ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1164/2011

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 1 martie 2011 pronunțată de Curtea de Bucureștii, secția I penală, în dosarul nr. 29233/02/3/2005 (1207/2010), s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului Z.M., arestat în baza MAP nr. 68/U.P. din 11 aprilie 2008, emis de Tribunalul București, secția I penală. Cheltuieli judiciare s-a dispus a rămâne în sarcina statului, inclusiv, contravaloarea onorariului translatorului de limbă turcă, în cuantumul cuvenit pentru prestarea activității, timp de 2 ore. Instanța de fond, deliberând asupra stării de arest preventiv a inculpatului Z.M.

a constatat că, prin rechizitoriul nr. 362/ DIP/2007 întocmit de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism,, acesta a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.; complicitate la trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzut de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt s-a reținut că la data de 13 ianuarie 2008, inculpatul Z.M. , împreună cu inculpații T.I., O.S. și cu numitul O.F. au introdus pe teritoriul României, prin Punctul de Trecere a Frontierei Giurgiu, cu autotractorul marca RENAULT, cu numărul de înmatriculare și semiremorca marca SCHMITZ, cu numărul de înmatriculare, condus de învinuitul C.C., un număr de 160 de pachete, ascunse într-un loc special amenajat în caroseria semiremorcii, în care se afla cantitatea totală de 79.212,2 grame heroină, droguri care au fost depistate la data de 22 ianuarie 2008 în semiremorca tractată de același autotractor condus de învinuitul C.C., mijloc de transport depistat în raza Punctului de Trecere a Frontierei Nădlac, Județul Arad, pe sensul de ieșire din țară, în timp ce se încerca părăsirea teritoriului României.

De asemenea, s-a reținut că la data de 10 aprilie 2008, fiind depistat de către organele de poliție pe raza municipiului București, inculpatul Z.M. și-a declinat o identitate falsă, respectiv numele V.I., prezentând și o carte de identitate falsă în acest sens. În aceleași împrejurări, au fost descoperite asupra inculpatului și alte înscrisuri falsificate care serveau la stabilirea identității, purtau fotografia sa și alte nume, respectiv o carte de identitate, un pașaport și un permis de conducere, emise aparent de autoritățile bulgare. Inculpatul Z.M. a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 68/UP din 11 aprilie 2008 emis de către Tribunalul București, secția I penală, reținându-se incidența dispozițiilor art. 143 C. proc.

pen. și ale art. 148 lit. a), d) și f) C. proc. pen. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că în cauză există indicii temeinice potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile de trafic de droguri de mare risc și complicitate la trafic internațional de droguri de mare risc pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum rezultă din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procesele verbale întocmite de organele de poliție judiciară, raportul de constatare tehnico-științifică, procesele verbale de efectuare a perchezițiilor corporale, domiciliare și auto, raportul de expertiză tehnică auto, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, declarațiile inculpaților T.I.

și O.S., procesele verbale de recunoaștere după planșele foto și declarațiile martorilor. De asemenea s-a constatat că sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune – cea de fals privind identitatea, precum și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, pentru infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) și de art. 26 C. pen.

raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani și există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea acestor două fapte ce se presupune a fi fost comise de inculpat, modalitatea în care se reține săvârșirea acestora, cantitatea mare de droguri traficată, precum și persoana inculpatului care a refuzat să dea curs citațiilor ce i-au fost trimise, intenționând să părăsească țara sub o altă identitate. Noțiunea de pericol nu este definită expres în legea penală, însă din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a legii interne, rezultă că acest pericol trebuie raportat nu numai la persoana inculpatului, ci și la natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina sa și la modul în care a acționat.

De asemenea s-a apreciat că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului prin gravitatea deosebită și prin reacția publicului tulbură, nu numai ordinea publică dar și normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfășurare și dezvoltare în interesul societății însăși, creând o stare de neliniște capabilă să justifice menținerea arestării preventive. Curtea a apreciat că menținerea măsurii arestării preventive este necesară pentru a nu se periclita buna desfășurare a procesului penal.

