ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1044/2010

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 177

din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 invocată de reclamanta C.D.M.,

în Dosarul nr. 2326/86/2009 al Tribunalului Suceava, în contradictoriu cu

pârâții Guvernul României și C.M. Bucovina și intervenientul Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a apreciat că excepția este

inadmisibilă, întrucât vizează un act administrativ emis anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În

motivarea recursului, se arată, în esență, că instanța de fond nu s-a pronunțat

cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a C.M. Bucovina,

invocată de reclamantă în ședința din 16 octombrie 2009, și că hotărârea

atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 4 din

Legea nr. 554/2004.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În ceea ce

privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de

recurentă în raport cu împrejurarea potrivit căreia, în opinia sa, instanța de

fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a

C.M. Bucovina, se va reține că este neîntemeiat, întrucât, așa cum rezultă din

lucrările dosarului de fond, excepția respectivă, invocată de reclamantă în

ședința din 16 octombrie 2009, a fost soluționată prin încheierea de la aceeași

dată, fiind respinsă.

Nu este

întemeiat nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit

căruia hotărârea atacată ar fi fost pronunțată cu interpretarea greșită a

legii.

Astfel,

este adevărat că actul administrativ contestat în cauză, respectiv H.G. nr.

250/1992, având ca obiect de reglementare

concediul de odihnă

și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile

autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare,

face parte din

categoria actelor cu caracter normativ, care pot fi supuse oricând controlului

de legalitate, nu numai pe calea excepției de nelegalitate, dar chiar și pe

calea acțiunii directe, conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul

cauzei se constată, însă, că dispozițiile normative ce constituie obiectul

excepției sunt legale.

Astfel,

potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, „

Salariații

care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o

altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în

care au funcția de bază. Unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la

cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de

la cealaltă unitate”.

Conform

art.

1

alin. (1) din

Legea

nr. 6/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților, în

temeiul căreia este emis actul administrativ normativ în discuție

, „Salariații au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un

concediu de odihnă plătit, cu o durată minimă de 18 zile lucrătoare”.

În

analizarea excepției, instanța trebuie să țină seama de prevederile art. 4

alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „În cazul în care

excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior

intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi

analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii

actului administrativ”.

Or,

dispozițiile art. 3 alin. (1) din

H.G. nr. 250/1992 nu

contravin

prevederilor legale susmenționate, în vigoare la

data emiterii

actului normativ contestat ci, stabilind

că salariații

au dreptul la un singur concediu de

odihnă plătit, de la unitatea în care au funcția de bază,

este în acord cu acestea.

Prevederile

normative a căror nelegalitate este invocată nu contravin, însă, nici

prevederilor legale în vigoare în prezent, respectiv cele ale

Legii

nr. 53/2003 – C. muncii, care a abrogat Legea nr. 6/1992, potrivit cărora „

Dreptul

la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților” [

art.

139

alin. (1)] și „Dreptul la concediu de odihnă

anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări

”

[

art. 139 alin. (2)]

,

în condițiile în care „

Durata minimă a

concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare

”

(art. 140).

De

asemenea, prevederile normative contestate sunt în acord cu cele ale art. 41

alin. (2) din Legea fundamentală, conform cărora „

Salariații

au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și

sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor,

instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de

odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea

profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege”.

În

ceea ce privește referirea recurentei-reclamante la dispozițiile O.U.G. nr.

158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate,

se va reține că acestea nu sunt relevante în cauză, având un obiect de

reglementare diferit de cel supus analizei în speța de față.

Cum

prevederile normative supuse controlului de legalitate nu

încalcă

drepturi fundamentale și sunt în acord cu dispozițiile legale în vigoare la

data edictării lor, hotărârea instanței de fond, care a respins excepția de

nelegalitate invocată de reclamantă, va fi menținută, cu suplinirea motivării

în sensul arătat, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta C.D.M. împotriva sentinței nr. 177 din 21

octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.