ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4374/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4374/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 622 din data de 22 octombrie 2009, Tribunalul Iași, secția

penală, a dispus următoarele.

A

admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul P.C.

și, în consecință:

În

baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de

omor calificat prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în

infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.

L-a

condamnat pe inculpatul P.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. cu

aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. b) C. pen.

A

interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza

a II-a și lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În

baza art. 86

1

C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei aplicate inculpatului pentru o durată 6 ani, ce constituie

termen de încercare, conform art. 86

2

C. pen.

În

baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a

pedepsei principale a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

În

baza art. 86

3

alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata

termenului de încercare stabilit să se supună următoarelor măsuri de

supraveghere:

a)

să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași, conform

programului stabilit de această instituție;

b)

să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință

și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c)

să comunice și să justifice schimbare locului de muncă;

d)să

comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de

existență.

A

atras atenția inculpatului asupra art. 86

4

C. pen. În baza art. 118

lit. b) C. pen., dispune confiscarea de la inculpat a unui par din lemn cu

diametrul de 4 - 5 cm și lungimea de 1,2 - 1,3 m, obiect ce a servit la

comiterea faptei.

A

admis acțiunile civile formulate de părțile civile C.M., Spitalul Clinic de

Urgență P.D.N.O. Iași și Serviciul de Ambulantă și, în consecință:

A

obligat inculpatul să plătească părților civile:

1.

C.M., suma de 15.000 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 15.000 RON, cu

titlu de daune morale, precum și o prestație periodică în favoarea celor trei

minori, respectiv C.E., C.F. și C.C., în sumă globală de câte 1.440 RON, pentru

fiecare, începând cu data comiterii faptei, 18 aprilie 2008, până la data

pronunțării prezentei sentințe și în continuare câte 80 RON, lunar, pentru

fiecare dintre minori, până la majoratul acestora;

2.

Spitalului Clinic de Urgență P.D.N.O., suma de 3.015,29 RON, ce reprezintă

cheltuielile de spitalizare ale victimei;

3.

Serviciului de Ambulanță Iași suma de 303 RON, reprezentând cheltuielile de

transport ale victimei.

A

obligat inculpatul la plata sumei de 10.300 RON, cu titlu de cheltuieli

judiciare, către stat.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași a fost trimis în judecată

la data de 13 septembrie 2008, inculpatul P.C., pentru comiterea infracțiunii

de omor calificat, constând în aceea că în seara zilei de 18 aprilie 2008 a

aplicat victimei C.M.A. mai multe lovituri cu un par în zona capului, care au

produs acesteia leziuni grave ce au condus ulterior, la data de 29 aprilie

2009, la deces.

S-a

reținut că:

Părțile

locuiesc în satul S., comuna D., județul Iași și sunt vecini.

Între

victima C.M.A. și inculpatul P.C., începând de câțiva ani în urmă, era o stare

conflictuală, cei doi având pe rolul Judecătoriei Hârlău mai multe cauze, și,

ori de câte ori se vedeau, aceștia se acuzau reciproc.

În

jurul orelor 19:00, din data de 18 aprilie 2008, victima C.M.A. era sub

influenta băuturilor alcoolice în curtea locuinței sale și, văzându-l pe

inculpatul P.C., a început să-i adreseze injurii, deplasându-se către stradă,

la care acesta din urmă i-a răspuns folosind cuvinte vulgare. Cei doi aruncau

cu pietre unul către celălalt și inculpatul P.C. a intrat în curtea locuinței

sale, de unde a luat un par și a ieșit din nou în stradă.

Inculpatul

a fost văzut în acel moment de martora C.D.E., care trecea pe lângă acesta,

precum și de martorele: C.F., C.A. Martora C.D.E. și-a continuat drumul spre

magazin, lăsând în urmă pe inculpatul P.C. și trecând pe lângă victima C.M.A.,

pe care l-a văzut având în vână un măturoi, și cei doi foloseau cuvinte

vulgare.

Cu

parul luat, pe care martora C.D.E. îl descrie ca fiind „gros de 4-5 cm și lung

de aproximativ 50 - 60 cm", martora C.F. ca fiind „un par ca o coadă de

sapă", iar martora C.A., „un par de circa 1,2 - 1,3 metri și un diametru

de 4 - 5 cm", inculpatul a mers în fugă către victimă, s-au întâlnit în

mijlocul drumului și i-a aplicat mai multe lovituri peste cap în urma cărora a

căzut, iar P.C. a fugit în curtea locuinței sale.