De asemenea, întrucât nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanța să constate că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea și menținerea măsurii arestării preventive până la acest moment și care să formeze convingerea că inculpatul poate fi cercetat în stare de libertate, s-a dispus în sensul dispozițiilor art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. În consecință, instanța de apel constatând că măsura arestării preventive a inculpatului Z.M. este justificată și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță, care însă nu înfrânge beneficiul dispozițiilor art. 5 2 C. proc.

pen., în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a menținut această măsură preventivă. Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul Z.M. care, atât personal, cât și prin avocatul ales, a solicitat casarea hotărârii și judecarea sa în stare de libertate. În susținerea recursului, inculpatul a arătat că în mod greșit instanța de apel a menținut starea de arest preventiv pe considerentul că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare în primă instanță, împrejurare față de care nu ar mai fi respectat principiul reglementat de art. 5 2 C. proc. pen. potrivit căruia „până la pronunțarea unei hotărâri definitive orice persoană este considerată nevinovată”.

În opinia apărării, măsura dispusă de instanța de fond a înfrânt principiul susmenționat, argumentul esențial fiind acela că și în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare nedefinitivă, instanța are obligația ca la fiecare examinare a legalității și temeiniciei arestării preventive să aibă în vedere toate circumstanțele cauzei în raport de care să decidă dacă, menținerea stării de arest se mai impune sau nu. S-a mai susținut că durata măsurii arestării preventive (3 ani) este excesivă în raport cu dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care impun judecarea unei persoane într-un termen rezonabil, iar dacă acest termen este depășit, persoana urmează să fie judecată în stare de libertate.

Nu în ultimul rând, s-a solicitat să se aibă în vedere situația inculpatului care nu are antecedente penale, este căsătorit, are un copil minor în întreținere și este asociat la o societate comercială profitabilă. Concluzionând, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și, în principal, revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, înlocuirea acestei măsuri preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara. Examinând încheierea atacată, atât prin prisma motivelor indicate cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., instanța dispune prin încheiere motivată menținerea arestării preventive dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentul-inculpat a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 68/UP din 11 aprilie 2008 emis de Tribunalul București, secția I penală. Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. a), d) și f) C. proc.

pen., judecătorul care a dispus măsura, reținând că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care cu intenție a săvârșit o nouă infracțiune - cea de fals privind identitatea, că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiuni pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani și că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Prin sentința penală nr. 324/F din 14 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, recurentul-inculpat a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă principală de 20 de ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.; art. 26 C. pen.

raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen. și de art. 293 alin. (1) C. pen. În esență, în sarcina recurentului inculpat s-a reținut că la data de 13 ianuarie 2008 a ajutat împreună cu inculpații T.I., O.S. și cu numitul O.F. la introducerea pe teritoriul României, prin Punctul de Trecere a Frontierei Giurgiu, cu autotractorul cu semiremorcă condus de C.C., a 160 pachete ce conțineau cantitatea totală de 79.212,29 grame heroină, ascunse într-un loc special amenajat în caroseria semiremorcii, droguri ce au fost descoperite la data de 22 ianuarie 2008 în Punctul de trecere a Frontierei Nădlac, în timp ce se încerca părăsirea de către inculpați a teritoriului României.

În același mod, împreună cu persoanele sus-menționate, recurentul-inculpat a participat și la încercarea de scoatere din țară a cantității de heroină sus-menționată, în vederea transportării și livrării acesteia în Olanda. S-a mai reținut că recurentul-inculpat, împreună cu coinculpații T.I. și O.S. au deținut cantitatea totală de 79.212,2 grame heroină pe teritoriul României în perioada 13 ianuarie 2007 - 22 ianuarie 2007 și că, la data de 10 aprilie 2008 fiind depistat de către organele de poliție pe raza municipiului București, și-a declinat o identitate falsă, prezentându-se sub numele V.I. Cu această ocazie, recurentul-inculpat a prezentat organelor de poliție și o carte de identitate emisă, aparent, de către autoritățile române, falsificată, pe care era înserată fotografia sa.

