ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4261/2014

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la

data de 18 ianuarie 2012, reclamanta SC Î.R.L.U. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta D.G.A.M.C. - A.N.A.F., anularea înștiințării privind stingerea

creanțelor fiscale emisă de pârâtă sub nr. I1 din 14 iunie 2011 și comunicată

la data de 30 iunie 2011, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (4) din

O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și obligarea pârâtei la emiterea unei

noi înștiințări prin rectificarea informațiilor referitoare la următoarele

documente de plată: Ordinul de plată nr. O1 din 24 mai 2011 înscris la poziția

6 în actul atacat; Ordinul de plată nr. O2 din 24 mai 2011 înscris la poziția 7

în actul atacat; Ordinul de plată nr. O3 din 24 mai 2011 înscris la poziția 8

în actul atacat; Ordinul de plată nr. O4 din 24 mai 2011 înscris la poziția 10

în actul atacat; Ordinul nr. O5 din 24 mai 2011 înscris la poziția 12 în actul

atacat. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată făcute cu acest proces.

Prin Sentința civilă

nr. 813 din 14 februarie 2013 a Tribunalului București s-a admis excepția

necompetenței materiale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

instanței de fond

A. Prin Sentința nr.

1.504 din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București a fost admisă excepția

prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare și, în consecință, a fost

respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta SC Î.R.L.U., în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

B. Motivele de fapt

și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că excepția prescripției, invocată de

pârâtă prin întâmpinare, este întemeiată, având în vedere următoarele motive:

Reclamanta a

formulat, la data de 16 ianuarie 2012 (data poștei), acțiune în anularea

actului administrativ fiscal reprezentat de Înștiințarea privind stingerea

creanțelor fiscale nr. I1 din 14 iunie 2011 emisă de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. și

comunicată la 30 iunie 2011.

În fapt, a reținut

instanța de fond că reclamanta vizează sancționarea refuzului autorității

pârâte de stingere a creanțelor fiscale în ordinea arătată de reclamantă,

reținând incidența în cauză a prevederilor art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită recunoașterea

dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării

refuzului nejustificat de soluționare a cererii (în speță refuzul nejustificat

materializându-se prin emiterea Înștiințării privind stingerea creanțelor

fiscale nr. I1 din 14 iunie 2011), și nu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a)

sau c), care consacră ca moment în care începe să curgă termenul de prescripție

data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, respectiv data expirării

termenului de soluționare a plângerii prealabile.

Instanța a reținut că

o atare soluție se impune în raport cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, care impune obligativitatea formulării plângerii prealabile doar

în situația contestării actelor administrative tipice, iar nu și a celor

asimilate cum este și refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, în

privința căruia sunt incidente prevederile exprese ale art. 7 alin. (5) teza

finală, potrivit cărora "în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la

art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă".

Prin urmare, a

constatat instanța de primă jurisdicție faptul că împrejurarea din cauza de

față, în conformitate cu care reclamanta a înțeles să formuleze și plângere

prealabilă, la care nu a primit răspuns, nu prezintă relevanță în cauză.

Instanța a constatat

că prezenta contestare a refuzului pârâtei de repunerea pe rol a contestației a

fost formulată în data de 16 ianuarie 2012, după expirarea termenului de

prescripție de 6 luni, care a început să curgă la data comunicării refuzului,

mai exact a primirii înștiințării (30 iunie 2011).

Este adevărat că, în

cazul dovedirii unor motive temeinice, reclamanta ar fi putut introduce

acțiunea într-un termen de decădere de cel mult un an de la data comunicării

actului, conform art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ,

instanța de fond reținând că, în cauza de față, reclamanta nu a indicat și

dovedit motive temeinice pentru a se prevala de incidența acestui din urmă text

legal.

de SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA

Prin cererea de

recurs formulată, recurenta a criticat ca nelegală și netemeinică hotărârea

instanței de fond, arătând faptul că actul administrativ ce face obiectul

declanșator al acțiunii judiciare, nu poate fi considerat refuz nejustificat de

soluționare a unei cereri, așa cum greșit l-a considerat instanța de fond.

Recurenta a arătat că

soluția instanței de fond este nelegală și vădit netemeinică, întrucât a fost

dată o interpretare greșită și parțială a probelor, precum și a prevederilor

legale.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul și va

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru considerentele ce

urmează:

fapt și de drept relevante

Înalta Curte a

reținut că cererea formulată ca plângere prealabilă, înregistrată la A.N.A.F.

la data de 27 iulie 2011 ar fi trebuit să primească răspuns la data de 27

august 2011, dată față de care acțiunea reclamantei din data de 16 ianuarie

2012 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni reglementat

de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Este evident că

termenul pe care instanța trebuie să-l aibă în vedere, de la care curge

termenul de prescripție, este termenul de la care expiră cele 30 de zile de la

comunicarea actului împotriva căruia se poate formula contestație, respectiv

înștiințarea privind stingerea creanțelor fiscale.

Orice altă

interpretare nu poate fi acceptată de instanța de control judiciar, care reține

întemeiate criticile pe acest aspect formulate de recurentă, întrucât

legiuitorul a avut în vedere calculul termenului de prescripție începând cu

data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, în raport cu prevederile

art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. Prin înlăturarea, în anumite

situații, a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, în cazul actelor

administrative asimilate, legiuitorul a înțeles să faciliteze accesul la

justiție al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească procedura prealabilă,

atunci când este exercitată, de efectele sale.

În conformitate cu

dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului de

rezolvare sau a nesoluționării în termenul legal a unei cereri adresate unei

autorități publice nu este obligatorie plângerea prealabilă, termenul de

sesizare a instanței curgând, în aceste situații, de la data comunicării

refuzului nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data

expirării termenului legal de soluționare a cererii (art. 11 alin. (1) lit. b)

și c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004).

În materie fiscală

prevederile speciale ale C. proc. fisc. conduc la concluzia că persoana lezată

poate formula contestație administrativă și în cazul refuzului nejustificat de

rezolvare a unei cereri sau al tăcerii administrației fiscale.

În acest sens, sunt

relevante dispozițiile art. 205 alin. (1) în conformitate cu care

"(...)Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură

dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale

printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii",

dispozițiile art. 205 alin. (2) "Este îndreptățit să formuleze contestație

numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act

administrativ sau în lipsa acestuia" și art. 209 alin. (3) C. proc. fisc.

"Contestațiile formulate de cei care se consideră lezați de refuzul

nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluționează de către

organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act".

În contextul normativ

menționat, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune

pronunțată de instanța de fond, prin raportare la data comunicării înștiințării

emisă de pârâtă, ca punct de plecare în calculul termenului de prescripție,

este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi

admis și va fi casată sentința atacată, cu trimitere spre rejudecare la

instanța de primă jurisdicție, pentru pronunțarea pe fondul acțiunii

introductive.

adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru

soluționarea fondului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA împotriva Sentinței nr. 1.504 din

29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI