ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3708/2011

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 6 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, investită cu soluționarea apelurilor declarate printre alții, de inculpatul Z.M., a dispus menținerea stării de arest preventive a inculpatului, respingerea cererii privind constatarea ca încetată de drept a măsurii arestării preventive și respingerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi țara. Instanța a reținut, în esență, următoarele: Inculpatul Z.M. a fost arestat preventiv în baza mandatului nr. 68/UP din 11 aprilie 2008, emis de Tribunalul București, se cția I penală, reținându-se incidența dispozițiilor art. 143 C. proc.

pen. și art. 148 lit. a), d) și f) C. proc. pen. Faptele de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., complicitate la trafic internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen. și fals privind identitatea prev. de art. 293 alin. (1) C. pen., toate cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen. au făcut obiectul cercetărilor penale în primă instanță de la data sesizării cu rechizitoriu, 29 iulie 2008 și până la data pronunțării sentinței penale nr. 712 din 7 iulie 2009 de către Tribunalul București, secția I penală, când s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă rezultantă de 16 ani închisoare.

Prin decizia penală nr. 231/A din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpații Z.M., T.I. și O.S. împotriva sentinței penale nr. 712 din 7 iulie 2009 de către Tribunalul București, secția I penală, a desființat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, cu privire la toți inculpații, la aceeași instanță de fond, Tribunalul București, menținându-se măsura arestării preventive a inculpatului Z.M. Procedând la rejudecarea cauzei, prin sentința penală nr. 324/F din 14 aprilie 2011, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., art. 26 - art. 3 alin. (1) și (2) din aceeași lege cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C. pen., art. 293 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul Z.M.

la pedeapsa rezultantă de 20 ani închisoare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 11 mai 2010, având ca obiect apelurile declarate de inculpații Z.M., T.I. și O.S. De la această dată și până la termenul din 6 septembrie 2011 cauza a fost amânată de către instanța de apel ca urmare a insistăm inculpatului Z.M. în citarea martorului S.V. prin INTERPOL și a martorului V.T. cu mandat de aducere. S-a reținut că și la acest moment procesual, nu au încetat și nici nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive. Astfel, în cauză, există indicii temeinice, potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen., și art. 68/1 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de trafic de droguri de mare risc și complicitate la trafic internațional de droguri de mare risc.

De asemenea, sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 lit. a) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârșit cu intenție o altă infracțiune, fals privind identitatea, precum și condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul social concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în stare de libertate a inculpatului rezultă din natura și gravitatea faptelor presupus comise, modalitatea în care s-a reținut că au fost săvârșite, cantitatea mare de drog traficată, precum și persoana inculpatului care a refuzat să dea curs citațiilor ce i-au fost trimise, intenționând să părăsească țara sub o altă identitate.

În ce privește circumstanțele referitoare la persoana inculpatului, care are o reședință în România, un copil în întreținere rezultat din căsătoria cu o femeie de origine română s-a reținut că nu pot fi luate ca garanții procesuale, atâta timp cât acestea existau și în momentul în care urma să treacă fraudulos granița României. S-a reținut că nu se impune nici înlocuirea măsurii arestării preventive, întrucât nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În ce privește cererea inculpatului de a se constata încetată de drept măsura arestării preventive, instanța a constatat că aceasta s-a menținut la data de 6 aprilie 2010, dată la care s-au pus concluzii și pe fondul cauzei, iar pronunțarea hotărârii a fost amânată pe data de 14 aprilie 2010, când Tribunalul București a menținut măsura conform art.350 C. proc.

pen., astfel că măsura preventivă expira de drept la data de 12 iunie 2010, iar Curtea de Apel București a menținut această măsură la data de 8 iunie 2010. Împotriva încheierii sus-menționate, a declarat recurs inculpatul, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii. Examinând actele dosarului, în raport de motivele de recurs invocate, se constată că recursul inculpatului nu este fondat. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, se constată că instanța de apel a verificat în mod corespunzător legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului, prin raportare la temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive, ajungând în mod întemeiat la concluzia că acestea subzistă și că lăsarea acestuia în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, luarea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen. În cauză, se constată că sunt incidente trei temeiuri care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, prevăzute de art. 148 lit. a), d), f) C. proc.

pen., respectiv inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârșit cu intenție o altă infracțiune, fals privind identitatea și sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că detenția este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de complicitate la trafic internațional și trafic de droguri de mare risc, fapte pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată și condamnarea în primă instanță, lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Așa cum în mod corect a reținut instanța, pericolul concret pentru ordinea publică rezultă atât din natura și modalitatea de comitere a faptelor săvârșite în concurs, care au lezat mai multe valori sociale, cât și din urmările produse de astfel de fapte. Pe de altă parte, natura, amploarea și modalitatea de comitere a infracțiunilor sus-menționate relevă nu doar o periculozitate infracțională dată și de perseverența inculpatului, dar și una socială care impun o reacție fermă, deoarece lăsarea acestuia în libertate ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.

În ce privește termenul rezonabil, Curtea constată că, raportat la momentul procesual și la complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunilor de o gravitate sporită, de numărul inculpaților, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilității măsurii arestării preventive, în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților și durata procedurilor în fața organelor judiciare. Așa fiind, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă și nu impun înlocuirea acesteia cu o altă măsură procesuală, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale și administrate în cursul cercetării judecătorești au oferit indicii cu privire la vinovăția inculpatului, neexistând garanții că luarea unor măsuri neprivative de libertate față de inculpat ar asigura buna desfășurare a procesului penal.

Totodată, condamnarea inculpatului în primă instanță, la pedeapsa rezultantă de 20 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea acestuia, oferă indicii cu privire la vinovăția inculpatului și constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate. Drept urmare, se constată că măsura arestării preventive este legală și temeinică, aceasta impunându-se pentru buna desfășurare a procesului penal, în vederea aflării adevărului. În ce privește cererea inculpatului de a se constata încetată de drept măsura arestării preventive, se constată că aceasta a fost respinsă în mod corect de instanța de apel. Astfel, măsura arestării preventive a fost menținută la data de 6 aprilie 2010, dată la care s-au pus concluzii și pe fondul cauzei, iar odată cu pronunțarea hotărârii, care a fost amânată pe data de 14 aprilie 2010, Tribunalul București a menținut măsura conform dispozițiilor art. 350 C. proc.

pen., de la această dată curgând termenul prevăzut de art. 160 b alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, măsura preventivă expira de drept la data de 12 iunie 2010, iar Curtea de Apel București a menținut această măsură la data de 8 iunie 2010, în conformitate cu dispozițiile legale în materie. De altfel, instanța este investită numai cu verificarea legalității și temeiniciei temeiurilor care au determinat menținerea arestării preventive de la anterioara menținere a stării de arest, iar nu cu cenzurarea lor în alte momente procesuale ale cauzei. Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat Z.M. împotriva încheierii din 6 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I p enală, pronunțată în dosar nr. 62011/3/2010 (1679/2011) să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Z.M. împotriva încheierii din 6 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosar nr. 62011/3/2010 (1679/2011). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limba turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2011.