ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3681/2010

Moartea numitului V.P. a fost violentă.

Ea s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute, consecutivă hemoperitoneului masiv produs în cadrul unui traumatism toraco - abdominal cu multiple fracturi costale bilaterale, fractură de stern, ruptură renală stângă și ruptură de splină.

Aspectul și topografia leziunilor pledează pentru producerea lor prin loviri active cu obiecte contondente și comprimare toraco - abdominală.

În momentul decesului, sângele victimei nu conținea alcool.

Sângele victimei aparține grupei sangvine A.

Decesul poate data din 08 octombrie 2009. Prin avizul Comisiei de Avizare și Control al actelor medico-legale s-au realiza următoarele precizări la concluziile raportului medico-legal din 04 noiembrie 2009 efectuat de I.M.L.: „Pacientul a suferit un politraumatism prin agresiune, cu leziuni interne grave, care au generat decesul acestuia, prin hemoperitoneu masiv secundar rupturilor splenice. Dacă s-ar fi intervenit chirurgical în timp util, prognosticul vital postoperator ar fi fost afectat major (risc mare de complicații) prin afectarea traumatică toraco-pulmonară care ar fi complicat semnificativ evoluția postoperatorie din punct de vedere al funcției respiratorii. Acordarea de îngrijiri medicale competente în perioada imediat următoare agresiunii ar fi putut crea șanse de supraviețuire, fără însă a exista certitudinea unei evoluții favorabile.” Inculpații P.C. și P.I. au avut pe parcursul procesului penal o atitudine oscilantă. În fața instanței, P.C. a indicat că în data de 07 octombrie 2009 se întorcea cu căruța încărcată și i-am zărit pe V.P. și pe mama sa, P.E. intrând în vie. A oprit căruța și a coborât, luându-se după aceștia în vie. Când a ajuns în vie, în dreptul lor, a văzut-o pe mama sa că stătea în șezut, iar V.P. stătea culcat, cu capul în poala ei și cu o mână între picioarele acesteia. Întrebându-i dacă nu le este rușine pentru că sunt numai vorbe în sat, V.P. s-a ridicat și a început să îl înjure și să îl insulte, întrebându-l de ce îi urmărește și nu îi lasă în pace. Întrucât avea biciul în mână, l-a lovit de 2-3 ori cu biciul în zona lombară pe V.P., iar pe mama sa a împins-o, spunându-i "să-i dea drumul acasă și să-i fie rușine". P.E. s-a dezechilibrat și a căzut cu capul într-un spalier de vie, curgându-i sânge în zona feței. Inculpatul a arătat că pe V.P. doar l-a mai împins în partea cealaltă, a luat-o pe mama sa și a ieșit din vie mergând împreună până în stradă unde l-a văzut pe fratele său P.I. care mergea pe uliță și i-a cerut să o ducă acasă pe mama, iar el s-a urcat în căruță și a dus strujenii la un consătean în centru. Inculpatul a precizat că nu l-a lovit pe V.P. cu nimic altceva, decât cu biciul, de 2-3 ori în zona lombară, iar P.I. nu era în vie. Inculpatul P.I., la rândul său, a arătat în fața instanței că în data de 07 octombrie 2009 era pe uliță și l-a văzut pe fratele său P.C. împreună cu mama sa. Căruța fratelui său era oprită iar acesta i-a strigat să vină să o ia pe mama. P.C. s-a urcat în căruță și a plecat, iar el a luat-o pe mama sa și a dus-o la o fântână unde a început să o spele pe față întrucât era murdară de sânge. In timp ce o spăla, l-a văzut pe V.P., depășind canalul dinspre vie înspre uliță. S-a îndreptat spre acesta și ajungând lângă el, l-a întrebat dacă "nu mai termină cu panarama". El a început să îl înjure, moment în care inculpatul a început să-l lovească cu picioarele o dată în stomac și de două ori la coaste. V.P. a căzut dar, ulterior, s-a ridicat și a venit în urma lor spre casă. S-a apreciat că pozițiile procesuale ale inculpaților din faza de cercetare judecătorească, distincte de cele avute în cursul urmăririi penale, sunt contradictorii cu probele administrate în cauză. Astfel, dacă inițial, în cursul urmăririi penale inculpatul P.C. a susținut că l-a lovit singur pe V.P. cu biciul și apoi cu piciorul, recunoscând și regretând comiterea faptei (f. 60 dosar urmărire penala), inculpatul P.I. negând orice implicare a sa în agresarea victimei (f. 47-48), ulterior P.C. a susținut că l-a lovit exclusiv de câteva ori cu biciul pe V.P., pentru ca P.I. să susțină că el a fost cel ce a aplicat multiple lovituri victimei, însă în alte împrejurări faptice. Deși martora P.E. a încercat prin atestările realizate în fața instanței să susțină teza inculpaților, indicând, contrar celor relatate la urmărirea penală, că nu l-a văzut pe P.I. în vie, în fapt declarația sa este în contradicție flagranta cu depoziția inculpatului P.I. Astfel, martora a relatat că după ce s-a dezechilibrat și