ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4374/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 622 din data de 22 octombrie 2009, Tribunalul Iași, secția penală, a dispus următoarele. A admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul P.C. și, în consecință: În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. L-a condamnat pe inculpatul P.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. b) C. pen.

A interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. În baza art. 86 1 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pentru o durată 6 ani, ce constituie termen de încercare, conform art. 86 2 C. pen. În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

În baza art. 86 3 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare stabilit să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași, conform programului stabilit de această instituție; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbare locului de muncă; d)să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. A atras atenția inculpatului asupra art. 86 4 C. pen. În baza art. 118 lit. b) C. pen., dispune confiscarea de la inculpat a unui par din lemn cu diametrul de 4 - 5 cm și lungimea de 1,2 - 1,3 m, obiect ce a servit la comiterea faptei.

A admis acțiunile civile formulate de părțile civile C.M., Spitalul Clinic de Urgență P.D.N.O. Iași și Serviciul de Ambulantă și, în consecință: A obligat inculpatul să plătească părților civile: 1. C.M., suma de 15.000 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și o prestație periodică în favoarea celor trei minori, respectiv C.E., C.F. și C.C., în sumă globală de câte 1.440 RON, pentru fiecare, începând cu data comiterii faptei, 18 aprilie 2008, până la data pronunțării prezentei sentințe și în continuare câte 80 RON, lunar, pentru fiecare dintre minori, până la majoratul acestora; 2. Spitalului Clinic de Urgență P.D.N.O., suma de 3.015,29 RON, ce reprezintă cheltuielile de spitalizare ale victimei; 3. Serviciului de Ambulanță Iași suma de 303 RON, reprezentând cheltuielile de transport ale victimei.

A obligat inculpatul la plata sumei de 10.300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, către stat. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași a fost trimis în judecată la data de 13 septembrie 2008, inculpatul P.C., pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, constând în aceea că în seara zilei de 18 aprilie 2008 a aplicat victimei C.M.A. mai multe lovituri cu un par în zona capului, care au produs acesteia leziuni grave ce au condus ulterior, la data de 29 aprilie 2009, la deces. S-a reținut că: Părțile locuiesc în satul S., comuna D., județul Iași și sunt vecini. Între victima C.M.A. și inculpatul P.C., începând de câțiva ani în urmă, era o stare conflictuală, cei doi având pe rolul Judecătoriei Hârlău mai multe cauze, și, ori de câte ori se vedeau, aceștia se acuzau reciproc.

În jurul orelor 19:00, din data de 18 aprilie 2008, victima C.M.A. era sub influenta băuturilor alcoolice în curtea locuinței sale și, văzându-l pe inculpatul P.C., a început să-i adreseze injurii, deplasându-se către stradă, la care acesta din urmă i-a răspuns folosind cuvinte vulgare. Cei doi aruncau cu pietre unul către celălalt și inculpatul P.C. a intrat în curtea locuinței sale, de unde a luat un par și a ieșit din nou în stradă. Inculpatul a fost văzut în acel moment de martora C.D.E., care trecea pe lângă acesta, precum și de martorele: C.F., C.A. Martora C.D.E. și-a continuat drumul spre magazin, lăsând în urmă pe inculpatul P.C. și trecând pe lângă victima C.M.A., pe care l-a văzut având în vână un măturoi, și cei doi foloseau cuvinte vulgare.

Cu parul luat, pe care martora C.D.E. îl descrie ca fiind „gros de 4-5 cm și lung de aproximativ 50 - 60 cm", martora C.F. ca fiind „un par ca o coadă de sapă", iar martora C.A., „un par de circa 1,2 - 1,3 metri și un diametru de 4 - 5 cm", inculpatul a mers în fugă către victimă, s-au întâlnit în mijlocul drumului și i-a aplicat mai multe lovituri peste cap în urma cărora a căzut, iar P.C. a fugit în curtea locuinței sale. Momentul aplicării loviturilor de către inculpat victimei a fost perceput direct de către martorii: C.F., C.A., C.A.A., precum și de minora în vârstă de 5 ani, A.P. Martorele C.F. și C.A. au mers la mama lor, C.M., și i-au spus cele văzute. Martora C.A.A. a mers la tatăl său, C.C.A., spunându-i cele văzute, iar minora A.P.

a mers la mama sa, martora C.E.M., căreia i-a spus: „C. moare". Imediat în locul unde era căzută victima au mers fiica acestuia, C.A., C.M., care au luat victima și au dus-o pe podețul de la intrarea în proprietatea victimei, iar în acel loc a venit și martorul C.C.A. În acel loc a venit mai întâi un echipaj al poliției D., care fusese anunțat de către P.P., concubina inculpatului, care sunase la serviciul 112, când a început conflictul între cei doi.