Momentul

aplicării loviturilor de către inculpat victimei a fost perceput direct de

către martorii: C.F., C.A., C.A.A., precum și de minora în vârstă de 5 ani,

A.P.

Martorele

C.F. și C.A. au mers la mama lor, C.M., și i-au spus cele văzute. Martora

C.A.A. a mers la tatăl său, C.C.A., spunându-i cele văzute, iar minora A.P. a

mers la mama sa, martora C.E.M., căreia i-a spus: „C. moare".

Imediat

în locul unde era căzută victima au mers fiica acestuia, C.A., C.M., care au

luat victima și au dus-o pe podețul de la intrarea în proprietatea victimei,

iar în acel loc a venit și martorul C.C.A.

În

acel loc a venit mai întâi un echipaj al poliției D., care fusese anunțat de

către P.P., concubina inculpatului, care sunase la serviciul 112, când a

început conflictul între cei doi.

Victima,

C.M.A., a primit primele îngrijiri de la persoanele indicate mai sus, după care

a fost transportat de urgență în stare gravă la Spitalul de Neurochirurgie

Iași, unde a fost internat cu diagnosticul: „TCC, Comoție cerebrală, plagă

contuză medio-frontală, plagă contuză piramidă nazală, etilism acut".

S-a

intervenit chirurgical pentru diagnosticul: „TCC grav, contuzie cerebrală

gravă, dilacerare parieto-temporal drept extinsă, fractură liniară

parieto-temporală dreaptă cu hematom fracturat, comă grad II".

Starea

victimei după intervenția chirurgicală a fost staționară, iar la 29 aprilie

2008, aceasta a decedat.

Tribunalul,

analizând actele și lucrările dosarului, a reținut următoarea situație de fapt:

Atât

inculpatul, cât și victima locuiau în satul S., comuna D., județul Iași, având

imobilele învecinate, iar între cei doi exista o stare conflictuală mai veche,

ce a făcut chiar obiectul unor cauze aflate pe rolul instanțelor ieșene.

Audiat

atât în cursul urmăririi penale, cât și nemijlocit de instanță, inculpatul a

arătat că lovirea victimei a fost un gest de autoapărare, urmare a faptului că

aceasta s-a îndreptat spre el înarmată cu un cuțit de bucătărie și pentru a nu

fi lovit, a aplicat victimei o lovitură cu bățul.

Inculpatul

a precizat că a intenționat să aplice lovitura peste brațul victimei pentru a o

dezarma, dar aceasta s-a ferit și în acest mod a fost posibilă devierea

loviturii în zona capului.

Pentru

a dovedi aceste susțineri, inculpatul a solicitat audierea martorilor C.A.B. și

G.G., audiați în ambele faze ale procesului penal.

Din

declarațiile formulate în instanță, dar și anterior de cei doi martori, se

poate stabili împrejurarea că victima ar fi avut asupra sa o mătură de

dimensiuni mari și un cuțit, dar niciunul dintre ei nu a perceput momentul

confruntării dintre părți, pentru a aprecia existența vreunui atac asupra

inculpatului cu acest obiect vulnerant și mai ales a caracteristicilor pe care

trebuie să le prezinte acesta pentru a atrage incidența legitimei apărări ca și

cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei.

Astfel,

martorul G.G. a precizat că nu a părăsit incinta locuinței sale unde lucra la

construirea unui șanț, dar de la acea distantă a observat cum victima înarmată

cu un cuțit și o mătură de grădină adresa injurii și amenințări inculpatului,

dar nu a văzut dacă aceasta a ajuns până la poarta imobilului deținut de

inculpat.

Martora

C.A.B. a arătat că se afla la locuința inculpatului pentru a zugrăvi exteriorul

casei și a văzut cum victima s-a îndreptat spre inculpat, având în mână mătura

și un cuțit, dar când se afla la o distanță de 4 - 5 m de inculpat, aceasta a

intrat în casă pentru a nu asista la iscarea conflictului.

Aceasta

a revenit, după trecerea a 2 - 3 minute și a observat că victima era căzută la

pământ, iar inculpatul se îndrepta înspre interiorul curții sale, unde cei doi

nu au mai discutat nimic despre incident.

În

condițiile în care niciunul din cei doi martori, propuși în apărare, nu au

putut percepe momentul consumării conflictului care a condus la decesul victimei,

oferind informații anterioare și irelevante pentru aprecierea și stabilirea

condițiilor de existență ale legitimei apărări, atât cu privire la atacul

victimei, ce trebuie să fie material, direct, imediat și injust, dar și a

existenței unui pericol grav, creat să determine necesitatea de a înlătura

atacul, instanța a constatat că în cauză nu se justifică aplicabilitatea

instituției prevăzută de art. 44 C. pen., astfel cum a solicitat inculpatul în

apărare.