s-a lovit în zona ochiului stâng într-un spalier și a început să sângereze, P.C. a scos-o din vie. Nepotul său, I., l-a sunat pe fiul său, P.I. să vina sa o ajute, iar la sosirea acestuia au mers împreună la fântână pentru a se spăla și apoi au plecat împreună spre casă. Martora a subliniat faptul că, în tot acest timp, P.I. a stat cu ea la fântâna, nici un moment acesta nu a lăsat-o singură și au plecat împreună acasă. Or, potrivit tezei inculpatului P.I., acesta și-ar fi lăsat mama la fântână, a trecut drumul și a început să-l lovească pe V.P. Din cele indicate reiese că nici o altă probă nu susține atestarea inculpatului P.I., conform căreia acesta l-ar fi lovit pe V.P., ulterior conflictului inițial din vie, susținere realizată exclusiv în scopul diminuării răspunderii penale a fratelui său, P.C. Instanța de fond a reținut că declarațiile inculpaților pot valora mijloc de probă doar în condițiile art. 69 C. proc. pen., în măsura în care se coroborează cu date și împrejurări ce rezultă din ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză; cum în cauză atestările inculpaților nu se coroborează cu celelalte probe administrate, acestea nu au fost reținute decât parțial de instanță. În sensul coparticipării ambilor inculpați la agresarea victimei V.P., în aceeași împrejurare, în plantația de vie, converg majoritatea probelor administrate. Astfel, martorele H.A.G., C.A.M. și G.V., precum și martora P.E. (declarația din cursul urmării penale) îi plasează pe ambii inculpați la locul și momentul săvârșirii faptei. Martorii C.I. și V.T. indică faptul că ambii inculpați au recunoscut că l-au agresat pe V.P. Partea civilă V.E. a indicat că însăși victima i-a relatat că s-a dus în vie cu P.E., având cu ei o pătură, o sticlă de vin, pahare. Soțul ei i-a spus că în timp ce se aflau în vie a venit atât P.C., cât si P.I., P.C. fiind primul care l-a lovit cu biciul, iar apoi C. s-a suit călare peste el și P.I. îl lovea cu picioarele. I-a mai spus că întrucât nu a mai putut din cauza durerii, a strigat la P.E. „I., nu mai pot" și atunci a intervenit aceasta pentru a-i îndepărta, P.E. fiind împinsă de fii săi, moment în care s-a lovit cu capul de spalier. Încercarea inculpaților de denaturare a adevărului reiese și din declarația martorul C.I.I., care a arătat că după ce a fost arestat C., a fost chemat acasă la familia P. de către P.I. și sora acestuia M.R., care l-au servit cu o cafea si o țigara și i-au spus că dacă îl cheamă la poliție să spună că nu știe nimic și să nu facă declarații. În consecința, față de ansamblul probatoriilor administrate, instanța de fond a înlăturat, în parte, declarațiile inculpaților din fața instanței de judecată ca fiind nesincere, apreciind că prin toate probele administrate în cauza s-a făcut dovada contribuției ambilor inculpați la lovirea violentă a victimei, în împrejurările reținute. Inculpatul P.C. a încercat să acrediteze ideea unei provocări din partea victimei, declarând pe de o parte că a fost profund indignat de poziția în care i-a găsit pe cei doi, pe de altă parte că V.P. a început să îl înjure. Pentru a fi incidentă circumstanța atenuanta a provocării este necesar întrunirea cumulativa a condițiilor prevăzute de lege: infracțiunea să fie săvârșita sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții; această stare de tulburare sufletească să fie determinată de o provocare din partea victimei; provocarea să se fi produs prin violență ori printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă; or, pe de o parte, chiar inculpatul recunoaște că relația amoroasă dintre mama sa și V.P. era de lungă durată, fiind cunoscută de aproape toată lumea din sat, astfel încât nu se poate reține că reacția inculpatului a fost exclusiv ca urmare a indignării produse de surprinderea celor doi. Pe de altă parte, din declarațiile martorelor H.A.G., G.V. și C.A.M. reiese că inculpații au plecat în mod special pentru a-i surprinde pe cei doi, inculpatul P.C. chiar atestând în fața instanței „având în vedere vorbele care erau în sat despre V.P. și mama mele, m-am enervat când i-am văzut că pleacă împreună în vie. I-am spus de nenumărate ori mamei mele să se liniștească și lui V. i-am spus să se liniștească, să o lase în pace pe mama mea”. Chiar dacă s-ar porni de la premisa conform căreia vederea celor doi împreună i-a determinat inculpatului P.C. o stare de enervare, reacția inculpaților - lovirea concomitentă, multiplă și îndelungată a victimei - nu își poate găsi explicația în pretinsa tulburare resimțită, fiind o disproporție exagerată între actul pretins provocator și ripostă. Față de situația de fapt, astfel cum a fost reținută, reprezentantul M.P. