ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4681/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4681/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 581/32/2010 la data de 5 octombrie 2010 pe rolul

Curții de Apel Bacău, reclamantul M.B.P. a solicitat obligarea pârâtului

Ministerul Apărării Naționale să emită ordinul de trecere în rezervă, cu drept

de pensie militară de serviciu cu vechime incompletă, înainte de împlinirea

vârstei prevăzută de lege; obligarea pârâtului la acordarea sumelor

reprezentând ajutoare legale și plăți compensatorii cuvenite, sub formă de

solde lunare brute și plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că

prin adresa nr. 276 din 31 mai 2010 a solicitat comandantului U.M. 02238

București să aprobe trecerea sa în rezervă începând cu data de 30 iunie 2010,

în condițiile stabilite de dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

80/1995 privind Statutul cadrelor militare, coroborat cu art. 6 și art. 7 din

O.G. nr. 7/1998.

A precizat reclamantul că are calitatea de

angajat al U.M. 02238 București pe funcția de contabil-șef, având gradul de

maior, iar motivele cererii sale sunt de natură familială.

În data de 8 iulie 2010 s-a adresat șefului

Direcției Calitatea Vieții din cadrul Statului Major General raportând refuzul

comandantului unității de a-i înainta cererea către eșalonul superior pentru

soluționare.

A mai arătat reclamantul că fost înștiințat

de U.M. 02570 București, unitate superioară celei în care este angajat, că

solicitarea sa nu poate fi promovată eșalonului superior întrucât nu există

excedent de cadre militare care să conducă la imposibilitatea de promovare în

funcție și înaintarea în grad a cadrelor militare.

A apreciat reclamantul ca neîntemeiat și

nelegal refuzul eșalonului superior de a înainta documentația către Minister

care, potrivit art. 43 lit. b) din Legea nr. 80/1995, emite ordinul de trecere

în rezervă în condițiile art. 85 lit. e) din aceeași lege.

Ministerul Apărării Naționale a solicitat

prin întâmpinare respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea

procedurii prealabile, formulând, totodată, apărări și pe fondul cauzei.

Acordând întâietate soluționării excepției

inadmisibilitătii acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prin

încheierea din 19 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bacău a dispus respingerea

acesteia ca nefondată, reținând că, având în vedere că în cazul de față, este

vorba de un refuz nejustificat de a rezolva cererea, nu e necesară plângerea

prealabilă.

Prin sentința nr. II din 28 ianuarie 2011,

Curtea de Apel Bacău a admis acțiunea formulată de reclamantul M.B.P., a

obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamantului de trecere în rezervă,

precum și la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a

reținut, în esență, următoarele:

Din interpretarea dispozițiilor legale

cuprinse în O.G. nr. 7/1998 rezultă că situația cadrelor militare care optează

pentru trecerea în rezervă este analizată de comisia unică sau, după caz, de

însuși Ministrul Apărării Naționale pentru situații care reclamă un caz

temeinic justificat.

Practic, abia prin adresa nr. A (5)534 din 01

septembrie 2010 raportul reclamantului a fost înaintat eșalonului superior, U.M.

02574 „A” București, care la rândul său, a formulat răspuns prin adresa nr. A

3514 din 14 septembrie 2010, conținând refuzul de promovare către eșalonul

superior a solicitării de trecere în rezervă începând cu data de 30 iunie 2010,

așa cum apărea menționat în raport, având în vedere că lucrarea de personal a

ajuns tardiv la respectivul comandament, la data de 06 septembrie 2010, așa

încât

condițiile cumulative

impuse de art. 27 din O.G. nr. 7/1998 nu sunt îndeplinite.

A susținut reclamantul că neîndeplinirea

obligațiilor legale de către pârât nu pot constitui baza legală pentru

respingerea cererii și că este vorba de un caz veritabil de exces de putere,

constând în exercitarea drepturilor de apreciere a pârâtului prin încălcarea

limitelor competenței prevăzute de lege.

Legea nr. 554/2004 definește în art. 2 alin.

(1) lit. i) „refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, ca exprimare

explicită, cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”.

Curtea verificând dacă refuzul autorității

este exercitat în limitele puterii pe care legea i-o acordă, a observat că

manifestarea refuzului îmbracă o formă mai complexă, concretizată, pe de o

parte, în refuzul concret exprimat de unitatea militară ierarhic superioară de

a da curs raportului adresat de reclamant, iar pe de altă parte, în atitudinea

pasivă a pârâtului de a nu întreprinde demersurile legale necesare organizării

comisiei unice de soluționare a cererilor de trecere în rezervă; neîntocmirea

și publicarea procentajelor și criteriilor legale, neconstituirea comisiei de

analiză.

