ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 945/2011

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 2475 din 29 iunie 2010 Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de

pârâta SC A.R. SA București împotriva deciziei nr. 78 din 9 februarie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care a

casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare reclamanta SC L.G.C. SRL București.

În dezvoltarea motivelor

contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., contestatoarea susține că instanța de recurs, în raport de datele

existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării deciziei, dată în sensul

admiterii recursului pârâtei a săvârșit o greșeală considerând că s-ar impune

administrarea probei cu expertiza judiciară, pentru a analiza posibilitatea

protejării bunului și determinarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege,

pentru determinarea funcționării independente, a bunului, cât și pentru

determinarea valorii investițiilor, în raport de dispozițiile art. 27 din

O.U.G. nr. 88/1997.

În opinia contestatoarei, greșeala

constă în greșita înțelegere și aplicare a Legii nr. 346/2004, ca lege specială

raportată la prevederile generale prevăzute de Codul civil art. 1073-1076 și a

celorlalte prevederi speciale în materie și anume O.U.G. nr. 88/1997, Legea nr.

137/2002 ș.a., că acțiunea sa este o acțiune în recunoașterea existenței unui

drept și nu în realizarea dreptului, că procedura în realizarea efectivă a

dreptului este ulterioară procedurii de recunoaștere a existenței dreptului,

iar evaluările pentru stabilirea prețului și orice altă formă de expertizare

sunt premature și ele exced condițiilor prevăzute de Legea nr. 346/2004, astfel

că rolul instanței învestite cu o astfel de acțiune, având acest obiect, este

doar de a verifica îndeplinirea acestor condiții.

Greșeala instanței de recurs constă

tocmai în aceea că a schimbat natura acțiunii, apreciind-o ca pe o acțiune în

realizarea dreptului.

A aprecia că se impune stabilirea

cadrului contractual în ce privește prețul imobilului, elementele de cadastru

ori de funcționalitate a imobilului, echivalează cu încălcarea principiului

disponibilității consacrat de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

potrivit căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii judecății.

În mod corect a reținut instanța de

fond, în baza probelor administrate, că în speță sunt îndeplinite condițiile

impuse de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, și de alin. (2) din același

articol, care instituie obligația ca în urma solicitării chiriașului,

proprietarul de bună voie, fără litigiu, să procedeze la încheierea

contractului.

Un alt motiv pentru care se

consideră că dezlegarea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli constă

în aceea că, în mod eronat a reținut instanța de recurs că obligația viza

suprafața de 5.234 mp, fără să aibă în vedere că prin acțiunea sa, solicita

obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru

suprafața închiriată de 1005 mp.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata SC A.R. SA București a cerut respingerea contestației în anulare ca

nefondată.

Contestația în anulare este

nefondată.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în

anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În sensul textului citat mai sus

„greșeala materială”, înseamnă greșeală de fapt și nu de judecată, de apreciere

a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Art. 318 C. proc. civ., urmărește cu

alte cuvinte, neregularitățile evidente privind actele de procedură și nu cele

referitoare la problemele de fond, întrucât pe această cale legea nu a urmărit

să deschidă părților recursul la recurs sub motivul că nu s-a stabilit situația

de fapt și nu s-a aplicat corect sau s-a încălcat legea.

Analizând criticile prin care se

susține că instanța de recurs a comis o greșeală materială întrucât a înțeles

și a aplicat greșit prevederile Legii nr. 346/2004, și a celorlalte prevederi

legale speciale în materie, că a schimbat natura acțiunii sale, apreciind-o ca

pe o acțiune în realizarea dreptului și nu ca pe o acțiune în recunoașterea

unui drept, Înalta Curte constată că aceasta nu se referă la greșeli materiale,

în raport de dispozițiile citate, petentul solicitând în realitate o

reexaminare a fondului.

Contestatoarea, în realitate, a pus

în discuție probleme de fond legate de probele administrate și starea de fapt

și de drept la care se referă litigiul.

În consecință, întrucât motivele

invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestația

în anulare va fi respinsă.

Conform art. 274 C. proc. civ.,

urmează a se respinge cererea intimatei SC A.R. SA București de obligare a contestatoarei

la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, potrivit textului de

lege precitat, cererea se poate admite numai dacă s-a făcut dovada acestora,

ceea ce din actele depuse nu rezultă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC L.G.C. SRL BUCUREȘTI

împotriva deciziei nr. 2475 din 29 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială.

Respinge

cererea intimatei SC A.R. SA

București de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

2

martie 2011.