Victima, C.M.A., a primit primele îngrijiri de la persoanele indicate mai sus, după care a fost transportat de urgență în stare gravă la Spitalul de Neurochirurgie Iași, unde a fost internat cu diagnosticul: „TCC, Comoție cerebrală, plagă contuză medio-frontală, plagă contuză piramidă nazală, etilism acut". S-a intervenit chirurgical pentru diagnosticul: „TCC grav, contuzie cerebrală gravă, dilacerare parieto-temporal drept extinsă, fractură liniară parieto-temporală dreaptă cu hematom fracturat, comă grad II". Starea victimei după intervenția chirurgicală a fost staționară, iar la 29 aprilie 2008, aceasta a decedat. Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului, a reținut următoarea situație de fapt: Atât inculpatul, cât și victima locuiau în satul S., comuna D., județul Iași, având imobilele învecinate, iar între cei doi exista o stare conflictuală mai veche, ce a făcut chiar obiectul unor cauze aflate pe rolul instanțelor ieșene.

Audiat atât în cursul urmăririi penale, cât și nemijlocit de instanță, inculpatul a arătat că lovirea victimei a fost un gest de autoapărare, urmare a faptului că aceasta s-a îndreptat spre el înarmată cu un cuțit de bucătărie și pentru a nu fi lovit, a aplicat victimei o lovitură cu bățul. Inculpatul a precizat că a intenționat să aplice lovitura peste brațul victimei pentru a o dezarma, dar aceasta s-a ferit și în acest mod a fost posibilă devierea loviturii în zona capului. Pentru a dovedi aceste susțineri, inculpatul a solicitat audierea martorilor C.A.B. și G.G., audiați în ambele faze ale procesului penal.

Din declarațiile formulate în instanță, dar și anterior de cei doi martori, se poate stabili împrejurarea că victima ar fi avut asupra sa o mătură de dimensiuni mari și un cuțit, dar niciunul dintre ei nu a perceput momentul confruntării dintre părți, pentru a aprecia existența vreunui atac asupra inculpatului cu acest obiect vulnerant și mai ales a caracteristicilor pe care trebuie să le prezinte acesta pentru a atrage incidența legitimei apărări ca și cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Astfel, martorul G.G. a precizat că nu a părăsit incinta locuinței sale unde lucra la construirea unui șanț, dar de la acea distantă a observat cum victima înarmată cu un cuțit și o mătură de grădină adresa injurii și amenințări inculpatului, dar nu a văzut dacă aceasta a ajuns până la poarta imobilului deținut de inculpat.

Martora C.A.B. a arătat că se afla la locuința inculpatului pentru a zugrăvi exteriorul casei și a văzut cum victima s-a îndreptat spre inculpat, având în mână mătura și un cuțit, dar când se afla la o distanță de 4 - 5 m de inculpat, aceasta a intrat în casă pentru a nu asista la iscarea conflictului. Aceasta a revenit, după trecerea a 2 - 3 minute și a observat că victima era căzută la pământ, iar inculpatul se îndrepta înspre interiorul curții sale, unde cei doi nu au mai discutat nimic despre incident.

În condițiile în care niciunul din cei doi martori, propuși în apărare, nu au putut percepe momentul consumării conflictului care a condus la decesul victimei, oferind informații anterioare și irelevante pentru aprecierea și stabilirea condițiilor de existență ale legitimei apărări, atât cu privire la atacul victimei, ce trebuie să fie material, direct, imediat și injust, dar și a existenței unui pericol grav, creat să determine necesitatea de a înlătura atacul, instanța a constatat că în cauză nu se justifică aplicabilitatea instituției prevăzută de art. 44 C. pen., astfel cum a solicitat inculpatul în apărare. La fel de inaplicabile sunt și dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., ce reglementează circumstanța atenuantă a scuzei provocării, în condițiile în care victima manifesta în mod constant un comportament agresiv verbal și antisocial, dar cunoscut inculpatului.