A mai observat Curtea că prima ipoteză nu se

înscrie în limitele libertății de apreciere pe care autoritatea o are întrucât

U.M. 02574 „A” București, nu are competență să se pronunțe asupra cererii

reclamantului, cu atât mai mult, cu cât respectiva solicitare ar fi putut fi

analizată și din perspectiva art. 47 din Ordin.

Cât privește mențiunea inserată în cererea

formulată de reclamant nr. 460 din 21 octombrie 2010 de aprobare a participării

la selecție pentru încadrarea funcției de contabil-șef la Centrul 83 Mentenanță

din cadrul Bazei 3 Logistică a Statului Major al Forțelor Terestre și anume că

nu dorește să treacă în rezervă, nu a putut fi privită ca având efect de

retractare a cererii de trecere în rezervă, pe de altă parte, reclamantul a

invocat constrângerea morală din partea comandantului unității.

Exercitând controlul asupra modului în care

autoritatea publică a adus la îndeplinire obligațiile prevăzute de lege ce-i

incumbă, instanța nu s-a putut, însă, substitui acesteia dispunând, în concret,

obligarea pârâtului la emiterea ordinului de trecere în rezervă.

A concluzionat Curtea că deși ar putea exista

aparența pronunțării asupra a altceva decât obiectul cu care a fost învestită,

în considerarea principiului dreptului de acces efectiv la instanță, dar pentru

a nu depăși limitele puterii judecătorești, s-a dispus obligarea pârâtului la

soluționarea cererii reclamantului de trecere în rezervă.

Împotriva sentinței nr. II din 28 ianuarie

2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul M.B.P.

În

motivarea căii de atac se arată că hotărârea

atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind

astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima instanță a reținut, în mod corect,

faptul că ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii

recurentului.

Cu toate acestea, instanța a apreciat că

autoritatea nu ar putea fi obligată direct la emiterea actului, ci doar la

emiterea unui răspuns la cererea petentului. Faptul că prima instanță a reținut

eronat că obligarea autorității la emiterea actului solicitat ar reprezenta o

depășire a limitelor puterii judecătorești rezultă atât din interpretarea

sistematică și literală a art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. b) și art.

18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât și din interpretarea logică și

teleologică a art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. b) și art.

18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și art. 146 alin. (6) din

Constituție.

O a doua critică adusă sentinței atacate se

referă la faptul că instanța a acordat altceva decât s-a cerut, fiind astfel

incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Se arată că în contextul în care obiectul

acțiunii constă în obligarea autorității la emiterea actului, obligând

autoritatea doar la soluționarea cererii, prima instanță a acordat altceva

decât s-a cerut.

Împotriva sentinței nr. II din 28 ianuarie

2011 și a încheierii de ședință din 19 noiembrie 2010 pronunțate de Curtea de

Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs Ministerul Apărării Naționale.

Referitor la încheierea de ședință din 19

noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Bacău se arată că prima instanță a

respins în mod greșit ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii pentru

neîndeplinirea procedurii prealabile.

Se arată că, potrivit dispozițiilor art. 7

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă reclamantul era nemulțumit de soluția

dată raportului său prin adresa nr. A 3314 din 14 septembrie 2010 a U.M. 02574

„A” București, înainte de a se adresa instanței de judecată, acesta avea

obligația ca, în termenul prevăzut de lege, să solicite unității emitente sau

eșalonului ierarhic superior, revocarea acesteia.

Se mai arată că, referitor Ia înscrisul aflat

Ia dosarul de fond, despre care instanța de fond a reținut că ar cuprinde

răspunsul Direcției Calității Vieții din cadrul Statului Major General Ia un memoriu

adresat de reclamant, nu poate constitui plângerea prealabilă prevăzută de art.

7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece, în primul rând, nu este semnată

și nu poartă ștampila instituției de la care se susține că provine, iar în al

doilea rând solicitarea este anterioară adresei nr. A 3314 din 14 septembrie 2010.