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din dispozițiile art. 174 alin. (1) în dispozițiile art. 174 - 176 lit. a) C. pen., cerere respinsă de instanța de fond cu motivarea că, în cauză, s-a probat că acțiunile inculpaților s-au limitat la lovirea victimei cu obiecte contondente și cu picioarele în diverse zone ale corpului, pe o perioada relativ scurtă de timp (ulterior victima s-a deplasat singură spre casă și a supraviețuit încă o zi, refuzând ajutor medical specializat). În concret, acțiunea de ucidere a constat în multiple acțiuni comisive mecanico - fizice exercitate asupra corpului părții vătămate V.P. Însă, deși efectele fiziologice ale actelor materiale au fost multiple (fracturi costale bilaterale, fracturi stern, ruptură renala stângă și ruptură splină), actele materiale nu pot fi calificate ca fiind de o violentă crudă, feroce sau sadică. Este firesc că orice acțiune de lovire produce victimei o durere fizică, iar în cazul infracțiunii de omor actele materiale presupun ab initio o anumită gravitate de natură a conduce la rezultatul socialmente periculos impus de norma incriminatoare. S-a mai reținut că pentru reținerea agravantei speciale prevăzute de art. 176 lit. a) C. pen. este necesar ca actele materiale să depășească sfera actelor materiale apte de a produce acest rezultat, intrând în sfera violențelor specifice cruzimii maladive; or, o astfel de caracterizare nu poate fi dată actelor materiale ale cauzei, acte limitate la lovirea directă a victimei cu picioarele și un bici. Mai mult, nu se poate reține că actele inculpaților au fost de natură să inspire oroare sau groază celor din jur prin modul nemilos în care a fost concepută activitatea infracțională. În consecință, instanța de fond a reținut că fapta inculpaților P.C. și P.I. care, în seara zilei de 07 octombrie 2009, au lovit victima V.P. cu un bici și picioarele, cauzându-i acestuia un politraumatism cu multiple fracturi costale bilaterale, fractură stern, ruptură renala stângă și ruptură splină, cu hemoperitoneul masiv produs, provocându-i insuficiența cardio-respiratorie acută ce a condus la decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale laturii obiective ale infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 alin. (10 C. pen., fapta fiind comisă în coautorat, ambii inculpați săvârșind acțiunile de lovire a victimei. Apărările inculpatului P.C., conform căror loviturile de bici nu erau de natură a produce rezultatul prevăzut de art. 174 C. pen., nu au putut reținute, probele cauzei relevând colaborarea dintre cei doi inculpați în punerea în executare a rezoluției infracționale, ambii exercitând acțiuni de violența asupra victimei. Raportul de necropsie a concluzionat că decesul victimei V.P. a intervenit ca urmare a unui politraumatism toraco-abdominal, astfel că instanța de fond a reținut că actele materiale ale ambilor inculpați (lovirea cu piciorul, compresiunea mecanică prin urcarea pe victimă) au condus la producerea rezultatului cerut de norma încriminatorie, neexistând date de natură a exclude responsabilitatea vreunuia din inculpați în realizarea acestui rezultat. Sub aspectul laturii subiective, inculpații au acționat cu intenție indirectă, prevăzând și acceptând producerea rezultatului socialmente periculos - moartea victimei. Modul de săvârșire a faptei, disproporția de forțe dintre cei doi inculpați și victimă, lovirea activă a părții vătămate cu biciul și picioarele, în mod repetat, multitudinea leziunilor descoperite pe cadavru, sunt elemente de natură a exterioriza atitudinea subiectivă a inculpaților care, deși nu au urmărit în mod voit decesul victimei, au acceptat producerea acestuia. Potrivit art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen. fapta este săvârșită cu intenție indirectă când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale si, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Din punct de vedere subiectiv, intenție indirectă se caracterizează prin aceea că făptuitorul are capacitatea psihică de percepție și voință de a înțelege că prin fapta sa poate produce rezultatul socialmente periculos, rezultat care nu este urmărit, dar acceptat. Or, raportat la vârsta inculpaților și pregătirea acestora, instanța de fond a apreciat că inculpații puteau prevedea că în urma aplicării unor multiple lovituri părții vătămate, aceasta putea suferi leziuni grave care să conducă la decesul acesteia. Deși inculpații au susținut că au încercat să ajute victima când și-au dat seama de starea grava în care se găsea, însă acesta a refuzat ajutorul medical