La

fel de inaplicabile sunt și dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., ce

reglementează circumstanța atenuantă a scuzei provocării, în condițiile în care

victima manifesta în mod constant un comportament agresiv verbal și antisocial,

dar cunoscut inculpatului.

Săvârșirea

faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o

provocare din partea persoanei vătămate, produsă printr-o atingere gravă a

demnității persoanei, prin violență sau printr-o altă acțiune ilicită gravă

presupune implicit o stare spontană de surprindere în care se află inculpatul,

care îl determină să reacționeze instinctual, iar nu o familiarizare a acestuia

în timp cu o stare de fapt cunoscută și tolerată, de ani de zile, chiar dacă nu

a fost întotdeauna împărtășită de inculpat, astfel cum ne aflăm în speța de față.

Ori

după reprize întregi de agresiuni verbale reciproce, după ce părțile au aruncat

una în cealaltă cu pietre, nu se poate susține că inculpatul se mai afla în

stare de tulburare sau emoție la momentul la care a agresat victima.

Astfel

fiind, instanța a apreciat că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei

reținute, prin actul de sesizare, dar în alte circumstanțe reale decât cele

menționate în rechizitoriu, situație ce conduce la reținerea unei alte

încadrări juridice corespunzătoare modelului infracțional prevăzut de

dispozițiile art. 183 C. pen., respectiv lovituri sau vătămări cauzatoare de

moarte.

Pentru

această concluzie pledează atât probele testimoniale administrate în cauză,

declarațiile inculpatului fiind reținute doar cu privire la aspectele

referitoare la numărul loviturilor aplicate, singurele care se coroborează cu

faptele și împrejurările ce rezultă din depozițiile martorilor, dar și

concluziile raportului de necropsie.

Astfel,

din declarațiile martorelor C.F. și C.A., singurele care au perceput în mod

direct conflictul dintre părți, respectiv cu propriile simțuri (proprius

sensibus), dobândind astfel calitatea de martori oculari, rezultă fără echivoc,

că inculpatul a aplicat o singură lovitură victimei, cu un băț lung de 1,2 -

1,3 m și grosimea de 4 - 5 cm, în zona capului, fapt ce a condus la căderea

acesteia la pământ, unde a rămas nemișcată până în momentul în care a fost

ridicată și spălată pe față cu apă de soția sa și martorul C.C.A.

Aceeași

concluzie, a unicității loviturii aplicate victimei, se desprinde și din

declarația martorei C.D.E., care deși nu a văzut când a fost aplicată, aceasta

fiind la distanță mică de locul incidentului, dar cu spatele, deplasându-se

spre magazinul sătesc, a auzit „un zgomot de lovitură", iar la 5 minute,

când a revenit de la magazin, a văzut victima căzută la pământ.

În

aceste condiții, împrejurarea că inculpatul i-ar fi aplicat victimei mai multe

lovituri, respectiv cel puțin patru, cum se reține prin actul de inculpare, nu

a putut fi dovedită cu probele administrate în cauză, urmând a fi înlăturată.

Drept

urmare, materialitatea faptelor, astfel cum au fost reținute anterior, confirmă

împrejurarea că acțiunea de lovire a victimei a fost săvârșită de inculpat cu

intenție, dar urmarea mai gravă produsă - decesul victimei - nu poate fi

atribuită acestuia decât pe bază de culpă.

Cu

alte cuvinte, inculpatul și-a dat seama și a dorit să lovească victima pentru

a-i produce o vătămare, însă moartea acesteia este rezultatul pe care fie că

l-a prevăzut, dar a crezut că nu se va produce, fie că nu l-a prevăzut, deși

putea și trebuia să-l prevadă.

Ceea

ce deosebește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de

infracțiunea de omor săvârșit cu intenție indirectă este împrejurarea că deși

la ambele, loviturile sunt comise cu intenție, în cazul celei dintâi moartea

s-a produs din culpă, făptuitorul neprevăzând acest rezultat, deși trebuia și

putea să-l prevadă, pe când în cazul celei de-a doua, rezultatul letal a fost

prevăzut de inculpat și cu toate că nu l-a urmărit, l-a acceptat în mod

conștient.

Deci,

pe lângă faptul material comis de inculpat și necontestat întrutotul de acesta,

ci apreciat ca justificat și necesar, trebuie să se aibă în vedere poziția

subiectivă a inculpatului, respectiv forma de vinovăție cu care el a acționat.

