ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2012

Asupra contestației în anulare constată următoarele: Prin încheierea nr. 1962 din 3 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis cererea formulată de C.A.I. și a strămutat judecata cauzei care formează obiectul Dosarului nr. 3573/235/2010 al Judecătoriei Gherla de la această instanță la Judecătoria Vaslui, păstrând actele de procedură îndeplinite. Împotriva acestei încheieri a formulat contestație în anulare T.A., arătând că nu a știut de existența dosarului de strămutare, motiv pentru care apreciază că se află în prezența situației reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., procedura de citare nefiind îndeplinită. Analizând contestația în anulare din perspectiva art. 40 alin. (4) C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed. Prin dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală. Din dispozițiile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Se reține însă că potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă nici unei căi de atac. Sintagma folosită de legiuitor cuprinde atât căile de atac ordinare, cât și pe cele extraordinare, din modul în care este redactat textul rezultând că legea nu face nici o distincție între aceste căi de atac. Or, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face vreo distincție (ubi lex non distinguet, nec nos distinguere debemus). Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Pentru aceste considerente, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de T.A. împotriva încheierii nr. 1962 din 3 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.