ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 276/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei.

1.

Obiectul acțiunii.

Prin

cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal, reclamanții G.I., N.E. și T.C., în

contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., au solicitat să se dispună obligarea pârâtei

la plata celei de a doua tranșe de 60% din suma stabilită prin Decizia nr. 1

din 02 octombrie 2007 a A.N.R.P., în cuantum de 114.378,37 lei.

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința nr. 1541 din 13 aprilie

2011 Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a

admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta, secția contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre

tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții au domiciliul în județul

Constanța și deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004,

în cauzele generate de aplicarea și punerea în executare a hotărârilor emise în

baza Legii nr. 9/1998 devin aplicabile prevederile art. 7 alin. (4) din această

lege, astfel că soluționarea cauzei este de competența secției de contencios

administrativ a tribunalului de la domiciliul solicitantului.

Secția contencios administrativ și fiscal

Prin încheierea nr. 1961 din 28 octombrie

2011, Tribunalul Constanta, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța și a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a

IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre

tribunalul a reținut, în esență, că cererea de chemare în judecată are ca obiect

obligarea pârâtei la executarea propriului act, circumscriindu-se refuzului

nejustificat de a soluționa o cerere, astfel cum a fost definit de art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin urmare, în cauză, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998.

Concluzionând, Tribunalul Constanta a

constatat că reclamanții au optat pentru instanța de la domiciliul pârâtei,

astfel cum permit dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

conform cărora „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau

celei de la domiciliul pârâtului. Daca reclamantul a optat pentru instanța de

la domiciliul pârâtului nu se poate invocat excepția necompetenței teritoriale.”

Constatându-se ivirea conflictului

negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru pronunțarea

regulatorului de competență, potrivit art. 22 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți de

Casație și Justiție

Înalta Curte, constatând îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 20, 21 și 22 C. proc. civ., urmează a pronunța

regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii.

Conflictul de competență ivit între

Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, și

Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, se va rezolva

în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanții

G.I., N.E. și T.C., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., în favoarea

Tribunalului Constanța, pentru considerentele ce urmează.

Cererea de chemare în judecată are ca

temei de drept prevederile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații

cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în

urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova, la 7

septembrie 1940, respectiv ale normelor metodologice pentru aplicarea acestui

act normativ aprobate prin H.G. nr. 753/1998.

Ținând seama de obiectul cererii de

chemare în judecată și pentru rațiuni de simetrie juridică, se apreciază că

prin sentința Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, s-a stabilit în mod corect competența de soluționare a cauzei în raport

de dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 în favoarea Tribunalului

Constanța, dat fiind caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite

prin actul normativ enunțat anterior, care stabilesc în mod expres competenta

de soluționare a unor astfel de cauze în favoarea secției de contencios

administrativ a tribunalului, în raza căruia domiciliază solicitantul.

Ca atare, înalta Curte reține că nu

sunt incidente în speță normele de drept comun în materia competenței instanței

de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004 și

apreciază că trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant,

fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale,

respectiv Legea nr. 9/1998, soluție de principiu ce a fost adoptată de Plenul

judecătorilor secției contencios administrativ a I.C.C.J. din data de 03

decembrie 2007, conform ar.33 alin. (1) și (3) din Regulamentul privind

organizarea și funcționarea administrativă a I.C.C.J.

Având în vedere considerentele expuse

cât și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește

competența de soluționare a cauzei deduse judecății și care formează obiectul

conflictului de competență în favoarea Tribunalului Constanța, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei privind pe reclamanții G.I., N.E. și T.C., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.

în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 ianuarie 2012.