Pentru

determinarea formei de vinovăție trebuie analizate trei aspecte esențiale,

respectiv obiectul folosit, zona vizată și intensitatea loviturii, fără a

neglija însă și un alt element determinant în această operațiune, respectiv

vârsta și structura fizică a agresorului, dar și a victimei.

Ori,

un obiect din lemn, de forma unei cozi de sapă aplicat de o persoană mult mai

în vârstă decât victima și cu o constituție fizică slăbită, inculpatul

prezentând un grad de invaliditate de tip II, fapt ce exclude o intensitate

sporită a loviturii și peste o zonă a corpului ce nu a fost urmărită cu

predilecție, fiind posibilă devierea loviturii ca urmare a gestului victimei de

a se apăra prin ridicarea mâinii, așa cum a arătat martora C.F., nu poate

conduce la stabilirea intenției indirecte de a ucide, ci în mod evident a

praeterintenției cu care a acționat inculpatul, faptă ce realizează conținutul

constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen., în baza căreia se va

dispune tragerea la răspunderea penală a acestuia.

La

individualitatea pedepsei cu închisoarea, instanța de fond a avut în vedere

atât gradul de pericol social concret al faptei comise, dar și urmările

acesteia, respectiv suprimarea vieții unei persoane tinere, ce avea în

întreținere copii minori, precum și circumstanțele personale ale inculpatului,

necunoscut cu antecedente penale, ce prezintă un grad ridicat de invaliditate

fizică, dar și o stare depresivă anxioasă situațională, astfel cum a relevat

expertiza psihiatrică efectuată în cauză.

În

considerarea acestor elemente ce particularizează prezenta cauză și a persoanei

făptuitorului, instanța a apreciat că scopul pedepsei, de reeducare a

inculpatului și prevenirea comiterii de noi infracțiuni se poate realiza și prin

aplicarea unei pedepse cu închisoarea stabilită sub minimul special prevăzut de

lege și a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, conform art. 86

1

C. pen.

La

această convingere a instanței contribuie în mod covârșitor conduita

ireproșabilă a inculpatului adoptată anterior comiterii prezentei fapte,

circumstanța personală generată de datele dosarului și care conține suficiente

elemente de apreciere a faptului că scopul pedepsei poate fi realizat și fără

executarea efectivă a sancțiunii penale aplicate, prin stimularea eforturilor

de autoeducare ale inculpatului, dovedită prin buna conduită în termenul de

încercare, ce va fi stabilit, potrivit art. 86

2

C. pen., dar și a

măsurilor de supraveghere instituite de instanță.

Față

de natura infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, care a adus atingere

celui mai important drept al omului, cel privitor la viață și integritate

fizică, instanța a apreciat că inculpatul este nedemn de a exercita drepturile

civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și litera b) C. pen., că

vizează dreptul de a fi ales în funcții elective și care implică exercițiul

autorității de stat, prin conținutul și natura sa această pedeapsă accesorie

îndeplinind atât caracterul de legitimitate, cât și cel de proporționalitate cu

învinuirea reținută în sarcina inculpatului.

Potrivit

art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei

principale s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii stabilită anterior.

Fapta

inculpatului de a lovi victima, fapt ce a condus la decesul acesteia și a atras

răspunderea penală a făptuitorului a antrenat și răspunderea civilă delictuală

a acestuia, în condițiile art. 998 C. civ. și implicit dreptul părților civile

de a le fi reparat prejudiciul material și nepatrimonial cauzat în mod direct

prin fapta ilicită a inculpatului.

În

considerarea acestor principii și față de probele testimoniale și cu înscrisuri

administrate în cauză, instanța a apreciat că acțiunile civile formulate de

partea civilă în nume propriu, dar și ca reprezentant legal al minorilor rămași

de pe urma defunctului, sunt pe deplin dovedite și justificate.

Astfel,

sumele cerute de partea civilă cu titlu de daune materiale, dar și morale, și a

căror existență și întindere au fost stabilite la câte un cuantum de 15.000

RON, prin nivelul acordat de instanță, va da satisfacție întemeiată și

suficientă pretențiilor părților civile, asigurând posibilitatea acestora de a

surmonta perioada ulterioară decesului victimei atât sub aspectul suferințelor

psihice indiscutabile, dar și al lipsurilor materiale.

Cât

privește prestația periodică acordată minorilor, instanța a avut în vedere ca

bază de calcul venitul minim pe economia națională, față de împrejurarea că

victima nu lucra cu contract de muncă, care să stabilească nivelul salariului

cert acordat acesteia.

Astfel

fiind, față de împrejurarea că prin decesul tatălui lor, minorii au fost

lipsiți de veniturile permanente pe care acesta le realiza în vederea

întreținerii minorilor, aceștia sunt îndreptățiți, pe deplin, la plata unei

prestații periodice, acordată într-o sumă globală începând cu data comiterii

faptei și până la pronunțarea prezentei hotărâri și, în continuare, la câte o

sumă lunară până la împlinirea vârstei de 18 ani, de către fiecare dintre ei.

În

termenul prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea a fost apelată

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de inculpatul P.C. și criticată

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Parchetul

a solicitat reaprecierea probelor și menținerea încadrării juridice dată faptei

prin rechizitoriu, aplicându-se o pedeapsă în limitele prevăzute de textul de

încriminare al art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Inculpatul

a susținut că a acționat în condițiile legitimei apărări, pentru a înlătura

atacul cu cuțitul asupra lui, inițiat de victima C.M.A. În subsidiar,

inculpatul a solicitat reținerea provocării și diminuarea corespunzătoare a

pedepsei, precum și a despăgubirilor civile.

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma criticilor formulate,

dar și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 371 aliniat ultim C. proc.

pen., Curtea de Apel Iași, prin Decizia nr. 108 din 15 iunie 2010, a constatat

că este întemeiat doar apelul Parchetului, pentru considerentele de urmează:

Situația

de fapt reținută de instanța de fond este, fără dubiu, cea reală, fiind

confirmată de toate probele dosarului.

Martorii

C.F. și C.A. au susținut în declarațiile date în fața instanței de fond, că

inculpatul i-a aplicat victimei o singură lovitură cu parul în cap. La

urmărirea penală, martora C.F. nu a precizat câte lovituri i-a aplicat

inculpatul victimei, relatând că „ P. l-a lovit pe tatăl meu cu parul în zona

capului".

Tot

în faza urmăririi penale, martora C.A.A., care a văzut desfășurarea

conflictului, a declarat că inculpatul i-a aplicat victimei două lovituri cu

parul în cap, abia la a doua lovitură C.M.A. prăbușindu-se la pământ.

Această

martoră nu a mai putut fi reaudiată pe parcursul cercetării judecătorești.

Instanța

de fond a reținut că inculpatul a lovit victima o singură dată cu parul, ceea

ce înseamnă că celelalte loviri active s-au produs cu pietre, căci a existat cu

certitudine un număr de 4 lovituri active ale victimei - fapt atestat de

medicul legist în concluziile autopsiei. Dubiu a existat doar cu privire la obiectul

contondent folosit.

Dar

cum întotdeauna îndoiala profită inculpatului, este de reținut această

concluzie a unei singure lovituri cu parul în cap, celelalte loviri posibil să

fie cu pietre, aspect relatat de toți martorii care au descris desfășurarea conflictului

de la momentul când acesta a început.

Coroborând

actele medico-legale, planșele fotografice din dosarul de urmărire penală,

declarațiile martorilor audiați pe parcursul tuturor etapelor procesuale

rezultă cu certitudine că inculpatul a lovit victima cu parul în cap,

cauzându-i leziunea tanatogeneratoare.

Aceleași

probe au demonstrat că lovitura a vizat în mod direct capul victimei, fiind de

o asemenea intensitate încât a produs dilacerarea cerebrală și moartea

victimei, legătura de cauzalitate fiind de necontestat.

Aspectele

faptice reținute în mod temeinic de instanța de fond susțin însă încadrarea

juridică dată de procuror faptei, și anume de „omor calificat", prevăzută

de art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Este

cert că inculpatul, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, putea și trebuia

să prevadă că, lovind-o cu putere în cap, cu un par lung de 50 - 60 cm și gros

de 4 - 5 cm, putea să-i suprime viața.

Despre

o altă încadrare juridică a faptei decât cea reținută prin rechizitoriu se

putea vorbi doar în situația în care lovitura tanatogeneratoare nu ar fi fost

produsă printr-o lovire activă - astfel cum este cazul în speță - ci prin

căderea victimei.

Actul

medico-legal atestă fără dubii că lovirea a fost activă, prin lovitura cu parul

aplicată victimei în cap, aspect confirmat de toți martorii care au perceput

conflictul.

S-a

invocat în apărare că inculpatul este bolnav, cu o constituție fizică afectată

de boală (TBC osos) și nu ar fi avut forță să aplice o astfel de lovitură.

Atât

martorii care au perceput conflictul, dar cu precădere concluziile necropsiei

și planșele fotografice efectuate cu această ocazie dovedesc că lovitura în cap

a fost atât de puternică încât s-a soldat cu fractura craniului în zona vizată,

dilacerarea cerebrală și în fond, deși s-a intervenit chirurgical, cu moartea

victimei.

Aceleași

probe relevă că victima era în stare de ebrietate, deci avea capacitatea de a

acționa și a se apăra, reduse.

La

autopsie s-a constatat că aceasta suferea de etilism cronic și de alte

afecțiuni, avea o constituție fizică astenică, subponderal, ceea îl făcea în

mod evident vulnerabil.

Aceste

împrejurări, coroborate cu faptul că inculpatul, după prima fază a

conflictului, s-a întors acasă, a luat parul și s-a dus spre C., lovindu-l cu

putere în cap, conturează poziția inculpatului din punct de vedere subiectiv,

intenția acestuia de a aplica o corecție severă victimei prevăzând, sau cel

puțin acceptând, rezultatul morții acesteia.

În

mod legal și temeinic, instanța de fond a înlăturat motivat inaplicabilitatea

dispozițiilor art. 44 alin. (3) și art. 73 lit. b) C. pen., apărare reiterată

și în apel de inculpat.

Probele

administrate cu referire la procesul-verbal de cercetare la fața locului și

declarațiile martorilor din lucrări nu confirmă susținerea inculpatului că

victima l-ar fi atacat cu cuțitul pe care îl avea în mână.

Audiat

și în faza apelului, martorul C.C.A., care a venit în ajutorul lui C.M.A.

imediat ce l-a văzut căzut la pământ și l-a transportat în casă, a susținut ca

și în celelalte declarații că nu a văzut niciun cuțit asupra victimei sau la

locul faptei.

Fiind

prima persoană care s-a apropiat de victimă, la locul faptei și a dus victima

în casă, cu siguranță ar fi observat cuțitul.

Este

cert că versiunea prezentată în apărare de inculpat și martorii propuși de

acesta în apel (S.V., sora lui și C.A.B., concubina nepotului inculpatului)

este constituită pro causa, tocmai pentru a susține legitima apărare sau

eventual provocarea.

Martorii

oculari (fiicele victimei precum și C.A.A.) au susținut că victima a avut o

mătură în mână la momentul izbucnirii conflictului, după care a început să

arunce cu pietre în inculpat, care a ripostat în același fel.

Conduita

necorespunzătoare, agresivă a victimei C.M.A., care era în stare de ebrietate,

suferind de etilism cronic și alte boli, evident că l-a enervat pe inculpat, cu

atât mai mult cu cât era o dușmănie veche între cei doi, dar inculpatul a

ripostat în primă fază în același mod: la înjurat, a aruncat cu pietre.

Abia

după ce s-a consumat această etapă, el s-a retras în curtea casei, a luat parul

și s-a dus în fugă spre C.M.A., care se afla în fața casei sale și l-a lovit cu

putere în cap.

Relevantă

este și conduita inculpatului după comiterea faptei, când a abandonat victima

care era căzută la pământ, plină de sânge, aspect ce întărește convingerea că,

în plan subiectiv inculpatul a acționat cu intenția de a-l anihila pe C.,

aducându-l în starea respectivă.

Pentru

argumentele prezentate, instanța a reținut că încadrarea juridică a faptei

săvârșite de inculpatul P.C. este de omor calificat, prevăzută de art. 174 -

175 lit. i) C. pen., și nu de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183

C. pen.

La

individualizarea pedepsei ce se aplică inculpatului pentru această infracțiune

s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., cauzele ce

agravează răspunderea penală, dar și cele care o atenuează.

Față

de datele cauzei ce atestă o bună conduită a inculpatului, în familie și

societate atât înainte, cât și după comiterea faptei, vârsta inculpatului,

starea sa de sănătate, toate acestea justifică reținerea în favoarea

inculpatului a circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c) C. pen.

și implicit, ca efect, o pedeapsă orientată sub limita minimului special

prevăzut de textul de încriminare.

În

ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a administrat un

probatoriu complet, despăgubirile fiind stabilite în mod corect, în condițiile

prevăzute de art. 998 C. civ., pentru a se asigura o justă și integrală

reparație atât a prejudiciului material, cât și a celui psihic, afectiv

pricinuit prin moartea unui membru al familiei.

Ca

urmare, Curtea de Apel Iași, prin Decizia nr. 108 din 15 iunie 2010, a admis

apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, iar în rejudecare a dispus

condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de „omor calificat" prevăzută

de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu reținerea art. 74 lit. a), c) C. pen. și

art. 76 C. pen., la pedeapsa de 7 ani închisoare și 3 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen.

A

menținut toate celelalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu sunt

contrare deciziei pronunțate de instanța de apel.

A

respins, ca nefondat, apelul inculpatului P.C. Împotriva acestei decizii a

declarat recurs inculpatul P.C. invocând, în scris, motivele de recurs

prevăzute de dispozițiile art. 385

9

pct. 9, pct. 10, pct. 14 și pct.

17 C. proc. pen.

Înalta

Curte, examinând cauza sub toate aspectele în raport de motivele de recurs

invocate de către recurent și de soluția pronunțată de instanța de apel, cât și

din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că

recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține

seama de pericolul social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În

ceea ce privește critica inculpatului cu privire la schimbarea încadrării

juridice, aplicată în apel, se constată că instanța de apel a procedat corect

atunci când a schimbat încadrarea juridică dată faptei și stabilită în sarcina

inculpatului la instanța de fond, din art. 183 C. pen. în art. 174 - 175 lit.

i) C. pen., înlăturând disp. art. 334 C. proc. pen., și în mod corect a reținut

în sarcina inculpatului pedeapsa principală de 7 ani închisoare și 3 luni

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen.

În

practica judiciară se pune în mod frecvent problema deosebirilor dintre

infracțiunea de omor și lovirile cauzatoare de moarte, infracțiune prevăzută de

art. 183 C. pen., în care moartea victimei îi este imputabilă făptuitorului pe

bază de praeterintenție. În principal, elementele de diferențiere dintre cele

două infracțiuni se referă la zona de corp unde sunt aplicate loviturile, în

sensul că este o zonă vitală sau nu, obiectul folosit la săvârșirea

infracțiunii, în sensul că are sau nu are aptitudinea de a produce acest

rezultat; numărul și intensitatea loviturilor aplicate victimei; atitudinea

făptuitorului pentru săvârșirea faptei; eventualele relații preexistente între

făptuitor și victimă.

Înalta

Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de

omor, și nu cele ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,

atunci când inculpatul a lovit victima cu un par în zona capului, iar victima a

încetat din viață ca urmare a unei come determinate de contuzia și dilacerarea

cerebrală produse prin lovire activă cu un obiect contondent în regiunea

parieto-temporală dreaptă, conform raportului de constatare medico-legală

(autopsie) întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași la data de 20 iunie

2008.

Raportul

de cauzalitate dintre fapta autorului și moartea victimei există chiar dacă la

producerea rezultatului socialmente ar fi contribuit și alți factori

preexistenți, cum ar fi afecțiunile de care suferea victima, leziunile

traumatice identificate prin raportul de autopsie, care însă nu evidențiază că

ar fi ca urmare a unor alte afecțiuni anterioare incidentului, factorii

posteriori constând în intervenția efectivă cu întârziere a victimei în

Spitalul de neurochirurgie Iași, mai exact la data de 20 aprilie 2008 a avut

loc intervenția chirurgicală, ca urmare a agravării clinice a victimei, față de

momentul săvârșirii faptei, 18 aprilie 2008, decesul survenind la data de 29

aprilie 2008.

Invocarea,

în motivele scrise de recurs ale inculpatului, a necesității unei noi expertize

medicale pentru a stabili dacă diagnosticul final ar fi putut fi cauzat de

rezultatul unei evoluții nefavorabile cauzate de problemele de sănătate

preexistente ale victimei, dat fiind că diagnosticul inițial de comoție

cerebrală, diagnostic de o gravitate minoră, chiar intervenit chirurgical, nu

ar fi condus în mod normal la deces, nu poate fi primit. Există, ca urmare a

traumei suferite prin lovire a victimei de către inculpat un raport de

cauzalitate între urmarea produsă de această lovitură și decesul victimei;

chiar dacă victima ar fi avut afecțiuni de sănătate grave, acestea nu au

generat până la momentul incidentului infracțional provocat de inculpatul P.C.,

decesul victimei, decesul survenind ca urmare a traumei suferite tocmai ca urmare

a loviturii aplicate de inculpat.

Critica

inculpatului cu privire la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu

privire la lipsa unei lămuriri certe din parte instanței de apel ce viza o

stabilire clară a împrejurării că starea de sănătate a victimei s-a agravat

post operator, iar suferințele produse nu aveau o gravitate deosebită de a

determina decesul victimei, împrejurare care trebuia lămurită de instanța de

apel, pe calea unei expertize medico-legale nu poate fi primită de instanța de

recurs, tocmai pentru considerentele deja precizate anterior și față de

împrejurarea că a fost avut în vedere la pronunțarea soluției raportul de

necropsie a victimei aflat la dosarul de urmărire penală.