Săvârșirea faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă printr-o atingere gravă a demnității persoanei, prin violență sau printr-o altă acțiune ilicită gravă presupune implicit o stare spontană de surprindere în care se află inculpatul, care îl determină să reacționeze instinctual, iar nu o familiarizare a acestuia în timp cu o stare de fapt cunoscută și tolerată, de ani de zile, chiar dacă nu a fost întotdeauna împărtășită de inculpat, astfel cum ne aflăm în speța de față. Ori după reprize întregi de agresiuni verbale reciproce, după ce părțile au aruncat una în cealaltă cu pietre, nu se poate susține că inculpatul se mai afla în stare de tulburare sau emoție la momentul la care a agresat victima.

Astfel fiind, instanța a apreciat că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei reținute, prin actul de sesizare, dar în alte circumstanțe reale decât cele menționate în rechizitoriu, situație ce conduce la reținerea unei alte încadrări juridice corespunzătoare modelului infracțional prevăzut de dispozițiile art. 183 C. pen., respectiv lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte. Pentru această concluzie pledează atât probele testimoniale administrate în cauză, declarațiile inculpatului fiind reținute doar cu privire la aspectele referitoare la numărul loviturilor aplicate, singurele care se coroborează cu faptele și împrejurările ce rezultă din depozițiile martorilor, dar și concluziile raportului de necropsie.

Astfel, din declarațiile martorelor C.F. și C.A., singurele care au perceput în mod direct conflictul dintre părți, respectiv cu propriile simțuri (proprius sensibus), dobândind astfel calitatea de martori oculari, rezultă fără echivoc, că inculpatul a aplicat o singură lovitură victimei, cu un băț lung de 1,2 - 1,3 m și grosimea de 4 - 5 cm, în zona capului, fapt ce a condus la căderea acesteia la pământ, unde a rămas nemișcată până în momentul în care a fost ridicată și spălată pe față cu apă de soția sa și martorul C.C.A. Aceeași concluzie, a unicității loviturii aplicate victimei, se desprinde și din declarația martorei C.D.E., care deși nu a văzut când a fost aplicată, aceasta fiind la distanță mică de locul incidentului, dar cu spatele, deplasându-se spre magazinul sătesc, a auzit „un zgomot de lovitură", iar la 5 minute, când a revenit de la magazin, a văzut victima căzută la pământ.

În aceste condiții, împrejurarea că inculpatul i-ar fi aplicat victimei mai multe lovituri, respectiv cel puțin patru, cum se reține prin actul de inculpare, nu a putut fi dovedită cu probele administrate în cauză, urmând a fi înlăturată. Drept urmare, materialitatea faptelor, astfel cum au fost reținute anterior, confirmă împrejurarea că acțiunea de lovire a victimei a fost săvârșită de inculpat cu intenție, dar urmarea mai gravă produsă - decesul victimei - nu poate fi atribuită acestuia decât pe bază de culpă. Cu alte cuvinte, inculpatul și-a dat seama și a dorit să lovească victima pentru a-i produce o vătămare, însă moartea acesteia este rezultatul pe care fie că l-a prevăzut, dar a crezut că nu se va produce, fie că nu l-a prevăzut, deși putea și trebuia să-l prevadă.

Ceea ce deosebește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de infracțiunea de omor săvârșit cu intenție indirectă este împrejurarea că deși la ambele, loviturile sunt comise cu intenție, în cazul celei dintâi moartea s-a produs din culpă, făptuitorul neprevăzând acest rezultat, deși trebuia și putea să-l prevadă, pe când în cazul celei de-a doua, rezultatul letal a fost prevăzut de inculpat și cu toate că nu l-a urmărit, l-a acceptat în mod conștient. Deci, pe lângă faptul material comis de inculpat și necontestat întrutotul de acesta, ci apreciat ca justificat și necesar, trebuie să se aibă în vedere poziția subiectivă a inculpatului, respectiv forma de vinovăție cu care el a acționat.

