1.2) a fost examinat acest motiv de recurs, întemeiat

pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., concluzia instanței de control

judiciar fiind în sensul că pârâtul a fost legal citat pentru termenul din 25

martie 2010 și a fost amânată pronunțarea pentru a-i da posibilitatea acestuia

să depună la dosar note scrise.

În ceea ce privește motivul

prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ.

Ceea ce semnalează

contestatorul ca fiind o greșeală materială în sensul art. 318 teza I C. proc.

civ., nu poate fi calificată în acest sens, deoarece nu este vorba de o

omisiune esențială involuntară în raport cu situația existentă la dosar la data

pronunțării hotărârii atacate. Dispoziția textului legal precitat cu privire la

noțiunea de greșeală materială are un câmp limitat de acțiune și de aceea ea

trebuie interpretată în sens restrictiv. Or, „greșeala” la care se referă

contestatorul vizează modul în care instanța de control judiciar a soluționat un

motiv de recurs, ceea ce extinde obiectul art. 318 teza I C. proc. civ.,

dincolo de câmpul de aplicare al acestui text legal. Cu alte cuvinte, contestatorul

invocă o „greșeală de judecată” ce nu poate fi examinată pe calea contestației

în anulare.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Contestatorul susține

că instanța de control judiciar nu a examinat celelalte motive de recurs,

altele decât cele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. În

concret, acesta se referă la neexaminarea de către instanța de recurs a

criticilor referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, dreptului

la apărare și a principiului contradictorialității în dezbateri.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. și a

motivelor invocate de contestator, Curtea reține că și sub acest aspect

contestația în anulare este nefondată.

În realitate, acestea

nu sunt motive separate de recurs, pârâtul- recurent invocând în cadrul

motivului întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că nu i-a

fost respectat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, precum și că

a fost încălcat principiul contradictorialității, consecință a încălcării

formelor de procedură privind citarea acestuia la termenul de judecată când s-a

pronunțat instanța de fond. Or, așa cum s-a reținut mai sus, apărările recurentului

au fost examinate de instanța de control judiciar cu ocazia soluționării

recursului, constatările și concluzia instanței, sub acest aspect, fiind

consemnate la fila 6 (pct.1.2) din decizia civilă nr. 274 din 20 ianuarie 2011.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, conform art. 320 C. proc. civ., va respinge ca nefondată

contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de B.S.G. împotriva Deciziei nr. 274 din 20 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 24 mai 2011.