ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 585/2012

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 4877 din 6

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 7 alin. (l) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de

ministrul administrației și internelor, excepție invocată de R.P. în Dosarul nr.

11707/95/2010 al Curții de Apel Craiova.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că, în speță, nu

se invocă vreun motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat ci se

pune în discuție modul de interpretare și aplicare a actului administrativ,

după momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008. Or, apreciază prima

instanță, problema dacă a intervenit sau nu caducitatea prevederilor legale

contestate nu constituie o chestiune de legalitate.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs R.P.

În motivarea

căii extraordinare de atac, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C.

proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu

privire la hotărârea judecătorească atacată:

Prima instanță

a dat o interpretare greșită actelor deduse judecății, deoarece nu a avut la

dispoziție dosarul de fond care a rămas la Curtea de Apel Craiova și nu a

solicitat emitentului acestora să prezinte documentația care a stat la baza

întocmirii lor.

Curtea de Apel

nu s-a pronunțat pe fondul excepției de nelegalitate cu care a fost investită,

întrucât acesta viza art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul M.A.I. nr. 1501/2006,

în raport cu prevederile Codului fiscal, act normativ cu forță juridică

superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emis.

În concepția

recurentului, evenimentele legislative ulterioare nu pot avea efecte asupra legalității,

ci doar asupra momentului până la care actul normativ rămâne în vigoare.

De asemenea,

recurentul a arătat faptul că, prin adresa din 2 iulie 2008 emisă de Ministerul

de Finanțe - Direcția de Legislație în domeniul accizelor, s-a recomandat

pârâtei ca „începând cu data de 1 iulie 2008, pentru autovehiculele uzate

importate ce se înmatriculează pentru prima dată în România, persoana pe numele

căreia se înmatriculează autovehiculul să facă dovada plății taxei de poluare,

în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2008 și a Normelor metodologice de

aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 686/2008

”

,

care are rolul de a suplini omisiunea din O.U.G. nr. 50/2008, dar care nu poate

să țină loc de modificare legislativă a ordinului aflat în discuție.

În opinia

recurentului, taxa stipulată la art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul M.A.I. nr.

1501/2006 este rămasă fără temei legal din moment ce art. 2141 - art. 214 din C.

fisc., în vigoare la acea dată, au fost abrogate, iar ordinul nu a suferit vreo

modificare legislativă, în sensul de a se modifica cu „taxa de poluare”, care

are un alt temei juridic decât cel al predecesoarei sale.

Examinând

cauza, precum și sentința atacată, în raport cu motivele invocate de recurent,

cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este

nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, este

nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în

condițiile în care, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a

cărei legalitate este contestată stabilește documentele necesare la

înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este

menționată, începând cu data de 1 ianuarie 2007, și dovada plății taxei

speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.

Într-adevăr,

taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal (art. 214

1

- art. 214

3

), în

perioada 1 ianuarie 2007 - 1 iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008, începând

cu data de 1 iulie 2008.

Ca atare,

judecătorul cauzei s-a pronunțat cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel că au

fost respectate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Pe de altă

parte, deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., nu a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia

dintre aceste motive de modificare a hotărârii judecătorești.

În fine, nici

ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este

întemeiat.

Astfel, art. 7 alin.

(1) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de ministrul administrației și

internelor privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și

eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor

prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează

în baza unor documente, printre care, începând cu data de 1 ianuarie 2007, se

numără și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule,

stabilită potrivit legii.

Actul

administrativ unilateral cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în

aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind

circulația pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada

de referință.

Ordinul

contestat nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în

contextul în care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii

exprimate în cererea de recurs.

În procedura

reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată,

instanța de contencios administrativ investită cu soluționarea unei excepții de

nelegalitate este abilitată să verifice doar conformitatea actului administrativ

supus analizei, cu actele normative care au forță juridică superioară, în

temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul

ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5)

din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Cu alte

cuvinte, verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea

excepției de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la

dispozițiile legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt.

În speță,

instanța de control judiciar, în acord cu prima instanță, constată că

recurentul invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act

normativ.

De asemenea,

înalta Curte reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”,

utilizată de către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepției

de nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act

normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare.

Prin urmare,

având în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008,

„la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență - 1 iulie 2008 -

se abrogă art. 214

1

- art. 214

3

din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal”, care reglementau taxa specială de primă înmatriculare,

în situația de față nu există un vid legislativ, întrucât „taxa specială,

stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de poluare pentru

autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

În această

ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din această ultimă

reglementare instituie obligația de plată a taxei, care intervine cu ocazia

primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Pe de altă

parte, se cuvine a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din același act

normativ, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care

intenționează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea

acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului

pe numele Administrației Fondului pentru Mediu.

Pentru aceste

considerente, față de împrejurarea că prima instanță a interpretat în mod legal

și corect prevederile normative anterior indicate, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea nr.

554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul R.P. împotriva sentinței nr. 4877 din 6

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.