Pentru determinarea formei de vinovăție trebuie analizate trei aspecte esențiale, respectiv obiectul folosit, zona vizată și intensitatea loviturii, fără a neglija însă și un alt element determinant în această operațiune, respectiv vârsta și structura fizică a agresorului, dar și a victimei.

Ori, un obiect din lemn, de forma unei cozi de sapă aplicat de o persoană mult mai în vârstă decât victima și cu o constituție fizică slăbită, inculpatul prezentând un grad de invaliditate de tip II, fapt ce exclude o intensitate sporită a loviturii și peste o zonă a corpului ce nu a fost urmărită cu predilecție, fiind posibilă devierea loviturii ca urmare a gestului victimei de a se apăra prin ridicarea mâinii, așa cum a arătat martora C.F., nu poate conduce la stabilirea intenției indirecte de a ucide, ci în mod evident a praeterintenției cu care a acționat inculpatul, faptă ce realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen., în baza căreia se va dispune tragerea la răspunderea penală a acestuia.

La individualitatea pedepsei cu închisoarea, instanța de fond a avut în vedere atât gradul de pericol social concret al faptei comise, dar și urmările acesteia, respectiv suprimarea vieții unei persoane tinere, ce avea în întreținere copii minori, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, ce prezintă un grad ridicat de invaliditate fizică, dar și o stare depresivă anxioasă situațională, astfel cum a relevat expertiza psihiatrică efectuată în cauză. În considerarea acestor elemente ce particularizează prezenta cauză și a persoanei făptuitorului, instanța a apreciat că scopul pedepsei, de reeducare a inculpatului și prevenirea comiterii de noi infracțiuni se poate realiza și prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea stabilită sub minimul special prevăzut de lege și a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, conform art. 86 1 C. pen.

La această convingere a instanței contribuie în mod covârșitor conduita ireproșabilă a inculpatului adoptată anterior comiterii prezentei fapte, circumstanța personală generată de datele dosarului și care conține suficiente elemente de apreciere a faptului că scopul pedepsei poate fi realizat și fără executarea efectivă a sancțiunii penale aplicate, prin stimularea eforturilor de autoeducare ale inculpatului, dovedită prin buna conduită în termenul de încercare, ce va fi stabilit, potrivit art. 86 2 C. pen., dar și a măsurilor de supraveghere instituite de instanță.

Față de natura infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, care a adus atingere celui mai important drept al omului, cel privitor la viață și integritate fizică, instanța a apreciat că inculpatul este nedemn de a exercita drepturile civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și litera b) C. pen., că vizează dreptul de a fi ales în funcții elective și care implică exercițiul autorității de stat, prin conținutul și natura sa această pedeapsă accesorie îndeplinind atât caracterul de legitimitate, cât și cel de proporționalitate cu învinuirea reținută în sarcina inculpatului. Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii stabilită anterior.

Fapta inculpatului de a lovi victima, fapt ce a condus la decesul acesteia și a atras răspunderea penală a făptuitorului a antrenat și răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condițiile art. 998 C. civ. și implicit dreptul părților civile de a le fi reparat prejudiciul material și nepatrimonial cauzat în mod direct prin fapta ilicită a inculpatului. În considerarea acestor principii și față de probele testimoniale și cu înscrisuri administrate în cauză, instanța a apreciat că acțiunile civile formulate de partea civilă în nume propriu, dar și ca reprezentant legal al minorilor rămași de pe urma defunctului, sunt pe deplin dovedite și justificate.

Astfel, sumele cerute de partea civilă cu titlu de daune materiale, dar și morale, și a căror existență și întindere au fost stabilite la câte un cuantum de 15.000 RON, prin nivelul acordat de instanță, va da satisfacție întemeiată și suficientă pretențiilor părților civile, asigurând posibilitatea acestora de a surmonta perioada ulterioară decesului victimei atât sub aspectul suferințelor psihice indiscutabile, dar și al lipsurilor materiale. Cât privește prestația periodică acordată minorilor, instanța a avut în vedere ca bază de calcul venitul minim pe economia națională, față de împrejurarea că victima nu lucra cu contract de muncă, care să stabilească nivelul salariului cert acordat acesteia.