Cu

privire la cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen., Înalta Curte reține că principiul individualizării sancțiunilor de drept

penal privește deopotrivă stabilirea, cât și aplicarea acestor sancțiuni și

adaptarea acestora în funcție de gradul de pericol social al faptei, al

periculozității făptuitorului.

Pedeapsa,

pe lângă funcția de constrângere ce o exercită asupra condamnatului,

îndeplinește și funcția de exemplaritate și de reeducare a acestuia, pedeapsa

fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale

condamnatului.

Funcția

de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei

inevitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune. Funcția de exemplaritate

a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul

de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva

infracțiune.

Față

de pericolul social concret al faptei, limitele de pedeapsă, scopul ei și

criteriile de individualizare, instanța de apel în mod corect a condamnat pe

inculpatul P.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 - 175 lit.

i) C. pen., la pedeapsa de 7 ani închisoare, reținându-se circumstanțele

prevăzute de dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen., astfel că nu se impune

o reindividualizare a pedepsei în sensul aplicării circumstanței legale a

provocării prevăzută și pedepsită de art. 73 lit. b) C. pen., invocată în

apărarea inculpatului.

Pentru

a fi reținută circumstanța atenuantă a provocării trebuiau îndeplinite

condițiile de existență ale provocării, și anume existența unei anumite activități

de provocare din partea persoanei vătămate, actul provocator al victimei să

determine o puternică tulburare sau emoție infractorului, sub stăpânirea

puternicei tulburări sau emoții infractorul să fi săvârșit infracțiunea,

infracțiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.

Numai

îndeplinirea cumulativă a condițiilor provocării obligă instanța de judecată să

rețină această circumstanță și să-i dea efectul cuvenit, însă din întreg

ansamblul probator nu rezultă că victima este cea care l-a lovit pe inculpat,

iar acesta nu a făcut altceva decât să se apere, așa cum a susținut apărarea,

ci dimpotrivă, decesul victimei a fost generat pe fondul unui conflict spontan

și generat de inculpat prin aplicarea unei lovituri cu un corp contondent în

zona capului victimei, chiar dacă conflictul a avut în partea incipientă un

schimb de injurii verbale și loviri reciproce cu pietre între victimă și

inculpat și chiar dacă conflictul dintre cei doi avea o antecedență de o

perioadă de timp îndelungată.

Cu

privire la contradicțiile existente între soluția dispusă de instanța de apel

și motivarea în fapt și în drept a hotărârii, în sensul că s-a reținut culpa

inculpatului ca urmare a activității infracționale a acestuia ce a condus la

decesul victimei, iar în dispozitivul hotărârii s-a reținut că inculpatul a

săvârșit infracțiunea de omor, atâta vreme cât infracțiunea de omor în doctrina

juridică nu are ca formă de manifestare culpa făptuitorului, ci intenția

directă sau indirectă a făptuitorului așa cum se cere pentru infracțiune de

omor, în sensul că s-a precizat că „inculpatul chiar dacă nu a urmărit moartea

victimei, putea și trebuia să prevadă că, lovind-o cu intensitate în cap, cu un

par lung de 40 - 50 cm și gros de 4 - 5 cm, putea să-i suprime viața",

motivare ce corespunde modalității culpei ca formă a vinovăției, și nu a

intenției; Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare invocat în scris

de către inculpat nu este fondat.

În

conținutul motivelor hotărârii, instanța de apel reține că după ce s-a consumat

prima etapă a incidentului între inculpat și victimă, respectiv adresarea de

injurii și lovire reciprocă cu pietre, inculpatul s-a retras în curtea casei

sale de unde a revenit cu un par și s-a dus în fugă spre C.M.A. și l-a lovit cu

putere în cap, potrivit declarațiilor martorilor, ceea ce determină în concret

intenția directă a inculpatului în săvârșirea faptei, dar și starea de abandon

a inculpatului după comiterea faptei, lăsând victima căzută la pământ plină de

sânge, întărind convingerea că inculpatul a acționat în plan subiectiv cu

intenția de a anihila victima aducându-o în starea respectivă, acestea sunt

argumente că instanța de apel a stabilit corect elementele constitutive ale

infracțiunii de omor, neconstatându-se nicio contradicție între considerentele

hotărârii pronunțate în apel și dispozitivul acesteia.

Pentru

aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul P.C. împotriva Deciziei penale nr. 108 din 15 iunie 2010 a Curții de

Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

În

temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului

prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva Deciziei penale nr.

108 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu

minori.

Obligă

recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 6 decembrie 2010.

Procesat

de GGC - AZ