ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4261/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18 ianuarie 2012, reclamanta SC Î.R.L.U. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.M.C. - A.N.A.F., anularea înștiințării privind stingerea creanțelor fiscale emisă de pârâtă sub nr. I1 din 14 iunie 2011 și comunicată la data de 30 iunie 2011, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

și obligarea pârâtei la emiterea unei noi înștiințări prin rectificarea informațiilor referitoare la următoarele documente de plată: Ordinul de plată nr. O1 din 24 mai 2011 înscris la poziția 6 în actul atacat; Ordinul de plată nr. O2 din 24 mai 2011 înscris la poziția 7 în actul atacat; Ordinul de plată nr. O3 din 24 mai 2011 înscris la poziția 8 în actul atacat; Ordinul de plată nr. O4 din 24 mai 2011 înscris la poziția 10 în actul atacat; Ordinul nr. O5 din 24 mai 2011 înscris la poziția 12 în actul atacat. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată făcute cu acest proces. Prin Sentința civilă nr. 813 din 14 februarie 2013 a Tribunalului București s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

2. Hotărârea instanței de fond A. Prin Sentința nr. 1.504 din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București a fost admisă excepția prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare și, în consecință, a fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta SC Î.R.L.U., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepția prescripției, invocată de pârâtă prin întâmpinare, este întemeiată, având în vedere următoarele motive: Reclamanta a formulat, la data de 16 ianuarie 2012 (data poștei), acțiune în anularea actului administrativ fiscal reprezentat de Înștiințarea privind stingerea creanțelor fiscale nr. I1 din 14 iunie 2011 emisă de A.N.A.F.

- D.G.A.M.C. și comunicată la 30 iunie 2011. În fapt, a reținut instanța de fond că reclamanta vizează sancționarea refuzului autorității pârâte de stingere a creanțelor fiscale în ordinea arătată de reclamantă, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită recunoașterea dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii (în speță refuzul nejustificat materializându-se prin emiterea Înștiințării privind stingerea creanțelor fiscale nr. I1 din 14 iunie 2011), și nu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) sau c), care consacră ca moment în care începe să curgă termenul de prescripție data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, respectiv data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile.

Instanța a reținut că o atare soluție se impune în raport cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care impune obligativitatea formulării plângerii prealabile doar în situația contestării actelor administrative tipice, iar nu și a celor asimilate cum este și refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, în privința căruia sunt incidente prevederile exprese ale art. 7 alin. (5) teza finală, potrivit cărora "în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă". Prin urmare, a constatat instanța de primă jurisdicție faptul că împrejurarea din cauza de față, în conformitate cu care reclamanta a înțeles să formuleze și plângere prealabilă, la care nu a primit răspuns, nu prezintă relevanță în cauză.

Instanța a constatat că prezenta contestare a refuzului pârâtei de repunerea pe rol a contestației a fost formulată în data de 16 ianuarie 2012, după expirarea termenului de prescripție de 6 luni, care a început să curgă la data comunicării refuzului, mai exact a primirii înștiințării (30 iunie 2011). Este adevărat că, în cazul dovedirii unor motive temeinice, reclamanta ar fi putut introduce acțiunea într-un termen de decădere de cel mult un an de la data comunicării actului, conform art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, instanța de fond reținând că, în cauza de față, reclamanta nu a indicat și dovedit motive temeinice pentru a se prevala de incidența acestui din urmă text legal.

3. Recursul formulat de SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA Prin cererea de recurs formulată, recurenta a criticat ca nelegală și netemeinică hotărârea instanței de fond, arătând faptul că actul administrativ ce face obiectul declanșator al acțiunii judiciare, nu poate fi considerat refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, așa cum greșit l-a considerat instanța de fond. Recurenta a arătat că soluția instanței de fond este nelegală și vădit netemeinică, întrucât a fost dată o interpretare greșită și parțială a probelor, precum și a prevederilor legale. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru considerentele ce urmează: 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Înalta Curte a reținut că cererea formulată ca plângere prealabilă, înregistrată la A.N.A.F. la data de 27 iulie 2011 ar fi trebuit să primească răspuns la data de 27 august 2011, dată față de care acțiunea reclamantei din data de 16 ianuarie 2012 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni reglementat de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Este evident că termenul pe care instanța trebuie să-l aibă în vedere, de la care curge termenul de prescripție, este termenul de la care expiră cele 30 de zile de la comunicarea actului împotriva căruia se poate formula contestație, respectiv înștiințarea privind stingerea creanțelor fiscale. Orice altă interpretare nu poate fi acceptată de instanța de control judiciar, care reține întemeiate criticile pe acest aspect formulate de recurentă, întrucât legiuitorul a avut în vedere calculul termenului de prescripție începând cu data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. Prin înlăturarea, în anumite situații, a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, în cazul actelor administrative asimilate, legiuitorul a înțeles să faciliteze accesul la justiție al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească procedura prealabilă, atunci când este exercitată, de efectele sale.

În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului de rezolvare sau a nesoluționării în termenul legal a unei cereri adresate unei autorități publice nu este obligatorie plângerea prealabilă, termenul de sesizare a instanței curgând, în aceste situații, de la data comunicării refuzului nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii (art. 11 alin. (1) lit. b) și c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004). În materie fiscală prevederile speciale ale C. proc. fisc. conduc la concluzia că persoana lezată poate formula contestație administrativă și în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri sau al tăcerii administrației fiscale.

În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 205 alin. (1) în conformitate cu care "(...)Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii", dispozițiile art. 205 alin. (2) "Este îndreptățit să formuleze contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ sau în lipsa acestuia" și art. 209 alin. (3) C. proc. fisc.

"Contestațiile formulate de cei care se consideră lezați de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluționează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act". În contextul normativ menționat, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune pronunțată de instanța de fond, prin raportare la data comunicării înștiințării emisă de pârâtă, ca punct de plecare în calculul termenului de prescripție, este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi admis și va fi casată sentința atacată, cu trimitere spre rejudecare la instanța de primă jurisdicție, pentru pronunțarea pe fondul acțiunii introductive.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea fondului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA împotriva Sentinței nr. 1.504 din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2014. Procesat de GGC - MI