Astfel fiind, față de împrejurarea că prin decesul tatălui lor, minorii au fost lipsiți de veniturile permanente pe care acesta le realiza în vederea întreținerii minorilor, aceștia sunt îndreptățiți, pe deplin, la plata unei prestații periodice, acordată într-o sumă globală începând cu data comiterii faptei și până la pronunțarea prezentei hotărâri și, în continuare, la câte o sumă lunară până la împlinirea vârstei de 18 ani, de către fiecare dintre ei. În termenul prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de inculpatul P.C. și criticată pentru nelegalitate și netemeinicie. Parchetul a solicitat reaprecierea probelor și menținerea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, aplicându-se o pedeapsă în limitele prevăzute de textul de încriminare al art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Inculpatul a susținut că a acționat în condițiile legitimei apărări, pentru a înlătura atacul cu cuțitul asupra lui, inițiat de victima C.M.A. În subsidiar, inculpatul a solicitat reținerea provocării și diminuarea corespunzătoare a pedepsei, precum și a despăgubirilor civile. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 371 aliniat ultim C. proc. pen., Curtea de Apel Iași, prin Decizia nr. 108 din 15 iunie 2010, a constatat că este întemeiat doar apelul Parchetului, pentru considerentele de urmează: Situația de fapt reținută de instanța de fond este, fără dubiu, cea reală, fiind confirmată de toate probele dosarului.

Martorii C.F. și C.A. au susținut în declarațiile date în fața instanței de fond, că inculpatul i-a aplicat victimei o singură lovitură cu parul în cap. La urmărirea penală, martora C.F. nu a precizat câte lovituri i-a aplicat inculpatul victimei, relatând că „ P. l-a lovit pe tatăl meu cu parul în zona capului". Tot în faza urmăririi penale, martora C.A.A., care a văzut desfășurarea conflictului, a declarat că inculpatul i-a aplicat victimei două lovituri cu parul în cap, abia la a doua lovitură C.M.A. prăbușindu-se la pământ. Această martoră nu a mai putut fi reaudiată pe parcursul cercetării judecătorești. Instanța de fond a reținut că inculpatul a lovit victima o singură dată cu parul, ceea ce înseamnă că celelalte loviri active s-au produs cu pietre, căci a existat cu certitudine un număr de 4 lovituri active ale victimei - fapt atestat de medicul legist în concluziile autopsiei.

Dubiu a existat doar cu privire la obiectul contondent folosit. Dar cum întotdeauna îndoiala profită inculpatului, este de reținut această concluzie a unei singure lovituri cu parul în cap, celelalte loviri posibil să fie cu pietre, aspect relatat de toți martorii care au descris desfășurarea conflictului de la momentul când acesta a început. Coroborând actele medico-legale, planșele fotografice din dosarul de urmărire penală, declarațiile martorilor audiați pe parcursul tuturor etapelor procesuale rezultă cu certitudine că inculpatul a lovit victima cu parul în cap, cauzându-i leziunea tanatogeneratoare. Aceleași probe au demonstrat că lovitura a vizat în mod direct capul victimei, fiind de o asemenea intensitate încât a produs dilacerarea cerebrală și moartea victimei, legătura de cauzalitate fiind de necontestat.

Aspectele faptice reținute în mod temeinic de instanța de fond susțin însă încadrarea juridică dată de procuror faptei, și anume de „omor calificat", prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen. Este cert că inculpatul, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, putea și trebuia să prevadă că, lovind-o cu putere în cap, cu un par lung de 50 - 60 cm și gros de 4 - 5 cm, putea să-i suprime viața. Despre o altă încadrare juridică a faptei decât cea reținută prin rechizitoriu se putea vorbi doar în situația în care lovitura tanatogeneratoare nu ar fi fost produsă printr-o lovire activă - astfel cum este cazul în speță - ci prin căderea victimei. Actul medico-legal atestă fără dubii că lovirea a fost activă, prin lovitura cu parul aplicată victimei în cap, aspect confirmat de toți martorii care au perceput conflictul.