Referitor la sentința nr. II din 28 ianuarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Bacău s-a reținut că instanța de fond nu a

examinat și evaluat corect probele aflate la dosarul cauzei, precum și faptul

că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Examinând hotărârile recurate prin prisma motivelor

de recurs invocate și ținând seama de înscrisurile depuse la dosar și de

normele legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursurile

declarate de recurentul-reclamant M.B.P. împotriva sentinței nr. ll din 28

ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău și de recurentul-pârât Ministerul Apărării

Naționale împotriva încheierii din data 19 noiembrie 2010 pronunțată de aceeași

instanță sunt nefondate; în ceea ce privește recursul declarat de Ministerul

Apărării Naționale împotriva sentinței nr. ll din 28 ianuarie 2011 instanța

urmează a-l admite, modificând sentința atacată în sensul respingerii ca

neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamantul M.B.P., în considerarea

următoarelor argumente:

Cu privire la aplicarea art. 85 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 80/1995

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul a solicitat instanței să oblige Ministerul Apărării Naționale să

emită ordinul de trecere în rezervă, cu drept de pensie militară de serviciu cu

vechime incompletă și să-i acorde sumele reprezentând ajutoarele de trecere în

rezervă și plățile compensatorii, sub formă de solde lunare brute.

Prin raportul adresat comandantului U.M.

02238 București din 31 mai 2010, ofițerul a solicitat trecerea în rezervă în

temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul

cadrelor militare și ale art. 6 și art. 27 din O.G. nr. 7/1998 privind unele

măsuri de protecție socială a personalului militar și civil, care se vor aplica

în perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din

compunerea Ministerului Apărării Naționale, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 37/2001, cu drept de pensie militară de serviciu anticipată parțial. Prin

același raport, s-a precizat că nu solicită contravaloarea plăților compensatorii

și a ajutoarelor acordate la trecerea în rezervă.

Primul text de lege invocat de

reclamantul-recurent în raportul prin care a solicitat trecerea în rezervă,

stipulează două situații în care cadrele militare pot fi trecute în rezervă:

când în urma reorganizării unor unități și a reducerii unor funcții din statele

de organizare nu sunt posibilități pentru a fi încadrați în alte funcții sau

unități; pentru alte motive sau nevoi ale Ministerului Apărării Naționale.

În

cazul de față nu ne aflăm în niciuna din

aceste două situații, deoarece pe de o parte, U.M. 02238 București nu a fost și

nu este supusă reorganizării, fapt recunoscut de reclamant, iar pe de altă

parte, nu s-au invocat și nu s-a făcut dovada existenței altor motive sau nevoi

al M.A.N., care să impună trecerea în rezervă a reclamantului-recurent.

Prin raportul adresat comandantului U.M.

02238 București din 21 octombrie 2010, prin care a solicitat participarea la

selecția organizată pentru încadrarea unei funcții contabil-șef într-o unitate

militară din garnizoana Roman, recurentul-reclamant a specificat semnând:

„Menționez că nu doresc să trec în rezervă”.

Din hotărârea recurată, cu referire la

raportul din 21 octombrie 2010, prima instanță a reținut că „reclamantul a

invocat constrângerea morală din partea comandantului unității”, fără ca

instanța să observe că pretinsa constrângere nu a fost dovedită prin niciun

mijloc de probă.

Se reține că nu poate fi considerată

constrângere morală rezoluția pusă de comandantul unității pe raportul din 21

octombrie 2010 prin care se precizează „rog ca ofițerul să ne spună clar dacă

dorește sau nu să treacă în rezervă”, întrucât aceasta a fost adresată altei

persoane decât recurentului-reclamant, iar completarea raportului cu mențiunea

că nu dorește să treacă în rezervă a fost efectuată de reclamant în aceeași zi.

Cu privire la aplicarea art. 6 din O.G. nr.

7/1998

Prin O.G. nr. 7/1998 privind unele măsuri de

protecție socială a personalului militar și civil care se vor aplica în

perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din

compunerea Ministerului Apărării Naționale, aprobată prin Legea nr. 37/2001, Guvernul

a stabilit unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil.

Din economia de ansamblu a actului normativ evocat

rezultă, în mod indubitabil că scopul acestuia este de a asigura protecția

socială a cadrelor militare și civile afectate ca urmare a reorganizării unor

unități și formațiuni militare odată cu demararea procesului de restructurare a

organismului militar.

Art. 6 din O.G. nr. 7/1998, invocat de

recurentul-reclamant ca temei al trecerii în rezervă, este inclus în Capitolul

II din acest act normativ, intitulat „Ajutoare și plăți compensatorii acordate

personalului militar și salariaților civili disponibilizați ca urmare a

restructurării armatei”.

Art. 5 din O.G. nr. 7/1998 definește ce se

înțelege prin personal disponibilizat. Cu referire la ofițeri, categorie de

personal militar din care face parte reclamantul, la art. 5 lit. a) prevede că:

„în sensul art. 1 din prezenta Ordonanță, se consideră disponibilizați:

ofițerii trecuți în rezervă în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr.