De asemenea asupra inculpatului recurent au fost descoperite mai multe înscrisuri falsificate ce servesc la stabilirea identității, înscrisuri care purtau fotografia sa și alte nume, respectiv, o carte de identitate, un pașaport și un permis de conducere, emise aparent, de către autoritățile bulgare. Raportând dispozițiile art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de inculpat prin apărătorul său, că temeiurile care au determinat arestarea acestuia impun în continuare privarea sa de libertate. În cauză, există indicii temeinice în sensul dispozițiilor art. 68 1 C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat Z.M.

a săvârșit infracțiunile de trafic de droguri de mare risc, faptă prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, complicitate la trafic internațional de droguri de mare risc, faptă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, infracțiuni pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani, precum și infracțiunea de fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 C. pen., fapte penale pentru care a fost trimis în judecată. Totodată, Înalta Curte reține existența probelor din care rezultă că lăsarea în libertate a recurentului-inculpat prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Sub acest aspect, sunt de reținut natura și gravitatea infracțiunilor de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul, cantitatea mare de droguri traficată, împrejurările și modalitatea de comitere a presupuselor infracțiuni, caracterul transfrontalier și modul organizat al activității infracționale [presupus a fi săvârșită de mai multe persoane împreună, fapt ce a atras incidența în cauză a circumstanței agravante legale prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen.] și, nu în ultimul rând, datele ce caracterizează persoana inculpatului care a refuzat să dea curs citațiilor ce i-au fost trimise în vederea prezentării la organele de urmărire penală, intenționând să părăsească țara sub o altă identitate. În raport de argumentele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar fi de natură să creeze un sentiment de nesiguranță, de insecuritate în rândul opiniei publice și, în special, în rândul comunității din care acesta face parte.

De asemenea, menținerea stării de arest preventiv a inculpatului se impune pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a se împiedica sustragerea recurentului inculpat de la judecată (așa cum s-a arătat, inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, motiv pentru care unul din temeiurile ce au stat la luarea măsurii arestării preventive le-au constituit prevederile art. 148 lit. a) C. proc. pen.). Tot astfel, menținerea recurentului inculpat în stare de arest preventiv este justificată și de necesitatea de a-l împiedica pe acesta să comită alte infracțiuni. Relevanță sub acest aspect prezintă împrejurarea că după ce a comis infracțiunile de trafic de droguri de mare risc și de complicitate la trafic internațional de droguri de mare risc, recurentul inculpat, fiind depistat de către organele de poliție s-a prezentat sub identitate falsă cu scopul vădit de a îngreuna cercetările și de a scăpa de răspundere penală.

În ce privește timpul scurs de la data arestării recurentului-inculpat (3 ani de zile), Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a depășit o durată rezonabilă în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenție pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În acest sens se au în vedere complexitatea cauzei, determinată de numărul inculpaților și al infracțiunilor deduse judecății și pentru dovedirea cărora a fost necesară administrarea unui probatoriu complex, atât în acuzare, cât și în apărare. Susținerea recurentului-inculpat în sensul că menținerea de către instanța de apel a stării de arest preventiv s-a dispus exclusiv, pe considerentul că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare în prima instanță, fără a se analiza toate circumstanțele care, eventual, ar justifica o asemenea soluție, nu poate fi primită.

Instanța de apel a dispus menținerea recurentului-inculpat în stare de arest preventiv, după ce a constatat că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Referirea din considerentele încheierii la faptul că arestarea preventivă se impune a fi menținută și pentru că în cauză a fost pronunțată împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii de 20 ani, nedefinitivă, este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului potrivit cărora nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului când este reținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent; argumentul sus-menționat nefiind însă de natură a aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție, așa cum s-a susținut de către apărătorul inculpatului.

Circumstanțele personale ale recurentului-inculpat - lipsa antecedentelor penale, copil minor în întreținere, asociat la o societate comercială profitabilă - nu justifică prin ele însele punerea în libertate a inculpatului, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a reținut în cele ce preced, după ce a comis infracțiuni legate de droguri, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune - cea de fals privind identitatea.

Față de cele mai sus-arătate, Înalta Curte constată neîntemeiate, atât cererea recurentului inculpat de a se dispune revocarea măsurii arestării preventive, instituție aplicabilă numai atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive sau atunci când aceasta este nelegală,cât și cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, instituție ce devine incidentă atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. În consecință, reținând că sunt îndeplinite, atât cerințele art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., cât și exigențele art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. se va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul Z.M. și se va menține ca fiind legală și temeinică încheierea pronunțată de instanța de apel. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.M. împotriva încheierii din 1 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 29233.02/3/2008 (1207/2010). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 martie 2011.