S-a invocat în apărare că inculpatul este bolnav, cu o constituție fizică afectată de boală (TBC osos) și nu ar fi avut forță să aplice o astfel de lovitură. Atât martorii care au perceput conflictul, dar cu precădere concluziile necropsiei și planșele fotografice efectuate cu această ocazie dovedesc că lovitura în cap a fost atât de puternică încât s-a soldat cu fractura craniului în zona vizată, dilacerarea cerebrală și în fond, deși s-a intervenit chirurgical, cu moartea victimei. Aceleași probe relevă că victima era în stare de ebrietate, deci avea capacitatea de a acționa și a se apăra, reduse. La autopsie s-a constatat că aceasta suferea de etilism cronic și de alte afecțiuni, avea o constituție fizică astenică, subponderal, ceea îl făcea în mod evident vulnerabil.

Aceste împrejurări, coroborate cu faptul că inculpatul, după prima fază a conflictului, s-a întors acasă, a luat parul și s-a dus spre C., lovindu-l cu putere în cap, conturează poziția inculpatului din punct de vedere subiectiv, intenția acestuia de a aplica o corecție severă victimei prevăzând, sau cel puțin acceptând, rezultatul morții acesteia. În mod legal și temeinic, instanța de fond a înlăturat motivat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 44 alin. (3) și art. 73 lit. b) C. pen., apărare reiterată și în apel de inculpat. Probele administrate cu referire la procesul-verbal de cercetare la fața locului și declarațiile martorilor din lucrări nu confirmă susținerea inculpatului că victima l-ar fi atacat cu cuțitul pe care îl avea în mână.

Audiat și în faza apelului, martorul C.C.A., care a venit în ajutorul lui C.M.A. imediat ce l-a văzut căzut la pământ și l-a transportat în casă, a susținut ca și în celelalte declarații că nu a văzut niciun cuțit asupra victimei sau la locul faptei. Fiind prima persoană care s-a apropiat de victimă, la locul faptei și a dus victima în casă, cu siguranță ar fi observat cuțitul. Este cert că versiunea prezentată în apărare de inculpat și martorii propuși de acesta în apel (S.V., sora lui și C.A.B., concubina nepotului inculpatului) este constituită pro causa, tocmai pentru a susține legitima apărare sau eventual provocarea. Martorii oculari (fiicele victimei precum și C.A.A.) au susținut că victima a avut o mătură în mână la momentul izbucnirii conflictului, după care a început să arunce cu pietre în inculpat, care a ripostat în același fel.

Conduita necorespunzătoare, agresivă a victimei C.M.A., care era în stare de ebrietate, suferind de etilism cronic și alte boli, evident că l-a enervat pe inculpat, cu atât mai mult cu cât era o dușmănie veche între cei doi, dar inculpatul a ripostat în primă fază în același mod: la înjurat, a aruncat cu pietre. Abia după ce s-a consumat această etapă, el s-a retras în curtea casei, a luat parul și s-a dus în fugă spre C.M.A., care se afla în fața casei sale și l-a lovit cu putere în cap. Relevantă este și conduita inculpatului după comiterea faptei, când a abandonat victima care era căzută la pământ, plină de sânge, aspect ce întărește convingerea că, în plan subiectiv inculpatul a acționat cu intenția de a-l anihila pe C., aducându-l în starea respectivă.

Pentru argumentele prezentate, instanța a reținut că încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul P.C. este de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., și nu de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen. La individualizarea pedepsei ce se aplică inculpatului pentru această infracțiune s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., cauzele ce agravează răspunderea penală, dar și cele care o atenuează. Față de datele cauzei ce atestă o bună conduită a inculpatului, în familie și societate atât înainte, cât și după comiterea faptei, vârsta inculpatului, starea sa de sănătate, toate acestea justifică reținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c) C. pen.

și implicit, ca efect, o pedeapsă orientată sub limita minimului special prevăzut de textul de încriminare. În ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a administrat un probatoriu complet, despăgubirile fiind stabilite în mod corect, în condițiile prevăzute de art. 998 C. civ., pentru a se asigura o justă și integrală reparație atât a prejudiciului material, cât și a celui psihic, afectiv pricinuit prin moartea unui membru al familiei. Ca urmare, Curtea de Apel Iași, prin Decizia nr. 108 din 15 iunie 2010, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, iar în rejudecare a dispus condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de „omor calificat" prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu reținerea art. 74 lit. a), c) C. pen.

