ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 276/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții G.I., N.E. și T.C., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., au solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata celei de a doua tranșe de 60% din suma stabilită prin Decizia nr. 1 din 02 octombrie 2007 a A.N.R.P., în cuantum de 114.378,37 lei. 2. Hotărârea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Prin Sentința nr. 1541 din 13 aprilie 2011 Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții au domiciliul în județul Constanța și deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, în cauzele generate de aplicarea și punerea în executare a hotărârilor emise în baza Legii nr. 9/1998 devin aplicabile prevederile art. 7 alin. (4) din această lege, astfel că soluționarea cauzei este de competența secției de contencios administrativ a tribunalului de la domiciliul solicitantului. 3. Hotărârea Tribunalului Constanta - Secția contencios administrativ și fiscal Prin încheierea nr. 1961 din 28 octombrie 2011, Tribunalul Constanta, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut, în esență, că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei la executarea propriului act, circumscriindu-se refuzului nejustificat de a soluționa o cerere, astfel cum a fost definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin urmare, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998. Concluzionând, Tribunalul Constanta a constatat că reclamanții au optat pentru instanța de la domiciliul pârâtei, astfel cum permit dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.

Daca reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu se poate invocat excepția necompetenței teritoriale.” Constatându-se ivirea conflictului negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru pronunțarea regulatorului de competență, potrivit art. 22 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20, 21 și 22 C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii. Conflictul de competență ivit între Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, și Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, se va rezolva în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanții G.I., N.E.

și T.C., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., în favoarea Tribunalului Constanța, pentru considerentele ce urmează. Cererea de chemare în judecată are ca temei de drept prevederile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940, respectiv ale normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ aprobate prin H.G. nr. 753/1998.

Ținând seama de obiectul cererii de chemare în judecată și pentru rațiuni de simetrie juridică, se apreciază că prin sentința Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit în mod corect competența de soluționare a cauzei în raport de dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 în favoarea Tribunalului Constanța, dat fiind caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite prin actul normativ enunțat anterior, care stabilesc în mod expres competenta de soluționare a unor astfel de cauze în favoarea secției de contencios administrativ a tribunalului, în raza căruia domiciliază solicitantul.

Ca atare, înalta Curte reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004 și apreciază că trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998, soluție de principiu ce a fost adoptată de Plenul judecătorilor secției contencios administrativ a I.C.C.J. din data de 03 decembrie 2007, conform ar.33 alin. (1) și (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a I.C.C.J. Având în vedere considerentele expuse cât și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei deduse judecății și care formează obiectul conflictului de competență în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții G.I., N.E. și T.C., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.