ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 945/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2475 din 29 iunie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de pârâta SC A.R. SA București împotriva deciziei nr. 78 din 9 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamanta SC L.G.C. SRL București. În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., contestatoarea susține că instanța de recurs, în raport de datele existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării deciziei, dată în sensul admiterii recursului pârâtei a săvârșit o greșeală considerând că s-ar impune administrarea probei cu expertiza judiciară, pentru a analiza posibilitatea protejării bunului și determinarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, pentru determinarea funcționării independente, a bunului, cât și pentru determinarea valorii investițiilor, în raport de dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997. În opinia contestatoarei, greșeala constă în greșita înțelegere și aplicare a Legii nr. 346/2004, ca lege specială raportată la prevederile generale prevăzute de Codul civil art. 1073-1076 și a celorlalte prevederi speciale în materie și anume O.U.G.

nr. 88/1997, Legea nr. 137/2002 ș.a., că acțiunea sa este o acțiune în recunoașterea existenței unui drept și nu în realizarea dreptului, că procedura în realizarea efectivă a dreptului este ulterioară procedurii de recunoaștere a existenței dreptului, iar evaluările pentru stabilirea prețului și orice altă formă de expertizare sunt premature și ele exced condițiilor prevăzute de Legea nr. 346/2004, astfel că rolul instanței învestite cu o astfel de acțiune, având acest obiect, este doar de a verifica îndeplinirea acestor condiții. Greșeala instanței de recurs constă tocmai în aceea că a schimbat natura acțiunii, apreciind-o ca pe o acțiune în realizarea dreptului. A aprecia că se impune stabilirea cadrului contractual în ce privește prețul imobilului, elementele de cadastru ori de funcționalitate a imobilului, echivalează cu încălcarea principiului disponibilității consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., potrivit căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecății. În mod corect a reținut instanța de fond, în baza probelor administrate, că în speță sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, și de alin. (2) din același articol, care instituie obligația ca în urma solicitării chiriașului, proprietarul de bună voie, fără litigiu, să procedeze la încheierea contractului. Un alt motiv pentru care se consideră că dezlegarea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli constă în aceea că, în mod eronat a reținut instanța de recurs că obligația viza suprafața de 5.234 mp, fără să aibă în vedere că prin acțiunea sa, solicita obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru suprafața închiriată de 1005 mp.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC A.R. SA București a cerut respingerea contestației în anulare ca nefondată. Contestația în anulare este nefondată. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. În sensul textului citat mai sus „greșeala materială”, înseamnă greșeală de fapt și nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. Art. 318 C. proc.

civ., urmărește cu alte cuvinte, neregularitățile evidente privind actele de procedură și nu cele referitoare la problemele de fond, întrucât pe această cale legea nu a urmărit să deschidă părților recursul la recurs sub motivul că nu s-a stabilit situația de fapt și nu s-a aplicat corect sau s-a încălcat legea. Analizând criticile prin care se susține că instanța de recurs a comis o greșeală materială întrucât a înțeles și a aplicat greșit prevederile Legii nr. 346/2004, și a celorlalte prevederi legale speciale în materie, că a schimbat natura acțiunii sale, apreciind-o ca pe o acțiune în realizarea dreptului și nu ca pe o acțiune în recunoașterea unui drept, Înalta Curte constată că aceasta nu se referă la greșeli materiale, în raport de dispozițiile citate, petentul solicitând în realitate o reexaminare a fondului.

Contestatoarea, în realitate, a pus în discuție probleme de fond legate de probele administrate și starea de fapt și de drept la care se referă litigiul. În consecință, întrucât motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare va fi respinsă. Conform art. 274 C. proc. civ., urmează a se respinge cererea intimatei SC A.R. SA București de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, potrivit textului de lege precitat, cererea se poate admite numai dacă s-a făcut dovada acestora, ceea ce din actele depuse nu rezultă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea SC L.G.C. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 2475 din 29 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială. Respinge cererea intimatei SC A.R. SA București de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2011.