80/1995 privind statutul cadrelor militare”.

Or, față de cele anterior menționate,

dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 nu sunt aplicabile

speței, astfel că recurentul-reclamant nu poate fi considerat ca fiind

disponibilizat, pentru a beneficia de dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 7/1998.

Pe de altă parte trebuie precizat faptul că

art. 6 din O.G. nr. 7/1998 stabilește o simplă vocație în favoarea cadrelor

militare stipulând că „în perioada de restructurare a armatei, ofițerii,

maiștrii militari și subofițerii pot cere trecerea în rezervă”.

Cu privire la aplicarea art. 27 din O.G. nr.

7/1988

Art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 7/1998 prevede

posibilitatea ca de dispozițiile Ordonanței să beneficieze și cadrele militare

care optează pentru trecerea în rezervă din unități care nu sunt supuse

restructurării, însă numai în funcție de necesarul de personal al armatei și de

fondurile alocate măsurilor de protecție socială a personalului disponibilizat.

Din hotărârea recurată, prima instanță a

reținut în mod eronat că potrivit adresei nr. A3314 din 14 septembrie 2010 a U.M.

02574 „A” București, „condițiile cumulative prevăzute de art. 27 din O.G. nr.

7/1998 nu sunt îndeplinite” deoarece „lucrarea de personal a ajuns tardiv la

respectivul comandament”.

Așa cum reiese din înscrisurile existente la

dosarul cauzei, în cadrul Ministerului Apărării Naționale, în anul 2010, a

existat un deficit de peste 40 de ofițeri, care ar fi trebuit să ocupe funcții

de contabil-șef, prevăzute cu gradul de maior sau locotenent colonel, similare

celei ocupate de recurentul-reclamant.

Prin urmare, condițiile art. 27 din O.G. nr.

7/1998 nu erau îndeplinite nici la data întocmirii raportului (31 mai 2010) și

nici la data de 01 septembrie 2010 când acesta a fost înaintat U.M. 02574 „A”

București, astfel că în mod eronat, prima instanță, a reținut că neîndeplinirea

condițiilor este consecința faptului că lucrarea de personal a ajuns tardiv la

această unitate.

De asemenea, tot în mod greșit a reținut

instanța de fond că respectiva solicitare ar fi putut fi analizată și din

perspectiva art. 43 din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M1/2009.

Aceste dispoziții, potrivit cărora în

situații deosebite, temeinic justificate, care impun astfel de măsuri,

Ministrul Apărării Naționale poate aproba trecerea în rezervă a cadrelor

militare în condițiile art. 27 din O.G. nr. 7/1998 prin excepție de la prevederile

Cap. I Secțiunea a 2-a din Ordinul M2/2009, nu au fost invocate de reclamant în

raportul prin care a solicitat trecerea în rezervă, astfel că în mod corect,

solicitarea acestuia a fost soluționată numai prin raportare la textele de lege

invocate [art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 și ale art. 6 și art.

27 din O.G. nr. 7/1998].

Așa cum se poate observa, nici prin cererea

de chemare în judecată reclamantul-recurent nu a indicat ca temei de drept

prevederile art. 43 din Ordinul nr. M2/2009.

Cu referire la al doilea motiv de recurs

formulat de recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale, motiv prevăzut de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că și acesta este întemeiat.

Deși prin cererea de chemare în judecată

reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naționale să emită

ordinul de trecere în rezervă, instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut,

obligând Ministerul Apărării Naționale să soluționeze cererea reclamantului de

trecere în rezervă.

Referitor la recursul declarat de Ministerul

Apărării Naționale împotriva încheierii de ședință din 19 noiembrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, se reține că acesta este nefondat, instanța

de prim rang argumentând în mod judicios soluția de respingere ca nefondată a

excepției inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile.

În

raport de aceste considerente, Înalta Curte

urmează a respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant M.B.P.

împotriva sentinței nr. ll din 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău și de

recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale împotriva încheierii din data 19

noiembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță ca nefondate, recursul declarat

de Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. ll din 28 ianuarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Bacău urmând a fi admis, cu consecința modificării

sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii formulată de

reclamantul M.B.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.B.P.

împotriva sentinței nr. ll din 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de Ministerul

Apărării Naționale împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010 pronunțată de

aceeași instanță, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Ministerul

Apărării Naționale împotriva sentinței nr. ll din 28 ianuarie 2011 a Curții de

Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că

respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M.B.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

octombrie 2011.