și art. 76 C. pen., la pedeapsa de 7 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. A menținut toate celelalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu sunt contrare deciziei pronunțate de instanța de apel. A respins, ca nefondat, apelul inculpatului P.C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.C. invocând, în scris, motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 385 9 pct. 9, pct. 10, pct. 14 și pct. 17 C. proc. pen. Înalta Curte, examinând cauza sub toate aspectele în raport de motivele de recurs invocate de către recurent și de soluția pronunțată de instanța de apel, cât și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de pericolul social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În ceea ce privește critica inculpatului cu privire la schimbarea încadrării juridice, aplicată în apel, se constată că instanța de apel a procedat corect atunci când a schimbat încadrarea juridică dată faptei și stabilită în sarcina inculpatului la instanța de fond, din art. 183 C. pen. în art. 174 - 175 lit. i) C. pen., înlăturând disp. art. 334 C. proc.

pen., și în mod corect a reținut în sarcina inculpatului pedeapsa principală de 7 ani închisoare și 3 luni pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În practica judiciară se pune în mod frecvent problema deosebirilor dintre infracțiunea de omor și lovirile cauzatoare de moarte, infracțiune prevăzută de art. 183 C. pen., în care moartea victimei îi este imputabilă făptuitorului pe bază de praeterintenție. În principal, elementele de diferențiere dintre cele două infracțiuni se referă la zona de corp unde sunt aplicate loviturile, în sensul că este o zonă vitală sau nu, obiectul folosit la săvârșirea infracțiunii, în sensul că are sau nu are aptitudinea de a produce acest rezultat; numărul și intensitatea loviturilor aplicate victimei; atitudinea făptuitorului pentru săvârșirea faptei; eventualele relații preexistente între făptuitor și victimă.

Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de omor, și nu cele ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a lovit victima cu un par în zona capului, iar victima a încetat din viață ca urmare a unei come determinate de contuzia și dilacerarea cerebrală produse prin lovire activă cu un obiect contondent în regiunea parieto-temporală dreaptă, conform raportului de constatare medico-legală (autopsie) întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași la data de 20 iunie 2008. Raportul de cauzalitate dintre fapta autorului și moartea victimei există chiar dacă la producerea rezultatului socialmente ar fi contribuit și alți factori preexistenți, cum ar fi afecțiunile de care suferea victima, leziunile traumatice identificate prin raportul de autopsie, care însă nu evidențiază că ar fi ca urmare a unor alte afecțiuni anterioare incidentului, factorii posteriori constând în intervenția efectivă cu întârziere a victimei în Spitalul de neurochirurgie Iași, mai exact la data de 20 aprilie 2008 a avut loc intervenția chirurgicală, ca urmare a agravării clinice a victimei, față de momentul săvârșirii faptei, 18 aprilie 2008, decesul survenind la data de 29 aprilie 2008. Invocarea, în motivele scrise de recurs ale inculpatului,

a necesității unei noi expertize medicale pentru a stabili dacă diagnosticul final ar fi putut fi cauzat de rezultatul unei evoluții nefavorabile cauzate de problemele de sănătate preexistente ale victimei, dat fiind că diagnosticul inițial de comoție cerebrală, diagnostic de o gravitate minoră, chiar intervenit chirurgical, nu ar fi condus în mod normal la deces, nu poate fi primit. Există, ca urmare a traumei suferite prin lovire a victimei de către inculpat un raport de cauzalitate între urmarea produsă de această lovitură și decesul victimei; chiar dacă victima ar fi avut afecțiuni de sănătate grave, acestea nu au generat până la momentul incidentului infracțional provocat de inculpatul P.C., decesul victimei, decesul survenind ca urmare a traumei suferite tocmai ca urmare a loviturii aplicate de inculpat.

