ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2012

Asupra contestației

în anulare constată următoarele:

Prin încheierea nr. 1962 din 3 martie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis cererea formulată de C.A.I. și a strămutat judecata

cauzei care formează obiectul Dosarului nr. 3573/235/2010 al Judecătoriei

Gherla de la această instanță la Judecătoria Vaslui, păstrând actele de

procedură îndeplinite.

Împotriva acestei

încheieri a formulat contestație în anulare T.A., arătând că nu a știut de

existența dosarului de strămutare, motiv pentru care apreciază că se află în

prezența situației reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

procedura de citare nefiind îndeplinită.

Analizând contestația

în anulare din perspectiva art. 40 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte

constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed.

Prin dispozițiile art.

129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor

interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și

termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Aceleași exigențe

exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte

condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Din dispozițiile

Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi

întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea

privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi

supusă controlului judiciar pe această cale.

Se reține însă că

potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea asupra

strămutării se dă fără motivare și nu este supusă nici unei căi de atac.

Sintagma folosită de

legiuitor cuprinde atât căile de atac ordinare, cât și pe cele extraordinare,

din modul în care este redactat textul rezultând că legea nu face nici o distincție

între aceste căi de atac.

Or, unde legea nu

distinge, nici judecătorul nu poate face vreo distincție (ubi lex non

distinguet, nec nos distinguere debemus).

Recunoașterea unei

căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală

constituie o încălcare a principiului legalității, precum și al principiului

constituțional al egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii

judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Pentru aceste

considerente, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de T.A. împotriva încheierii nr.

1962 din 3 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.