specializat, fapt ce reiese și din probatoriile administrate, totuși se reține că însăși fapta inculpaților - lovirea repetata a victimei - are rol cauzal în producerea decesului, refuzul asistenței medicale nefiind de natură a conduce la modificarea încadrării juridice a faptei. Mai mult, regretul arătat de inculpați și dorința de ajutorare a victimei sunt elemente posterioare faptei, elemente ce pot fi avute în vedere la individualizarea judiciara a pedepsei. În ceea ce privește acțiunea civilă, instanța de fond a reținut că în cauză s-a constituit parte civilă V.E., solicitând obligarea inculpaților la plata sumei de 24.000 lei dată de fiul ei pentru cheltuieli de înmormântare. Deși i s-a pus în vedere părții civile prin încheierea din 02 februarie 2010 să propună probe în susținerea acțiunii civile, aceasta a refuzat expres administrarea de dovezi sub acest aspect, susținând că „despre banii cheltuiți are cunoștință tot satul”. Or, în condițiile în care nu a fost administrată nici o probă sub aspectul întinderii prejudiciului suferit de partea civila, acțiunea civilă a fost respinsă ca nefondată. B. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen. Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și inculpații P.C. și P.I., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În motivarea apelului, procurorul a arătat că pedepsele aplicate inculpaților sunt prea blânde în raport de faptele comise și acestea ar trebui să fie exemplare pentru a determina atingerea scopului de prevenire a săvârșirii de noi infracțiunii. În motivarea apelurilor, inculpații P.C. și P.I. au arătat că în mod greșit instanța de fond nu a schimbat încadrarea juridică a faptelor în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., față de modalitatea concretă în care a fost săvârșită fapta, ei neavând intenția de a omorî victima, ci doar de a-i aplica o corecție. De asemenea, inculpații au arătat că victima a refuzat să se deplaseze la spital pentru îngrijiri medicale. Prin Decizia penală nr. 122 din 6 iulie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a respins ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de inculpații P.C. și P.I. împotriva sentinței penale sus menționate, menținându-se starea de arest a acestora. C. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, criticând ambele hotărâri pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei individualizări a pedepselor ce au fost aplicate inculpaților, solicitând majorarea cuantumului acestora, în raport de gravitatea faptei comise, poziția procesuală oscilantă a ambilor inculpați și agresivitatea deosebită a acestora - care și-au lovit chiar și propria mamă. Examinând decizia recurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Astfel, Înalta Curte apreciază că scopul preventiv și educativ al pedepsei, cerut de art. 52 C. pen., poate fi atins și fără majorarea cuantumului pedepselor ce au fost aplicate inculpaților de către instanța de fond, acestea fiind just individualizate în raport de pericolul social concret ce rezultă din modul de săvârșire a faptelor, dar și față de circumstanțele și datele ce caracterizează persoana inculpaților - lipsa antecedentelor penale și buna conduită anterioară săvârșirii faptei - toate acestea pledând pentru clemență din partea instanței. Instanța de fond a avut în vedere, în mod just, circumstanțele reale ale faptei - aceasta fiind comisă pe fondul unor neînțelegeri familiale amplificate de rezonanța negativă pe care o avea în comunitate relația extraconjugală a victimei cu mama inculpaților - precum și circumstanțele personale ale inculpaților care, deși au avut o poziție oscilantă în cadrul procesului, au regretat sincer evenimentele din 7 octombrie 2009 și au încercat să ajute victima, însă aceasta a refuzat orice ajutor; totodată, inculpații sunt cunoscuți în sat ca oameni muncitori, liniștiți și la primul contact cu legea penală, inculpatul P.C. este căsătorit, având un copil minor - toate acestea pledând pentru reținea în favoarea inculpaților a circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., cu consecința coborârii pedepselor sub minimul special. Pentru considerentele deja arătate, Înalta Curte apreciază că nu se justifică înlăturarea circumstanței atenuante reținută în favoarea inculpaților și nici majorarea pedepselor spre minimul special prevăzut de lege (10 ani). Ca atare, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de parchet. Conform dispozițiilor art. 385 16 alin. (2) C. proc. pen. se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de parchet, avansate de stat, rămân în sarcina acestuia.