Critica inculpatului cu privire la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la lipsa unei lămuriri certe din parte instanței de apel ce viza o stabilire clară a împrejurării că starea de sănătate a victimei s-a agravat post operator, iar suferințele produse nu aveau o gravitate deosebită de a determina decesul victimei, împrejurare care trebuia lămurită de instanța de apel, pe calea unei expertize medico-legale nu poate fi primită de instanța de recurs, tocmai pentru considerentele deja precizate anterior și față de împrejurarea că a fost avut în vedere la pronunțarea soluției raportul de necropsie a victimei aflat la dosarul de urmărire penală. Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., Înalta Curte reține că principiul individualizării sancțiunilor de drept penal privește deopotrivă stabilirea, cât și aplicarea acestor sancțiuni și adaptarea acestora în funcție de gradul de pericol social al faptei, al periculozității făptuitorului. Pedeapsa, pe lângă funcția de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplinește și funcția de exemplaritate și de reeducare a acestuia, pedeapsa fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului. Funcția de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune. Funcția de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracțiune.

Față de pericolul social concret al faptei, limitele de pedeapsă, scopul ei și criteriile de individualizare, instanța de apel în mod corect a condamnat pe inculpatul P.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., la pedeapsa de 7 ani închisoare, reținându-se circumstanțele prevăzute de dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen., astfel că nu se impune o reindividualizare a pedepsei în sensul aplicării circumstanței legale a provocării prevăzută și pedepsită de art. 73 lit. b) C. pen., invocată în apărarea inculpatului.

Pentru a fi reținută circumstanța atenuantă a provocării trebuiau îndeplinite condițiile de existență ale provocării, și anume existența unei anumite activități de provocare din partea persoanei vătămate, actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare sau emoție infractorului, sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoții infractorul să fi săvârșit infracțiunea, infracțiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.

Numai îndeplinirea cumulativă a condițiilor provocării obligă instanța de judecată să rețină această circumstanță și să-i dea efectul cuvenit, însă din întreg ansamblul probator nu rezultă că victima este cea care l-a lovit pe inculpat, iar acesta nu a făcut altceva decât să se apere, așa cum a susținut apărarea, ci dimpotrivă, decesul victimei a fost generat pe fondul unui conflict spontan și generat de inculpat prin aplicarea unei lovituri cu un corp contondent în zona capului victimei, chiar dacă conflictul a avut în partea incipientă un schimb de injurii verbale și loviri reciproce cu pietre între victimă și inculpat și chiar dacă conflictul dintre cei doi avea o antecedență de o perioadă de timp îndelungată.

Cu privire la contradicțiile existente între soluția dispusă de instanța de apel și motivarea în fapt și în drept a hotărârii, în sensul că s-a reținut culpa inculpatului ca urmare a activității infracționale a acestuia ce a condus la decesul victimei, iar în dispozitivul hotărârii s-a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea de omor, atâta vreme cât infracțiunea de omor în doctrina juridică nu are ca formă de manifestare culpa făptuitorului, ci intenția directă sau indirectă a făptuitorului așa cum se cere pentru infracțiune de omor, în sensul că s-a precizat că „inculpatul chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, putea și trebuia să prevadă că, lovind-o cu intensitate în cap, cu un par lung de 40 - 50 cm și gros de 4 - 5 cm, putea să-i suprime viața", motivare ce corespunde modalității culpei ca formă a vinovăției, și nu a intenției; Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare invocat în scris de către inculpat nu este fondat.

În conținutul motivelor hotărârii, instanța de apel reține că după ce s-a consumat prima etapă a incidentului între inculpat și victimă, respectiv adresarea de injurii și lovire reciprocă cu pietre, inculpatul s-a retras în curtea casei sale de unde a revenit cu un par și s-a dus în fugă spre C.M.A. și l-a lovit cu putere în cap, potrivit declarațiilor martorilor, ceea ce determină în concret intenția directă a inculpatului în săvârșirea faptei, dar și starea de abandon a inculpatului după comiterea faptei, lăsând victima căzută la pământ plină de sânge, întărind convingerea că inculpatul a acționat în plan subiectiv cu intenția de a anihila victima aducându-o în starea respectivă, acestea sunt argumente că instanța de apel a stabilit corect elementele constitutive ale infracțiunii de omor, neconstatându-se nicio contradicție între considerentele hotărârii pronunțate în apel și dispozitivul acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva Deciziei penale nr. 108 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva Deciziei penale nr. 108 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 decembrie 2010. Procesat de GGC - AZ